O cameră cu terasă şi vedere spre pădurea de antene

TIPĂREȘTE

Odată stabilit Bari ca bază de explorare a Pugliei vezi impresii, am purces cu elan la căutarea unui loc în care să ne odihnim oasele bătrâne obosite de alergătura de peste zi.

Cerinţele erau puţine şi simple: ieftin, aproape de gară şi cu baie proprie.

De ce menţionez această ultimă cerinţă? Pentru că, studiind ofertele, am sesizat că multe B&B-uri din Bari au toalete comune. Şi am mai sesizat ceva: preţurile la hosteluri şi pensiuni se învârteau pe la 50 de euro/cameră/noapte. Să mai zică cineva că Bari e un oraş sărac şi ieftin!

Într-un final am ales: B&B Nuho Corso Italia 89. Ce m-a convins? Preţul de 216 euro pentru 5 nopţi, scorul de 8,4 pe booking şi apropierea de gară – cel puţin pe Google maps...

Ei, preţul ca preţul – a fost mai mult decât OK –, dar cu localizarea am cam luat plasă, deşi ar fi fost de ajuns să iau în consideraţie acel „89” din denumire ca să-mi dau seama la câte blocuri distanţă se afla de Piazza Aldo Moro, unde se află gările din Bari. Dar unde nu e cap, vai de picioare! La modul cel mai propriu... :(

Corso Italia este prima stradă paralelă cu calea ferată mergând în direcţia centrului oraşului şi are peste un kilometru lungime, reşedinţa noastră temporară aflându-se la circa 800 m de gară şi la 1,6 km de Basilica din San Nicola, potrivit prietenului booking. Strada are sens unic spre gară dar nu e străbătută de mijloace de transport în comun decât începând de la intersecţia cu via Quintino Sella, de pe care autobuzele cotesc la stânga şi opresc într-o staţie – ultima înaintea celei terminus din Piazza Aldo Moro, din faţa gărilor. Acolo, în staţia „Corso Italia”, am avut şi noi inspiraţia de a coborî din autobuzul 16 cu care am venit de la aeroport.

Strada are câteva magazine neinteresante situate spre gară, în rest numai blocuri de locuinţe, nimic de ajutor pentru noi. În schimb, pe Via Trevisani, perpendiculară pe Corso Italia, am găsit un minimarket şi o pizzerie mică (fără mese pe totuar) iar pe Via Scipione Crisanzio (în spate, a doua paralelă cu Corso Italia) se înşirau tot felul de patiserii şi cafenele, dar la fel, fără terase, plus un supermarket – Punto Simply Market, la intersecţia cu Via Trevisani, pe care l-am descoperit abia a treia zi, în weekend fiind închis. De aici ne-am aprovizionat cu mâncarea şi băutura de seară. Mai încolo pe stradă există şi un „mercato”, despre care am presupus că e piaţa agro-alimentară a cartierului, adăpostită însă într-o clădire cam dărăpănată care nu ne-a inspirat încredere. Oricum, piaţa era deschisă numai dimineaţa între 9-13, când noi hălăduiam pe alte meleaguri. Şi tot pe Via Crisanzio, cu sens unic invers celui de pe Corso Italia, circulă dinspre gară autobuzul 7 (după cum ne-a informat gazda noastră Franco), de care ne-am servit şi noi o dată sau de două ori, la întoarcerea din vizitele în oraşele din împrejurimi.

Cartierul în sine ni s-a părut sigur. Totuşi seara ne-am ferit să mergem pe Corso Italia, pustiu la ore mai târzii, preferând să revenim „acasă” pe Crisanzio.

De-a lungul Corso Italia există parcare cu plată, dar nu ştiu cât costă. Ce ştiu este că după ce am ajuns în fine la destinaţie, cărând după noi cele două genţi de mână, am sunat la interfonul de lângă uşa de intrare şi ni s-a deschis – nu tocmai Poarta Raiului , dar oricum am pătruns într-un hol elegant din marmură şi mai ales nemaipomenit de răcoros. :)) Conform instrucţiunilor primite de la Franco (proprietarul), am luat liftul (micuţ, dar am încăput totuşi), care se deplasa cu viteza melcului, că doar eram în Bari! ;) până la etajul 7, de unde am urcat pe scări până la cel următor şi ultim, unde se afla „căsuţa noastră”. Blocul foarte îngrijit şi curat, fapt pe care l-am apreciat.

Am fost întâmpinaţi de Franco, un bărbat de vreo 65 de ani care vorbea o engleză aproximativă dar suficientă pentru a ne ura un „Welcome” călduros şi a ne conduce spre camera repartizată. Trebuie spus că B&B-ul Nuho e o afacere de familie, că gazda locuia şi ea acolo împreună cu soţia albaneză şi că îşi transformase apartamentul amenajând 3 camere, toate cu baie proprie, pe care le oferea spre închiriere. Şi ţin să subliniez că în afară de noi, Franco a avut şi alţi oaspeţi pe parcursul întregului nostru sejur.

Holul în care am pătruns se întindea pe toată lungimea apartamentului. Am remarcat două mese cu scaunele aferente şi cu ceştile şi farfurioarele pregătite pentru micul dejun din ziua următoare.

Căci da, în preţul de 43,2 euro/noapte am avut inclus şi micul dejun :)), lăsat dimineaţa spre autoservire pe nişte mese amplasate în capătul holului. N-aveam aşteptări foarte mari în această privinţă, dar recunosc că n-a fost rău deloc să ne începem ziua cu nişte felii de toast, câte un cubuleţ de unt, 1-2 triunghiuri de brânză topită sau nişte felii subţiri de caşcaval tras în ţiplă, gem şi miere la borcan, cereale, plus (febleţea mea) croasante cu cremă de ciocolată sau vanilie, proaspete şi bune de mi se topeau în gură.

Dar „vedeta” incontestabilă a micului dejun a fost cafeaua espresso :)), pe care ţi-o preparai singur la maşinuţă şi din care te puteai servi la discreţie. Nu am abuzat însă – mai mult de două nu am consumat în nicio zi. A, şi încă ceva, un amănunt important: domnul Franco avea şi un automat cu apă caldă (pentru cafea sau ceai – am uitat să menţionez pliculeţele de ceai, laptele şi bineînţeles, zahărul) şi apă rece, aceasta din urmă putând fi plată sau gazoasă. Chestia asta mi-a plăcut foarte tare, mai ales că am şi economisit banii pe care altfel i-am fi cheltuit pe apa plată (eu), respectiv cea gazoasă (Adrian), adăugată pentru a transforma în şpriţ vinul pugliese achiziţionat contra 4 euro 3 litri ;) de la un magazin cu „produtti tipici” de pe Via Crisanzio.

După ce ne-a arătat viitoarea reşedinţă, Franco ne-a înmânat trei seturi de chei: pentru intrarea în bloc, în apartament şi în cameră. Apoi ne-a explicat cum funcţionează aparatul de cafea şi, cu o hartă în mână, ne-a povestit despre ce se poate face în împrejurimi – adică mai nimic...:(, îndemnându-ne totodată să-i cerem sfatul oricând aveam nevoie. Am mai relaţionat de câteva ori, în special dimineaţa, când luam micul dejun pe terasă (cum, n-am apucat să vă povestec despre terasă? – un bob zăbavă) şi de fiecare dată s-a dovedit a fi extrem de amabil. Şi ne-a făcut factură şi chitanţă (nu că am fi avut nevoie). Asta da surpriză!!!

Şi acum să intrăm în cameră, din fericire cu ferestrele orientate nu spre calea ferată, ci spre cartierul rezidenţial din spate. Deci linişte şi răcoare şi spaţiu berechet – vreo 25 mp, dacă nu mai mult, căci înălţimea camerei crea senzaţia de şi mai mare dimensiune. Un fel de arcadă cu alcov se găsea înspre fereastră, în dreptul căreia era trasă o canapea roşie de vinilin pe care nu se putea sta fiiindcă te scufundai în ea, aşa era de moale. În faţa ei o masă rotundă cu un scaun iar lipit de perete un dulap de rezervă. Zic aşa pentru că în cameră se afla un şifonier foarte mare cu trei uşi în care puteai depozita boarfe pentru 2-3 săptămâni, nu 5 zile cât am stat noi. În dreapta lui, agăţată pe perete, o oglindă medalion mărişoară, imitaţie veneţiană, iar în partea opusă masa pe care era aşezat televizorul cu ecran plat cu diagonala de 81 cm. Cum Adrian are obiceiul enervant de a butona telecomanda în orice loc ajungem, am putut constata şi de această dată că italienii au nişte programe plictisitoare la culme, o mulţime de emisiuni-concurs ori muzicale, cu invitaţi din generaţia anilor ’60-’70, şi că dublează filmele străine. Iar ştirile se refereau cu precădere la alegerile lor locale, aşa că nu merita să urmăreşti decât rubrica meteo.

În cameră erau două paturi: unul matrimonial imens încadrat de noptiere şi cu saltea foarte bună, şi unul de o persoană (de folos familiilor cu copil) dar cu salteaua cam moale pentru gusturile noastre. Lângă acesta din urmă se afla o masă dreptunghiulară şi un minifrigider. Pe jos era spărtură de marmură (bună, ţine răcoare), acoperită de două carpete în dreptul patului cel mare şi de un covor persan – neveritabil – pe mijlocul camerei.

Baia era şi ea spaţioasă, cu plăci de faianţă într-o nuanţă albastru închis plăcută vederii, cu mai multe stative de agăţat prosoapele, cadă, chiuvetă, vas de toaletă, foen şi cu consumabile constând din hârtie igienică, săpun şi gel de duş. Nimic fancy, doar strictul necesar.

Mai precizez că internetul a funcţionat impecabil şi că gazdele au făcut zilnic curăţenie, netezind cearşafurile de pe paturi şi golind coşul de gunoi. Nu mi-am dat seama dacă au pus şi aspiratorul. Şi încă ceva: nu am văzut picior, pardon! , aripioară de muscă sau ţânţar în cameră şi de altfel în întreg Bari.

Am lăsat la urmă „la pièce de résistance” – terasa :)). Apartamentul fiind situat la ultimul etaj, avea o terasă nemaipomenit de lată şi amenajată cu fel de fel de chestii, dintre care se detaşau cele două corturi care te fereau de soare, cu câte o masă mare rotundă în mijloc şi scaune din plastic împrejur. Ce idee excelentă; unul din ele ne-a revenit de drept şi acolo am luat micul dejun sau am mai tăifăsuit seara. Celălalt cort era folosit de gazde. Într-un colţ al terasei erau depozitate câteva şezlonguri. Ce altceva se mai afla pe acolo? Un balansoar pe care m-am legănat de zor, o canapea, un pat tocmai bun să tragi un pui de somn al fresco, o masa de călcat şi o alta pe care trona un mic televizor. Şi multe ghivece pe care Franco le uda de zor dimineaţa, când noi ne înfruptam din micul dejun, dându-ne astfel ocazia să-l mai descoasem un picuţ...

Priveliştea de pe terasă nu era grozavă: calea ferată şi în depărtare cartiere de blocuri cu păduri de antene TV cocoţate pe ele, dar importantă a fost pentru noi posibilitatea savurării cafelei de dimineaţă afară, la umbră şi pe răcoare.

În concluzie, pentru cei nepretenţioşi şi adepţi (ca şi noi) ai cazării în locuri low budget, mai intime, mai puţin impersonale, recomand din toată inima B&B Nuho Corso Italia 89, singurul său mic „defect” fiind relativa depărtare de gară şi de obiectivele turistice din Bari.

---

VIZUALIZĂRI: 2330 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI