Sâmbetele… în mijloc de săptămână

TIPĂREȘTE

Mulţi dintre voi aţi ajuns - sunt sigură - în drumurile voastre la Sâmbăta de Sus pentru a vizita mănăstirea ctitorită de Brâncoveanu ori la Sâmbăta de Jos la herghelie. Sunt locuri arhicunoscute şi apreciate de mai toată lumea, în special pentru frumuseţea peisajelor de la poalele Făgăraşilor.

La mijlocul lunii iunie şi în mijloc de săptămână (de marţi până joi) am petrecut şi noi două nopţi în zonă, mai precis la Pensiunea Belmonte vezi impresii. Şi am profitat de ocazie pentru a vedea împrejurimile, care includeau desigur şi "cele 3 Sâmbete" braşovene - Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus şi Staţiunea Climaterică (sau Complexul Turistic) Sâmbăta de Sus.

Drumul

Deşi traseul nostru a fost altul, cea mai simplă cale de a ajunge din Bucureşti la aceste localităţi este pe la Ploieşti pe autostradă, apoi Braşov şi pe E68 Braşov-Sibiu. De aici, după ce se depăşeşte oraşul Făgăraş, la cca. 13 km, se intră în Sâmbăta de Jos şi imediat un drum judeţean (105B) se face la stânga, trece prin acest sat, după vreo 8 km ajunge la Sâmbăta de Sus şi după alţi încă vreo 8 la Staţiunea Climaterică omonimă.

Zona astfel străbătută este deosebit de frumoasă: un podiş presărat cu câteva culturi de cereale şi livezi (unii pomi, în apropiere de staţiune, fuseseră tăiaţi şi arătau dezolant totuşi) iar drept în faţă se văd crestele, mai mereu învăluite în nori şi ceaţă, ale Munţilor Făgăraş. Chiar ai impresia că, tot înaintând, maşina se va izbi - inevitabil - de zidul masiv împădurit.

SÂMBĂTA DE JOS

Sâmbăta de Jos, un sat cu cca. 450 de locuitori ce aparţine de comuna Voila şi care mi s-a părut destul de sărăcăcios, este cunoscută în special datorită hergheliei de cai lipiţani, cu intrare direct din drumul judeţean - există un panou pe partea dreaptă pe care nu aveţi cum să-l rataţi. Deşi văzusem reportaje TV care deplângeau soarta hergheliei, mie dracul nu mi s-a părut atât de negru. Sub administrarea Regiei Autonome Romsilva efectivele s-au împuţinat, ce-i drept, dar au rămas totuşi 300 de cai, din care 150 adulţi la Sâmbăta iar restul de 150 (tineretul) sunt ţinuţi în grajdurile din comunele învecinate Beclean şi Ucea de Jos. Informaţiile ne-au fost furnizate de o îngrijitoare care ne-a însoţit pe parcursul vizitei.

Herghelia are o istorie bogată: a fost înfiinţată în 1874, când rasa lipiţană (creată în anul 1580 de către arhiducele Carol II la Lipica, localitate aflată actualmente în Slovenia şi care făcea parte la vremea aceea, la fel ca Sâmbăta, din Imperiul Habsburgic) a fost mutată din Mezőhegyes, Ungaria, în Transilvania, unde climatul era mai potrivit creşterii cailor de rasă. Lipiţanii sunt cai de dresaj, adevăraţi "balerini", şi am avut plăcerea de a-i vedea în acţiune la un spectacol la Viena, la Şcoala de călărie spaniolă.

De-a lungul vremii, herghelia de la Sâmbăta a cunoscut perioade faste şi mai puţin faste, dar a supravieţuit, ceea ce pare a fi în sine un succes. În prezent dispune de şapte din cele opt linii de sânge ale rasei lipiţane, motiv pentru care este considerată cea mai valoroasă herghelie de lipiţani din Europa. Am vizitat grajdurile armăsarilor de reproducţie. Vă spun sincer că mărimea lor m-a înfricoşat (de miros cred că nu mai e cazul să amintesc), mai ales că uşile boxelor stăteau larg deschise şi îngrijitoarea ne tot asigura că armăsarii sunt nemaipomenit de blânzi… :D O cred, dar faptul că fornăiau la doi metri de mine nu mi-a domolit temerile. Adrian, în schimb, ploieştean de origine şi fidel vizitator (şi parior!) al hipodromului din localitatea natală (în vremea când acesta funcţiona), se simţea în largul lui şi mai că întindea braţul ca să-i mângâie.

Nişte iepe cu mânji am văzut într-un fel de padoc de la intrarea în complex, motiv pentru care - la insistenţele mele, recunosc! - am sărit peste vizita la grajdurile lor. Am intrat în schimb la expoziţia amenajată într-o clădire separată, în imediata apropiere a unei trăsurici de decor trasă de un cal fake, unde presupun că mulţi copii erau încântaţi să facă poze. În cele două săli am văzut harnaşamente şi alte accesorii, precum şi trofee.

Câteva informaţii: programul hergheliei este vara de luni până vineri între 9 şi 17; biletul costă 10 lei (5 lei pentru copii şi pensionari - aşa ca noi). În afară de vânzarea de cai prin licitaţie, în ultima vreme herghelia s-a orientat spre organizarea de cursuri de echitaţie (ora de călărie costă 100 de lei), plimbări cu trăsura (120 lei/oră) şi participarea la spectacole şi concursuri ecvestre. Chiar în weekendul care a urmat vizitei noastre, câţiva cai de la Sâmbăta au luat parte la un concurs internaţional la Turda.

La intrarea în complex, pe partea stângă, veţi vedea o clădire abandonată şi acoperită cu nişte plase de protecţie pe care apare înscris numele unei firme care ar trebui - chipurile - să se ocupe de reabilitarea sa. Este vorba de Castelul Brukenthal, construit între 1750-1760 de contele Josef von Brukenthal, fratele mult mai cunoscutului Samuel (fondatorul muzeului de la Sibiu), pe un teren pe care i-l atribuise în arendă împărăteasa Maria Tereza. După dispariţia ultimului descendent al ilustrei familii de saşi, la finele secolului al XIX-lea, palatul s-a degradat treptat şi la un moment dat a ars parţial. Cum Romsilva nu are bani pentru renovarea sa, mi-e teamă că în curând clădirea se va prăbuşi şi din ea nu va mai rămâne decât amintirea.

SÂMBĂTA DE SUS

Această comună, mai bogată şi mai mare decât "vecinica de jos" (1.500 de locuitori) este cunoscută mai ales datorită mănăstirii brâncoveneşti din staţiunea cu acelaşi nume, de care mă voi ocupa însă un pic mai încolo.

Valea Sâmbetei împarte localitatea în două - o parte apuseană şi o alta răsăriteană -, iar bisericile (tot două la număr) au ajuns să fie denumite şi ele în funcţie de aşezarea geografică.

În centru, chiar pe şosea, pe partea dreaptă, ne întâmpină Biserica Răsăriteană Adormirea Maicii Domnului, cu o poartă în stil brâncovenesc cu aspect vădit nou (a fost adăugată în 1985). Biserica a fost construită în anul 1786 de către egumenul Visarion, fost stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu, după ce aceasta fusese distrusă în mare parte cu un an înainte.

Fac aici o paranteză necesară: în anii 1761-1762, la comanda împărătesei Mariei Tereza, generalul Adolf Nikolaus von Buccow, comandant militar şi guvernator al Transilvaniei, a distrus toate mănăstirile ortodoxe din Ţara Făgăraşului şi din întreaga Transilvanie, în conformitate cu rezoluţia comisiei aulice din iunie 1761 care stipula că “cele de lemn să se ardă, cele de piatră să se dărâme”. Mulţumită intervenţiei nepotului lui Constantin Brâncoveanu, mare spătar sub domnia lui Constantin Racoviţă, care s-a prevalat de “dreptul de ctitor” sau “dreptul de patronat” (Patronatsrecht) asupra sfântului lăcaş, mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus a mai rezistat până în 1785. Însă la insistenţele episcopului greco-catolic Grigore Maior, care a atras atenţia oficialilor asupra pericolului reprezentat de mănăstire şi de obştea ei, care “pângăreşte Ţara Făgăraşului”, s-a decis “dărâmarea din temelie a acelui lăcaş din pădure”, după ce, în decembrie 1782 se decretase desfiinţarea ordinelor monahale contemplative şi secularizarea averilor mănăstireşti. Şi astfel mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a fost “abolită şi dărâmată”, iar obştea împrăştiată în iarna anului 1785.

Unii călugări au trecut munţii în Ţara Românească iar alţii şi-au continuat activitatea în sat, conduşi de stareţul Visarion, care era localnic. Acesta a întreprins o călătorie la Ierusalim, de unde s-a întors cu 300 de galbeni colectaţi din donaţii, cu care a ridicat biserica. Stareţul a fost îngropat în cimitirul din curtea bisericii.

Din păcate, aşa cum avea să ni se întâmple cam peste tot în această excursie, am găsit biserica închisă, aşa că ne-am mulţumit să o admirăm pe dinafară, notând totuşi că era curată şi îngrijită, dar şi că semnalizarea ei nu era făcută decât printr-un panou anemic şi pe jumătate rupt.

Ne-am continuat drumul prin sat şi cotind uşor la dreapta am dat peste următorul obiectiv turistic, şi anume… supermarketul, de unde am achiziţionat cele necesare micului dejun şi cinei, inclusiv nişte salam fabricat la Poiana Mărului (sat prin care trecuserăm cu o zi înainte). Şi asta pentru că noi încurajăm industria locală! :D

Bun! Înarmaţi cu provizii şi mult mai liniştiţi că nu vom crăpa de foame în staţiune (unde nu găseşti neam de mâncare decât la cârciumi, plus langoşerii/gogoşerii), am luat-o pe lângă supermarket, tot înainte, urmând indicatorul Castelul Brâncoveanu. La care am ajuns după ce am străbătut vreo sută de metri de drum desfundat. Aşa-zisul castel e "ascuns" în spatele unei liziere de pomi şi nu se poate vizita. Interesantă este însă povestea sa, poveste strâns legată de numele lui Constantin Brâncoveanu.

Trebuie ştiut că domnitorul martir al neamului a moştenit domeniul din Sâmbăta de Sus de la bunicul său, vornicul Preda Brâncoveanu. La jumătatea secolului al XVII-lea, Preda Brâncoveanu a primit de la principele maghiar Francisc Rakoczi o moşie în Sâmbăta de Sus drept garanţie pentru o sumă de bani pe care i-o împrumutase şi care nu i-a fost returnată. Preda Brâncoveanu a construit pe moşie un conac şi la circa 10 km în amonte, pe valea pârâului Sâmbăta, o biserică din lemn. Moşia a fost confiscată de noul principe al Ardealului, Mihail Apaffy, însă nepotul lui Preda Brâncoveanu, domnitorul Constantin Brâncoveanu, a reuşit să o primească înapoi în anul 1701, cu dreptul de refugiu pentru sine şi familie. Constantin Brâncoveanu a transformat conacul bunicului său în palat domnesc iar în locul bisericii de lemn a construit o biserică din piatră şi cărămidă ce a devenit mânăstire.

Puţin s-a păstrat din palatul brâncovenesc şi puţine detalii se cunosc cu privire la aspectul său original. Se presupune că semăna cu palatele domnitorului de la Mogoşoaia şi Potlogi şi că a fost ultima dintre reşedinţele ridicate de Constantin Brâncoveanu. Se ştie însă că urmaşii domnitorului nu au fost interesaţi de proprietate şi au amanetat-o unui negustor din Sibiu, pentru ca abia în 1801 banul Grigore Brâncoveanu să refacă clădirea în stil baroc târziu, păstrând însă unele elemente decorative ale stilului brâncovenesc.

În 1832, după moartea acestuia, palatul a revenit Bisericii greco-catolice din Braşov iar după 1922 a intrat în posesia Mitropoliei din Sibiu, fiind folosit drept centru de creaţie de către scriitori şi artişti plastici, pentru ca după naţionalizarea din 1948 să revină IAS-ului local, care l-a transformat în depozit de fructe. Între timp, construcţia s-a degradat şi abia în 2006 Ministerul Culturii a încredinţat proiectul de renovare primăriei din Sâmbăta de Sus, care la rândul său a concesionat domeniul pentru 49 de ani unei firme din Ucea de Jos. Aceasta s-a angajat să facă din castel un hotel de patru stele.

Deocamdată, în afara geamurilor termopane nu am observat să se fi făcut renovări - poate că firma respectivă ţine castelul în conservare până ce va face rost de bani…

După ce am aruncat o privire clădirii, am revenit pe şosea, unde am zărit indicatorul Biserica Apuseană Teodor Tiron, semnalizată şi ea de un panou. Pisania spune că s-a ridicat “Sfântă Biserică de către bunii creştini Nicolae şi Manolache Brâncoveanu, scoborâtorii răposatului întru Domnul Constantin Vodă Brâncoveanu, la anul de la Hristos 1784, şi s-a zugrăvit la anul 1795. ” Am pătruns în curtea îngrijită, care adăposteşte şi un cimitir, printr-un portal cu boltă datând probabil din perioada construcţiei dar pictat abia în 1954. Am apreciat construcţia masivă în formă de navă şi grosimea zidurilor şi am admirat turla-clopotniţă, după care, biserica fiind - evident - închisă, am aruncat o privire în pridvorul brâncovensc prin grilaj, ştiind că pictura sa în stil bizantin este considerată valoroasă. De asemenea, am citit că biserica este foarte vizitată, fiind un loc de pelerinaj cunoscut în toată ţara.

După ce ne-am amuzat la vederea cuiburilor de berze de pe stâlpii de telegraf ne-am continuat drumul, căci încă nu ajunseserăm la cel mai important obiectiv din zonă - mănăstirea brâncovenească.

STAŢIUNEA CLIMATERICĂ SÂMBĂTA DE SUS

Multe s-au schimbat de la vizita noastră în staţiune din urmă cu vreo 15 ani. Au apărut străzi noi pe care se înşiră numeroase pensiuni, vile şi hoteluri şi continuă să se construiască. De la cele unu sau două hotelaşe şi de la unicul restaurant - Complexul turistic Sâmbăta de Sus -, înfiinţate acum zeci de ani pentru uzul pelerinilor, s-a ajuns la o localitate în sine, deşi destul de haotic răsfirată încolo şi încoace. În afara ofertei de cazare, s-a diversificat şi cea de agrement, care cuprinde acum în primul rând un Adventure Park - Drăguş -, dar şi închirieri de ATV-uri sau lecţii de echitaţie.

Constant rămâne interesul românilor pentru Mănăstirea Brâncoveanu, unul din cele patru lăcaşuri de cult înălţate de domnitor în Transilvania, alături de cele de la Poiana Mărului, Făgăraş şi Ocna Sibiului (pe primele două dintre acestea le-am vizitat cu ocazia acestei excursii, pe cea de la Ocna Sibiului - nu).

Ctitoriile brâncoveneşti de dincolo de Carpaţi pot fi mai bine înţelese în contextul general al politicii externe a voievodului, şi în special al relaţiilor sale cu Casa de Habsburg şi cu principele transilvănean Mihai Apafi II. Brâncoveanu a încercat permanent să întreţină legături strânse şi cordiale cu aceste autorităţi, urmărind să îşi asigure refugiul în Ardeal în cazul apariţiei unor disensiuni cu puterea otomană. (Din nefericire, aşa cum se ştie, de ce i-a fost frică nu a scăpat, nici el şi nici cei patru fii). Procedând astfel, el a continuat o tradiţie veche de secole prin care boierii şi voievozii Ţării Româneşti şi-au stabilit "capete de pod" imediat la nord de propriile hotare, la Braşov, Făgăraş şi Sibiu, oraşe de meşteşugari saşi considerate cât de cât sigure. Voievodul Brâncoveanu şi-a depozitat o mare parte din avere la Braşov şi a căutat să asigure legalitatea ctitoriilor sale, fie ele particulare, fie de natură religioasă, cerând şi obţinând în acest scop acceptul oficialilor austrieci şi transilvăneni. Informându-le cu promptitudine asupra mişcărilor trupelor otomane, a primit la schimb titlul de "cetăţean al Ardealului" (1679), “conte” (1688) şi “principe al Sfântului Imperiu” (1695), dar mai ales autorizaţia imperială de a se refugia în Transilvania şi a fi tratat conform rangului său.

Aşa cum am arătat, mănăstirea de la Sâmbăta îşi are originea în biserica din lemn ridicată de bunicul lui Constantin Brâncoveanu, vornicul Preda, pe propriul domeniu la 1657. Între anii 1696 - 1707 voievodul Constantin Brâncoveanu a construit pe acel loc o biserică de zid, pe care a înzestrat-o cu toate obiectele, veşmintele şi cărţile de cult necesare. Ea era probabil înconjurată de chilii şi alte clădiri anexe, inclusiv cea a unei şcoli de grămătici. Picturile murale interioare au fost executate în 1766 de zugravii Ionaşcu şi Pană. Mănăstirea a fost dărâmată cu tunul de generalul habsburgic Preiss în 1785, după ce scăpase ca prin minune de distrugere în anii 1761-1762 şi devenise ultimul bastion al ortodoxiei în faţa catolicismului habsburgic.

Astfel abandonată, mănăstirea a ajuns în ruină, dar fără a se prăbuşi. În anul 1926 a fost restaurata şi mai apoi sfinţită în 1946, sub domnia Regelui Mihai I, al carui portret este pictat în interiorul bisericii drept al doilea ctitor (portretul a fost curăţat după ce fusese acoperit cu var în perioada comunistă), cel de-al treilea ctitor fiind mitropolitul Antonie Plămădeala, care a supravegheat între 1984-1993 lucrările de rezidire şi refacere a picturii.

De pe şoseaua ce străbate staţiunea un indicator ne îndrumă la dreapta şi după circa cincizeci de metri în stânga se vede complexul monahal locuit de o obşte de călugări. După ce se intră pe o poartă din lemn, aleea care duce către mănăstire străbate un mic parc umbrit de pomi bătrâni şi înfrumuseţat de ronduri de trandafiri, ba chiar şi de un podeţ peste un izvor. E un loc liniştit şi plăcut care îndeamnă la meditaţie şi te pregăteşte sufleteşte pentru întâlnirea cu lăcaşul Domnului. În dreapta zărim o troiţă închinată lui Arsenie Boca. La câteva sute de metri de mănăstire se află izvorul părintelui, loc unde acesta se retrăgea pentru a se reculege.

Ajungem la mănăstire. Munţii din spatele său îi sporesc parcă măreţia. Trecem de poarta turnului-clopotniţă şi pătrundem în curte. De jur-împrejur sunt chiliile iar în stânga biserica, formată din altar, naos, pronaos şi pridvorul deschis, în stil brâncovenesc, unde am admirat frescele înfăţişând Judecata de Apoi.

Complexul monahal dispune şi de un muzeu, amenajat la mansarda clădirii din spatele curţii. La uşă se află o sonerie şi presupun că înăuntru există un sistem de supraveghere video. Cum înfăţişarea noastră prezenta garanţii, am fost lăsaţi să intrăm şi am plătit biletul (5 lei de persoană), după care am studiat exponatele, toate având explicaţii în romănâ şi engleză, fapt de apreciat: manuscrise, pergamente şi cărţi vechi, veşminte preoţeşti, obiecte de cult şi icoane pe sticlă şi lemn realizate la şcolile de pictură religioasă de la Sâmbăta şi Nicula. Chiar dacă veţi citi că şcoala de la Sâmbăta este cea mai importantă din Transilvania, tânărul care lucra la computer atunci când am intrat (eram singurii vizitatori) ne-a explicat că de 10 ani nu a mai apărut niciun nou învăţăcel, arta picturii religioase, atât de nobilă, fiind pe cale de dispariţie.

Ce ar mai fi de spus despre mănăstire? Că în incinta sa funcţionează din anul 2003 într-o clădire separată Academia Sâmbăta, care găzduieşte diverse evenimente religioase şi culturale.

Chiar vizavi de complexul monahal un indicator îi îndrumă pe cei interesaţi către Aventura Parc Drăguş. Cum vârsta şi bolile nu ne recomandă pentru acest tip de entertainment iar până la a da în mintea copiilor mai avem mult (sau cel puţin aşa sper! =))), ne-am concentrat pe o altă activitate. După ce ne potoliserăm setea de cunoaştere, era musai să o ostoim şi pe cea de bere, ceea ce am şi făcut proptindu-ne la o masă la Complexul Turistic Sâmbăta, aflat imediat la ieşirea din mănăstire şi despre care ne aminteam că era un loc unde se mânca bine şi ieftin. În plus, are mese afară şi deci se poate fuma. Şi slavă Domnului!, lucrurile nu se schimbaseră în rău, chiar dimpotrivă. Cum personalul se bătea de muscă în lipsa muşteriilor, am fost serviţi cu maximă promptitudine iar chelnerul bătrâior şi fin cunoscător al naturii umane ne-a întreţinut cu glumiţe până când au sosit ciorbiţele. Între timp am ras o bere (eu) şi trei Adrian, după care am atacat sărmăluţele de varză cu mămăliguţă (el) şi puiul gratinat cu cartofi ţărăneşti şi salata mixtă de sezon (eu). Cost total 90 lei. Rezonabil!

Şi cu burţile pline, am "inventariat" cele făcute, văzute şi auzite peste zi, declarându-ne mulţumiţi de rezultate: Sâmbetele ne împliniseră aşteptările, plus ceva pe deasupra!

---

VIZUALIZĂRI: 4397 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI