Dortmund. Muzeul fotbalului german

TIPĂREȘTE

Ştiu, gândind realist motto-ul de mai sus nu este un deziderat sau un ideal, ci o simplă glumă. Fanatismul declanşat de fotbal învrăjbeşte nu doar popoare (ca exemplu, germanii încă nu recunosc că Anglia a câştigat cinstit finala campionatului mondial jucată pe Wembley în 1966, deşi a trecut jumătate de secol), ci şi oraşe învecinate (vezi Arnhem versus Nijmegen, Timişoara versus Arad), şi chiar pe cei care locuiesc în aceeaşi urbe (United vs. City în Manchester, Real vs. Atletico în Madrid, U' vs. CFR în Cluj-Napoca, Dinamo vs Rapid vs Steaua în Bucureşti). Astăzi fotbalul a devenit o uriaşă afacere şi mass-media profită din plin sufocându-ne cu ştiri care de care mai proas (pe) te. Dacă opreşti un puşti pe stradă sunt 99% şanse să ştie cine-i fundaş dreapta la Barcelona şi să n-aibe habar cine a fost Cervantes sau Goya sau Gaudi. Îmi veți spune că este bine să trăieşti în prezent şi că istoria s-a studiat deja în şcoală. Eu m-am întors însă spre istorie, o altfel de istorie, cu ocazia vizitării Muzeului fotbalului german, muzeu deschis de curând în Dortmund.

Vizita a fost prilejuită de o scurtă escală între un tren şi un avion. Templul fotbalului teuton este situat chiar în fața gării, care, fără să fiu răutăcios, este inima oraşului. Trăgând după mine un geamantan pe role şi cărând pe umăr rucsacul de la laptop, am pătruns în muzeu cu speranța de a scăpa cât mai repede de povară. Achit biletul, un preț mic (comparativ cu prețul lojei principale de pe stadionul Wembley din Londra ) şi mă avânt pe o scară rulantă lungă spre sălile de expoziție. Pe măsură ce înaintez se aud urale care cresc în intensitate. Se aud mulțimi care scandează, cântă. Se aud mii de glasuri care ovaționează. Se aud aplauze şi fluierături. Un adevărat vulcan pare gata să erupă. Am impresia că mă apropii de tribunele efervescente ale unui stadion. Dar încet, încet atmosfera se calmează, aducându-ne aminte că ne aflăm totuşi într-un muzeu.

Debutul este făcut de standul dedicat acelei echipe de visători care a câştigat finala Campionatului mondial de fotbal din Elveția din 1954, echipa care a reînviat mândria de a fi german. Purtând tricouri albe şi şorturi negre, culori recunoscute pe vremuri de orice suporter, Fritz Walter şi coechipierii săi apar aliniați ca pentru începutul de meci. Mă opresc să fotografiez primii eroi ai Germaniei postbelice. Imediat sunt imitat de mai mulți vizitatori, majoritatea de vârsta mea, dar şi de unii foarte tineri, care probabil nici pe Klinsmann n-au apucat să-l vadă jucând. În mijlocul sălii, închisă într-o casetă de sticlă se află mingea cu care Germania învingea Ungaria lui Puskas într-o finală cu deznodământ neaşteptat. Pielea jupuită a balonului este acoperită de semnăturile fericiților campioni de odinioară. Într-un intrând, un vis în acei ani pentru germanul de rând, un bătrân televizor alb-negru, alături de un radio de aceeaşi vârstă. Imaginile prezentate la televizor reiau iar şi iar momentele cheie ale finalei.

Şi dupa începutul cu puternic spirit naționalist este reluată ab ovo istoria fotbalului în Germania. Sunt exponate din perioada interbelică, dar şi din cea a celui de-al treilea Reich, sunt tricouri vechi de zeci de ani, ghete, trofee. Pagini de ziare amintesc de campionatul şi succesele din Germania "democrată", cucerirea Cupei UEFA de către FC Magdeburg în 1974. Nu este uitat nici fotbalul feminin, dar peste acest stand am trecut fără nici o vibrație, nu din misoginism, ci pentru că pur şi simplu nu cunoşteam absolut nimic.

Cum scopul muzeului este de a prezenta rezultatele şi mai ales marile victorii ale echipei naționale, majoritatea vitrinelor sunt dedicate meciurilor memorabile şi jucătorilor emblematici. Nu putea lipsi Franz Beckenbauer, campion mondial atât ca jucator, în 1974, cât şi ca antrenor, în 1990, medalia de aur primită în Italia fiind aşezată în fața unui poster reprezentându-l pe "kaiser" încă tânăr. În altă parte tricoul şi gheata lui Gerd Műller, campion şi golgheter al naționalei la Weltmeisterschaft-ul desfăşurat în Republica Federală Germania, în 1974.

Şi cum am spus, germanii au o bună memorie, aşa că finala de la Londra din 1966, încheiată cam dubios, din punctul german de vedere, este disecată. Mai precis golul sau "golul" este reluat pe un monitor printr-o simplă apasare de buton. Faza este văzută din două unghiuri şi se derulează cu încetinitorul. La sfârşit poți vota dacă tu, spectatorul, consideri că a fost sau nu gol. Am revăzut de patru sau cinci ori, din două poziții diferite şi nu am putut decide. Mai poți blama arbitrul care a avut o fracțiune de secundă la dispoziție? Ca o simplă observație, la momentul vizitei mele scorul era 6368 - 4707 pentru "nu".

De-a lungul sălii uriaşe, la înălțime, sunt amplasate patru ecrane mari, pe care rulează faze marcante de la meciurile cu adevărat importante. Văd în alb-negru "miracolul de la Berna" de pe stadionul Wankdorf, jucat sub o ploaie deasă, văd golul lui Helmut Rahn şi bucuria de nedescris a germanilor. Nici finala împotriva Olandei, jucată pe Olympia din Munchen, nu este uitată, cu Vogts si Hoeness luptând contra lui Cruyff, cu golul lui Műller ridicând întreg stadionul în picioare. Maradona îşi strînge mâna cu Lothar Matthaus pe Stadio Olimpico din Roma, în 1990, înaintea unui lung duel germano-argentinian. Mai mult, sub un geam protector, se găseşte bucata de gazon luată de la Roma, de unde Andreas Brehme a executat penalty-ul victorios.

Bineînțeles, ultima mare victorie, din Brazilia 2014, este celebrată cum se cuvine. În următoarea sala un ecran panoramic extrem de lung şi un sistem audio cu o fidelitate excepțională ne introduc efectiv în atmosfera sud-americană. În mijlocul sălii este un alt ecran, sferic, şi mai mare. Nu doar vedem şi auzim, ci chiar suntem acolo, în mijlocul fanilor entuziaşti. Într-o vitrină circulară stă tricoul căpitanului Philipp Lahm alături de uriaşele mănuşi ale lui Manuel Neuer.

Cum părea că se terminase căutam ieşirea, dar o domnişoară amabilă m-a îndrumat spre sala de proiecție 3D. A fost singurul sector unde fotografiatul şi filmatul erau interzise. Într-o sală mică am luat loc mai mulți iubitori ai fotbalului, cincisprezece germani plus eu. După ce s-a stins lumina pe scenă s-a desfăşurat un drapel german care a început să fluture. Aveam impresia că-l pot atinge. Apoi a apărul Lahm, Schweinsteiger, Thomas Műller şi alții care ne-au povestit despre finală. O realizare tehnică superbă, hologramele fiind cu adevărat de calitate.

Şi totusi nu se încheiase. A urmat vizitarea tezaurului, cu patru cupe mondiale şi trei europene, închise sub carcase de sticla. Era şi Cupa Jules Rimet, o replica căci originalul a rămas la brazilieni în 1970. Pe un perete am văzut trofeulul de argint primit de câştigătoarea campionatului Germaniei, trofeu pe care sunt gravate numele campioanelor începând cu 1903. A fost prezentat prima dată în 1949, înlocuind Cupa Victoria care se pierduse în anii grei ai războiului. Citesc numele câtorva echipe şi-mi aduc aminte: 1979 Hamburger SV, 1980 Bayern Műnchen, 1995 Borussia Dortmund.

Ultima sală, pe care am văzut-o la foc rapid deoarece nu voiam să pierd avionul, era dedicată cluburilor germane, 1. FC Kőln, Werder Bremen, Schalke 04 sau FC Kaiserslautern nefiind omise. Cobor la parter şi dau de autocarul naționalei. Mercedes evident. Stau doar cât să-l fotografiez şi fug spre ieşire.

Pentru mine muzeul a reprezentat o aducere aminte a vremurilor când eram tânar şi fotbalul chiar mă interesa, când ştiam echipe şi jucători, când urmăream meciuri şi competiții. Astăzi, pot urmări dintr-un fotoliu comod meciuri din cinci, şase campionate pe un ecran mare şi color, pot citi comentarii, cronici, pot asculta opinii mai mult sau mai puțin autorizate, pot afla aproape orice doar deschizând o pagina pe internet, şi totuşi mi-am pierdut interesul pentru sportul rege. Să fie de vină exagerata mediatizare a fotbalului, să fie faptul că am descoperit noi hobby-uri sau doar că am îmbătrânit.

De la Dortmund închei transmisia şi vă doresc...

să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3744 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI