Muzeul Cinegetic al Carpaților Posada - un obiectiv ce merită vizitat ”măcar o dată în viață”!

TIPĂREȘTE

În ultimii ani am mers de mai multe ori pe Valea Prahovei. Aș putea spune chiar că este una dintre destinațiile noastre favorite întrucât ajungem acolo relativ repede, am găsit mereu cazări care să ne mulțumească în ceea ce privește raportul calitate/preț și am avut posibilitatea să facem mici plimbări în natură ori să vizităm obiective interesante, pe care am reușit în mare parte să le prezint și pe AFA. În acest articol voi scrie despre un obiectiv pe care l-am vizitat în urmă cu aproximativ un an de zile și care nouă ne-a plăcut mult. Este vorba despre un muzeu pe care ne propusesem să-l vizităm de mai multă vreme, însă de fiecare dată când am trecut prin zonă ne-am grăbit fie pentru a ajunge în stațiunile montane, fie pentru a ne întoarce acasă înainte de lăsarea nopții. Așadar, despre vizita noastră la Muzeul Cinegetic al Carpaților - Posada voi scrie astăzi. Acest muzeu a fost inaugurat la data de 20 noiembrie 1996 ca secție a Muzeului Național Peleș, iar în anul 2004 muzeul de la Posada a fost supus unor ample lucrări de renovare și de redecorare. În prezent, colecția muzeală cuprinde o impresionantă colecție de trofee – 2400 de piese!

Amplasarea obiectivului – Muzeul Cinegetic al Carpaților - Posada este destul de bine semnalizat. Pe marginea DN1, venind dinspre Ploiești, cam după ce ai trecut de Câmpina încep să apară din loc în loc pe marginea drumului panouri informative care te invită să vizitezi obiectivul. Noi am mers la Sinaia pentru o plimbare de o zi la munte, iar obiectivul se afla de data aceasta în fruntea listei noastre de activități. Citisem anterior unele informații despre obiectiv, așa că abia așteptam să-l vizităm. Și acest lucru s-a întâmplat într-o zi frumoasă de sâmbătă, când am ajuns în localitatea Posada cam pe la ora 10.30. Distanța rămasă de aici și până la Sinaia este mică – circa 7 kilometri.

Obiectivul se află pe partea dreaptă a drumului și o parcare generoasă asigură suficiente locuri gratuite pentru mașini celor interesați de vizitarea muzeului. De fapt, atunci când am ajuns noi, în parcare se mai aflau doar alte două mașini. Muzeul este amenajat într-un parc micuț, iar un indicator ne-a arătat aleea spre dreapta pe care am urmat-o, ajungând rapid în fața clădirii care adăpostește colecția muzeală. Am zâmbit atunci când am ajuns în fața acestei clădiri, seamănă cu școala gimnazială în care am învățat. Clădirea muzeului este lungă, are două etaje și la prima vedere nu spune mai nimic despre interesanta colecție cinegetică pe care o găzduiește.

Am intrat în clădire și am fost întâmpinați de muzeografa care ne-a comunicat tarifele de vizitare diferențiate; se poate opta fie numai pentru vizitarea parterului, fie pentru vizitarea întregii colecții (parter+etaj 1+etaj 2). Întrucât ne propusesem de mai multă vreme să venim aici, alegerea noastră a fost clară – am dorit să vedem tot muzeul. Am plătit în total o sumă destul de consistentă – 65 de lei, însă privind în urmă consider că a meritat. Și o să detaliez tarifele achitate de noi: 10 lei pentru cel mic, câte 15 lei pentru noi (taxe de vizitare) + 25 de lei (taxa foto). Mai era afișată și o taxă de filmare (40 lei/camera), însă pe noi nu ne-a interesat. Referitor la taxa pentru fotografiat, deși mi s-a părut a fi destul de mare, am plătit-o fără să ezit întrucât în lateralul ghișeului am observat un monitor pe care erau redate imagini în timp real din toate încăperile muzeului; eram hotărât să fac fotografii aici, așa că aceasta a fost decizia corectă. Referitor la aceste tarife, am aruncat o privire acum pe site-ul muzeului și nu am observat vreo schimbare.

Vizita noastră la muzeu a început încă din acest hol de la parter, unde am văzut o dropie închisă într-o vitrină de sticlă, dar și un exemplar de urs ridicat în două labe, gata să ofere o adevărată ”îmbrățișare a morții”. Brrr! Privind fotografiile, sper să nu ne întâlnim vreodată cu un asemenea specimen în plimbările noastre!

Am trecut într-o altă încăpere unde ne-a întâmpinat un exemplar de capră neagră într-o dioramă micuță care evidențiază mediul natural în care acest animal trăiește; un panou informativ ne-a oferit posibilitatea să lecturăm câteva date cu privire la hrana animalului, dimensiunile sale, arealul în care trăiește sau perioada de vânătoare (între 15 septembrie – 15 decembrie, prin metodele ”apropiat” și ”la pândă”). Nu departe am găsit harta cinegetică a României, unde animalele sălbatice sunt prezentate în funcție de diversele zone geografice în care pot fi întâlnite.

O sală mare, bine iluminată, ne-a purtat apoi pașii prin dreptul a numeroase trofee de capră neagră, de căprior, de cerb comun sau de cerb lopătar. Un trofeu de cerb comun ne-a reținut atenția: este vorba despre un record național (pentru cunoscători – punctaj 264,51 C. I. C.).

Tot aici, în câteva vitrine, sunt expuse insecte, prezentate în funcție de comportamentul lor: vânătorii iscusiți (libelula, buburuza, unii gândaci), canibalii din lumea insectelor (femela călugăriță, gândacii de bucătărie, lăcustele, coropișnițele), paraziții (țânțarii, unele muște, păduchii ori puricii), arhitecții (albinele, viespile, bondarii, furnicile) sau acele insecte așa-numite ”chiriași ai arborilor” (carii de lemn). Alături de mici reprezentări ale mediilor în care aceste insecte trăiesc, am putut lectura și anumite informații despre fiecare specie în parte.

O primă dioramă de mari dimensiuni ne-a prezentat cerbul lopătar și câțiva lupi în mediul lor natural. O surpriză plăcută a constituit-o fondul sonor pentru aceste diorame. Astfel, atunci când ne-am apropiat, am fost purtați pe potecile din pădurile unde trăiesc aceste animale; se auzea cum vântul murmură printre frunzele arborilor, iar sunetele specifice lupilor sau cerbilor completau în mod inspirat fundalul sonor pentru această dioramă.

Am avansat și am ajuns apoi în dreptul muflonului. Diorama în care vedem animalul este completată de prezența pe perete a câtorva trofee de dimensiuni considerabile. Printre informațiile afișate în dreptul acestui animal, reținem faptul că este aclimatizat în pădurile Dobrogei de Sud și în Câmpia Română, iar greutatea oscilează între 25 și 50 de kilograme.

Câteva grohăieli ne-au atras atenția că tot aici sunt și mistreții. Alături de diorama dedicată lor sunt expuse mai multe trofee – colți de mistreț cu diverse dimensiuni, dintre care se remarcă trofeul amplasat central cu punctajul de 144 C. I. C.

Am trecut pe lângă o piele impresionantă de zimbru (cel mai mare copitat european) și am ajuns într-o sală dedicată ursului. Pe pereți sunt expuse mai multe blănuri, în dreptul fiecăreia fiind menționat punctajul, locul unde a fost vânat exemplarul respectiv, precum și anul. Diorama din această încăpere ne oferă senzații ciudate, prin mormăitul urșilor care răsună în fundal. În apropiere sunt expuse și trofee specifice acestei specii – câteva cranii de urs. Unul iese în evidență prin faptul că are atașată o medalie; panoul informativ ne-a arătat că acest craniu de urs este pe locul trei în lume, cu un punctaj de 69,20 C. I. C. Exemplarul a fost doborât în fondul cinegetic nr. 26 Colibița de către un vânător francez. Din anul 1994 și până în anul 2000, acest craniu a deținut recordul mondial.

Într-un colț observăm și două exemplare împăiate de râs; pe panoul informativ din dreptul lor am citit că râsul trăiește în întregul lanț carpatic, la altitudini cuprinse între 700 și 1600 de metri. În ceea ce privește vânătoarea acestei specii, este permisă între 15 septembrie și 31 martie, prin metodele ”la pândă” și ”la dibuit”.

Am trecut într-o altă încăpere, unde o dioramă pune în valoare diverse specii de fazan; plăcuțele informative din dreptul păsărilor ne-au ajutat să diferențiem fazanul argintiu de fazanul gulerat sau de fazanul regal. Deși păsările sunt asemănătoare ca statură, penajul lor diferă în mod semnificativ, după cum o să puteți constata din fotografiile pe care le voi atașa acestui articol.

În câteva vitrine din apropiere am avut ocazia să admirăm obiecte folosite la vânătoare, provenind dintr-o donație făcută de diplomatul inginer Hans-Christian Habermann pentru acest muzeu. Câteva pistoale model vechi, un corn pentru vânătoare din alamă, o scoică chemătoare (folosită la vânătoarea de cerbi) sau niște puști interesante se numără printre obiectele expuse aici.

În această colecție muzeală cinegetică există și o încăpere dedicată lui Mihail Sadoveanu. Este cunoscut faptul că multe dintre scrierile sale au ca surse de inspirație întâmplările pe care romancierul le-a trăit în timpul unor partide de vânătoare sau de pescuit. Pasionat de plimbările în natură, Sadoveanu a deținut permis de vânătoare care era vizat anual, dar și permis pentru armă de vânătoare cu alice, ambele documente fiind expuse într-o vitrină din această încăpere. Tot aici am mai văzut ochelarii autorului, cutia cu piesele de șah, un corn de vânătoare, câteva dintre undițele pe care acesta le folosea, unele piese de mobilier, fotografii ale autorului sau niște scrieri de-ale sale. Ne-am putut face astfel o imagine mai clară asupra a ceea ce a însemnat ”omul Sadoveanu”, pe lângă faptul că a fost un mare scriitor – ”Ceahlăul literaturii române”, după cum inspirat l-a numit Geo Bogza. Așa că dacă am fi închis pentru o clipă ochii probabil că l-am fi văzut pe Sadoveanu îndreptându-se cu pași grăbiți și cu pușca pe umăr spre ”Valea Frumoasei” ori către ”Țara de dincolo de negură”. Sau, cine știe, spre ”Împărăția apelor”, având în mână vreuna dintre undițele expuse la muzeul de la Posada?!

Din încăperea dedicată lui Sadoveanu ne-am îndreptat către un spațiu unde sunt expuse diverse obiecte folosite la vânătoare, majoritatea cu o vechime apreciabilă. Am văzut aici topoare de mână și câteva vârfuri de săgeată folosite la vânătoare în paleolitic, unelte din silex, o spadă getică cu emblemă descoperită la Medgidia (datată sec. al IV-lea, A. C.), vârfuri de lance din fier din aceeași perioadă, un topor din bronz sau alte câteva vârfuri de lance din epoca bronzului. Alte exponate ne-au apropiat de vremurile actuale, respectiv un rastel unde erau așezate vreo cinci puști, o capcană pentru lup sau un corn de vânătoare (ultimele două reprezentând o donație a domnului Lucan Ilie – brigadier silvic Potigrafu).

Dintr-o vitrină amplasată în apropiere ne studia curioasă o bufniță (am făcut și noi același lucru :) ), iar un cocoș de munte era înfoiat nevoie-mare pe lângă trei găini de-ale sale. Nu am deranjat prea mult aceste păsări, doar le-am rugat să accepte să le facem vreo două fotografii; am luat tăcerea lor ca pe o aprobare, așa că acum mi-am amintit de ele și am ce să vă prezint!

Am continuat plimbarea noastră la parterul muzeului ajungând într-un hol în forma literei L, unde am găsit o dioramă în care se află alte exemplare de dropie, în afară de cel pe care l-am amintit inițial (aflat în holul de la intrarea în muzeu). Am lecturat cu atenție panoul informativ din dreptul dropiilor și am aflat că acest curcan sălbatic mănâncă insecte sau hrană vegetală, iar în țara noastră ar mai exista numai câteva exemplare în Câmpia Română sau în Câmpia de Vest; din alte surse știam că a dispărut total din țara noastră deoarece a fost vânată în exces, ce bine ar fi ca informația de aici de la muzeu să fie cea exactă! În ceea ce privește dimensiunile, masculii (dropioii) sunt cam de două ori mai grei decât femelele, așadar se manifestă un ”diformism sexual pronunțat”. Băiatului nostru i-au plăcut mult dropiile, înainte de plecare a vrut să mai venim o dată la vitrina ”cu păsări mustăcioase”, așa le zicea el!

Tot în acest spațiu mai sunt expuse pe pereți diferite trofee de cerb, capră neagră ori muflon, dar și un interesant panou informativ ce prezintă efectivele principalelor specii de vânat din România. Ne-am întrebat cum anume ar putea fi socotit cu asemenea exactitate numărul de exemplare dintr-o specie, însă nu am găsit un răspuns concret, așa că ne-am mulțumit să considerăm acest lucru o taină vânătorească. De exemplu, în dreptul iepurilor era afișat un efectiv optim de 1194950 exemplare, la nivelul anului 2002 existând 1169107 exemplare, iar un an mai târziu 1196220 de exemplare. Așadar, se pare că la iepuri lucrurile sunt în regulă :). Nici efectivele altor specii la nivelul anului 2003 nu sunt de neglijat: 34156 exemplare de cerb comun, 6333 exemplare de cerb lopătar, 7294 exemplare de capră neagră, 4122 exemplare de lup, 47986 exemplare de mistreț, 6280 exemplare de urs brun sau 160474 exemplare de potârniche. O să atașez fotografia făcută acestui panou unde veți putea vedea informațiile complete cu privire la efectivele principalelor specii de vânat.

O altă dioramă ne-a făcut cunoștință cu păsările iubitoare de apă; dintre exemplarele expuse, pot fi amintite aici lișița, rațele sălbatice, lebăda sau corcodelul mic. Diorama -la fel ca toate celelalte existente în acest muzeu- este o adaptare a mediului natural în care trăiesc viețuitoarele. Astfel, am putut admira aceste păsări ascunse prin stufăriș și după alte ierburi specifice bălților, iar un ochi de apă era imitat cu ajutorul unei bucăți de geam.

În apropiere se află o vitrină în care sunt așezate mai multe medalii și diplome obținute de trofee românești în competițiile internaționale.

Înainte de a termina vizitarea exponatelor de la parter, am găsit un panou informativ care prezintă dăunătorii colecțiilor cinegetice. Am aflat că există mai mulți factori fizici (praful, lumina, umiditatea, fluctuațiile de temperatură), factori chimici (substanțe volatile sau corozive) ori factori biologici (molii, ciuperci sau gândaci de muzeu) care pot provoca pagube însemnate în rândul exponatelor cinegetice. Pentru a se evita pe cât posibil apariția unor astfel de situații nedorite, se recomandă ștergerile periodice de praf, evitarea expunerii directe la lumina soarelui, tratarea pieilor înainte de naturalizare, precum și înlocuirea bianuală a substanțelor conservante.

Până să părăsim acest hol, am trecut prin dreptul unui cuier în care erau agățate câteva piei de vulpe, iar în apropiere am remarcat o sculptură în bronz realizată de Ion Jalea ce îl arată pe Dragoș la vânătoare de zimbru. Această sculptură este probabil inspirată din acea legendă populară ce prezintă întemeierea și denumirea statului Moldova. Pentru cine nu-și amintește opera, voi prezenta pe scurt faptul că Dragoș-Vodă, ”un român deștept și voinic din Maramureș”, urmărește un zimbru prin niște codri mari timp de o zi și o noapte. Voinicul își pierde pe rând câinii, care ”cădeau morți de oboseală”, rămânând cu o singură cățea, pe nume Molda. Ajunși la o apă mare, zimbrul se aruncă în valuri pentru a traversa râul înot, iar cățeaua se îneacă. Dragoș aruncă ”ghioaga sa cea țintuită cu cuie de fier”, nimerind bourul drept în creștet. Voinicul a răpus astfel zimbrul, căruia i-a luat capul ”ca un semn de isbândă”. Râul în care s-a înecat cățeaua a primit apoi numele de Moldova, iar ținutul din jur a luat numele apei curgătoare; totodată, semnul noii domnii din Moldova va fi capul bourului ucis de viteazul Dragoș în apa Molvovei (pentru citate am folosit Limba română – manualul pentru clasa a V-a editat de Humanitas Educațional, București, 2012) .

Cam atât despre vizitarea exponatelor de la parter. Sper că încă nu v-ați plictisit! Noi am descoperit și la etajul unu, dar și la etajul al doilea, lucruri la fel de interesante pe care urmează să le prezint! Și sper că fotografiile pe care le voi atașa vă vor convinge de faptul că Muzeul Cinegetic al Carpaților Posada trebuie să fie pe lista acelor obiective de văzut ”măcar o dată în viață”!

Am urcat pe scara lată, pășind agale pe treptele de marmură care străluceau de curățenie și am ajuns la etajul unu.

Pentru început, am mers lângă un ecosistem de baltă, alături de care se află câteva plase de pescuit. O barcă veche este amplasată central, fiind înconjurată de stuf, papură și alte plante de apă, printre care remarcăm mai multe păsări de apă (evident, împăiate!). Acest ecosistem sugerează o porțiune specifică Deltei Dunării și spun asta nu pentru că am fost acolo (Delta este una dintre destinațiile viitoare aflate pe o listă scurtă), ci pentru că am văzut o reprezentare asemănătoare în acest an, când am vizitat Centrul Muzeul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunăriide la Tulcea. Tot în această încăpere era expusă și o cutie plină cu diferite modele de cârlige din care peștele –odată ce a mușcat momeala- nu mai are cum să scape! Și asta v-o spune un mare pescar, care ajunge la baltă cam o dată pe an și ale cărui capturi au fost impresionante de-a lungul timpului; vreo două chiar au atins cu indulgență 500 de grame :). V-aș putea povesti și despre mulți alți monștri acvatici pe care i-am scăpat, din cauza cârligelor nepotrivite cred! :P

Am intrat într-o nouă sală spațioasă unde găsit alte trofee cinegetice – de data asta cerbul carpatin a fost vedeta, cu ale sale coarne impresionante! Două diorame mai mici decât cele aflate la parter ne prezintă alte animale care trăiesc în munții Carpați: este vorba despre lup, ai cărui colți parcă nu aș vrea să-i văd în realitate (poate numai după gratiile de la Zoo, deși consider totuși că locul lui este în sălbăticie), dar este vorba și despre râs, cu care ne mai întâlnisem și la parterul muzeului.

O altă dioramă ne aduce în fața unui exemplar de mistreț aflat într-o poziție deloc prietenoasă. Nu departe am remarcat un trofeu de mistreț (colți maaari) din anul 1985, având punctajul 117,90 CIC. Într-o altă încăpere lungă ne-am plimbat prin fața mai multor trofee de cerb lopătar, iar diorama dedicată acestei specii ne-a oferit posibilitatea să observăm doi masculi așezați în poziție de luptă. Cine știe, probabil o fi fost perioada rutului, nu-i așa? Panoul informativ ne lămurește imediat că rutul la această specie are loc între echinocțiul de toamnă și solstițiul de vară. Dintre dușmanii speciei sunt amintiți lupul și braconajul. Ca o constatare generală, omul pare să fie inamicul comun pentru toate speciile importante prin braconajul nesăbuit care a condus chiar la extincția unor specii. Din păcate...

Pentru că ursul este o specie importantă din țara noastră, l-am găsit reprezentat atât la parter, dar și aici la etaj. O dioramă ne conduce încă o dată în mediul natural specific ursului brun, iar trei exemplare masive de urs aflate în poziții diferite se zăresc printre crengile care reconstituie la scară redusă o pădure de foioase. Am reținut câteva informații despre reproducere la această specie: fătarea are loc în bârlog în perioada ianuarie-februarie; de obicei, femelele fată o dată la doi ani (1,2 uneori chiar 3 pui). Pentru vânătoare se recomandă armă de calibru mare.

În apropiere, observăm o piele de urs expusă asemenea unui covor pe pardoseala sălii.

O ultimă secțiune a muzeului amenajată la etajul unu ne-a oferit posibilitatea să admirăm câteva obiecte ornamentale realizate din diferite părți ale animalelor (multe au la bază coarne de cerbi). Ne-a atras atenția în special o lampă foarte frumoasă având ca suport o ramură din podoaba unui cerb lopătar. Motivele cinegetice împodobesc inspirat baza lămpii (capete de cerb, două puști încrucișate și alte motive vegetale).

Am încheiat și prezentarea exponatelor de la etajul unu! Hai sus, tot mai sus, pe treptele de marmură și cu o mână pe balustrada de inox a scării... gata, am ajuns la ultimul nivel al obiectivului, ne aflăm la etajul doi al Muzeului Cinegetic al Carpaților - Posada.

Exponatele de aici sunt grupate în două zone distincte – prima este dedicată anotimpurilor și a doua este dominată de exponate exotice. Într-o parte sunt amenajate două diorame de mari dimensiuni ”Natura primăvara” și ”Natura iarna”. Sunt două diorame superbe, la tot pasul poți observa păsări sau animale care par a-ți pândi orice mișcare pe care o faci; exponatele sunt plasate printre formele vegetale care imită foarte bine zonele împădurite. În diorama dedicată anotimpului în care natura renaște am remarcat vulpea, fazanul, cocoșul de munte, cerbul lopătar, viezurele, lupul sau chiar și pe Moș Martin care pare că acum a ieșit din bârlogul în care s-a adăpostit întreaga iarnă. Ramurile foioaselor se completează cu crengile de brad, iar covorul multicolor de frunze și ciupercile de pe un trunchi de copac dau impresia unui veritabil colț de pădure. Aleea de vizitare ne-a condus în dreptul unui podeț de lemn și, odată ce am ajuns acolo, o cascadă micuță s-a pornit în apropiere, sporind autencitatea acestei amenajări muzeale.

În ceea ce privește reprezentarea anotimpului rece, decorul este dominat de alb, stratul de nea părând a fi recent depus. Mistrețul, cocoșul de munte, fazanul, iepurele, ursul sau râsul ne spun că există suficientă mișcare și iarna prin pădurile noastre, atâtea câte mai avem!

Iată că am ajuns și la secțiunea ”Faună exotică”. Niște piei de leu, zebră, antilopă gnu sau bucăți din pielea elefantului sunt expuse pe pereți, alături de o blană a leopardului zăpezilor. Am mai putut vedea aici capul unui bivol african, dar și capul unei antilope kudu. Câteva alte trofee, dar și unele fotografii specifice completează această zonă a muzeului.

Ce-ar mai fi de spus? Poate faptul că din loc în loc apar diverse citate care urmăresc o temă comună: pasiunea pentru vânătoare a omului, o pasiune care face parte din însăși esența ființei noastre și care vine din vremuri în care rasa umană abia își descoperea rostul său pe Pământ. Pentru exemplificare, voi prezenta aici spusele lui Sadoveanu: ”Pasiunea vânatului și a pescuitului ne vine de departe și de demult – așa de departe și așa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior... ”

După ceva mai bine de două ore petrecute la acest muzeu am coborât treptele, pregătindu-ne de plecare. Așa cum v-am mai spus, nu am ieșit din muzeu înainte ca cel mic să mai treacă o dată pe la ”păsările mustăcioase” de la parter (dropiile) ! Am aruncat o privire și asupra celor câteva suveniruri expuse în zona casieriei muzeului, însă nu am cumpărat nimic, eram cu siguranță mult prea impresionați de ceea ce tocmai văzusem ca să ne mai entuziasmăm de vreun breloc sau vreo cană cu chipul unui animal. Și oricum, cele mai importante suveniruri ale noastre de la acest muzeu se aflau deja la loc sigur, pe cardul de memorie al aparatului foto, prietenul nostru de nădejde în astfel de situații.

Trebuie să vă mai spun că programul de vizitare a muzeului afișat la casa de bilete în momentul vizitei noastre corespunde cu ceea ce este prezentat actualmente pe site-ul muzeului: de marți până duminică, între orele 09.00 – 17.00, luni fiind închis. Tot pe acest site puteți găsi imagini din sălile de expoziție, dar și alte informații interesante (printre care și datele exacte de contact).

Am ieșit înapoi în curte plăcut impresionați de tot ceea ce am găsit aici, așa că am remarcat numai în trecere clădirile din piatră de râu aflate în apropierea muzeului. Ulterior am aflat că în vecinătatea muzeului se află Castelul Posada, un conac ridicat din porunca domnitorului Gheorghe Bibescu înainte de 1848 și extins ulterior de nepotul său, George Valentin Bibescu. Din ceea ce am mai citit, castelul nu este amenajat pentru vizitare.

Ajuns la final de review, recomandarea a devenit o simplă formalitate: vizitați Muzeul Cinegetic al Carpaților - Posada! Nu veți regreta nicio clipă timpul petrecut acolo sau banii plătiți la intrare!

Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 4440 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI