SPOTLIGHT Festival 2016 - Pe Calea Victoriei printre lumini şi amintiri

TIPĂREȘTE

Între 5 şi 8 mai Bucureştiul a găzduit a doua ediţie a SPOTLIGHT Festival, cel mai mare eveniment dedicat luminii din Europa de Est. Festivalul Internaţional al Luminilor, organizat de Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti ARCUB, a tranformat pentru patru seri Calea Victoriei, între Piaţa Naţiunilor Unite şi Biblioteca Centrală Universitară, într-un spaţiu dedicat luminii şi culorilor.

La ediţia de anul trecut am lipsit... am fost plecată din Bucureşti dar am admirat o mulţime de fotografii, am citit cu plăcere impresiile scrise de @IoanaV şi @tata123. Anul acesta spectacolul de deschidere a avut loc joi seara, pe o vreme rece şi ploioasă, în Piaţa George Enescu. Artiştii britanici din trupa Lords of Lightning au prezentat un show inspirat de genialele descoperiri ale lui Nikola Tesla. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo dar în timpul săptămânii nu prea se poate... Am hotărât împreună cu soţul meu să ne plimbăm sâmbătă seara pe Calea Victoriei şi am sperat ca norii ce se roteau ameninţător deasupra Bucureştiului să nu ne strice planurile. L-am convins pe fiul nostru care se plictisea în scurta vacanţă studenţească de Paşte să ni se alăture. A mustăcit un pic dezaprobator... dar în cele din urmă s-a echipat înaintea noastră şi am pornit toţi trei să descoperim Calea Victoriei, altfel de cum o ştim zi de zi!

Circulaţia rutieră a fost întreruptă pe Calea Victoriei, de la Ateneu până la Podul Naţiunile Unite, între orele 20.30 şi 23.30. Puţin după 20.30, după ce ultimele maşini au dispărut din peisaj, o mulţime de oameni a cucerit Calea Victoriei. Grupuri de tineri, familii cu copii mari şi mici, bunici cu sau fără nepoţi... oamenii au nevoie de bucurie, de culoare, de lumină...

În momentul în care pietonii au invadat Calea Victoriei ne aflam în faţa Palatului CEC. Băiatul nostru, amuzat, ne îndeamnă să ne plimbăm şi noi pe mijlocul străzii. ”Cine ştie când mai avem ocazia să mergem în locul maşinilor... ” Privim clădirile pe care le cunoaştem de o viaţă, învăluite de vraja luminii şi ne minunăm cât sunt de frumoase!

Palatul CEC, iluminat arhitectural, capătă un plus de eleganţă şi mister iar dintre toate culorile, tricolorul roşu-galben-albastru îl pune cel mai mult în valoare. Construit după planurile arhitectului Paul Gottereau, în stilul Renaşterii franceze, Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni a fost inaugurat în anul 1900. În copilărie îi însoţeam cu mare bucurie pe părinţii sau bunicii mei la Cecul Mare. Mă distra teribil să trec prin uşa rotativă iar dincolo de uşă mă aştepta primul palat „adevărat” în care am păşit în viaţa mea... Mă aşezam pe una dintre banchetele lungi şi cu mâinile sprijinite pe masa masivă din lemn priveam fascinată cupola din sticlă... coloanele... sculpturile... Lumea se învârtea în jurul meu, era un zumzet permanent... funcţionarele de la ghişee strigau cu voce stridentă... Ionescu... Popescu... La un moment dat auzeam... Lascu... aha, venise rândul cuiva din familia mea şi lunga dar minunata mea aşteptare se încheia. Pe vremea copilăriei mele toate operaţiunile de efectuau manual şi dura destul de mult până treceai dobânda sau retrăgeai o sumă de bani. Dar pe atunci eu eram o fetiţă care avea tot timpul din lume... Când am mai crescut puţin îl „păcăleam” pe bunicu să mergem să verificăm lista cu obligaţiunile CEC câştigătoare. Am câştigat o singură dată... dar noi ne făceam drum pe acolo!

Astăzi la Cecul Mare nu se mai desfăşoară operaţiuni cu publicul. N-am mai intrat de foarte multă vreme înăuntru, am auzit că ar exista Muzeul CEC dar nu ştiu ce regim de vizitare are. Într-un timp auzisem că s-ar fi întocmit un proiect pentru transformarea acestei clădiri de patrimoniu în muzeu de artă. Cei mai mulţi tineri, între care şi băiatul meu, n-au trecut niciodată pragul acestui palat fascinant... ar fi păcat să nu fie readus în viaţa Bucureştiului.

Peste drum de Palatul CEC, o altă clădire de patrimoniu transformată cu ajutorul luminii şi a culorii într-un palat de poveste – Muzeul Naţional de Istorie! În toamna anului 1900 s-a inaugurat impunătoarea clădire în stil neo-clasic cu destinaţie publică, Palatul Poştelor, opera arhitectului român Alexandru Săvulescu. Tata a venit în Bucureşti la 15 ani, în anul 1958 şi ne poveşteşte că mergea la Poşta Mare de pe Calea Victoriei. În 1970 Palatul Poştelor a fost închis pentru renovare iar din 1972 şi-a deschis uşile ca Muzeu Naţional de Istorie. Prima mea amintire din acest muzeu... în 1976 am primit cravata de pionier lângă copia în mărime naturală a Columnei lui Traian. Nu zâmbiţi... mult mai bine decât altă variantă la modă în generaţia mea supradimensionată, închisoarea Doftana!

În apropierea celor două palate feeric luminate, între strada Stavropoleos şi Lipscani, se află una dintre cele mai frumoase biserici din Bucureşti, biserica Zlătari-Sf. Ciprian. Este zidită din temelie în anul 1850 pe locul vechii mânăstiri Zlătari, în vremea domnitorului Barbu Ştirbei şi a mitropolitului Nifon. Ridicată după planurile arhitectului Xavier Villacrosse şi pictată de maestrul Gh. Tattarescu, biserica Sf. Ciprian este sufocată de două blocuri construite după cutremurul din 1977 chiar în curtea bisericii. M-am bucurat că uşile bisericii au fost deschise sâmbătă seara şi mulţi dintre cei ieşiti să admire luminile de pe Calea Victoriei au trecut pragul acestui monument istoric ce impresionează prin eleganţă şi armonie. Atât de aproape dar totuşi “departe de lumea dezlănţuită” am zăbovit câteva clipe în liniştea bisericii Sf. Ciprian apoi am revenit în mijlocul furnicarului de pe Calea Victoriei.

În apropierea bisericii Sf. Ciprian, o grămadă de tineri stau la coadă pentru un selfie 3D cu care poţi face prietenii de pe facebook să pălească de invidie! Dacă o vrea şi al meu o poză... stau aici până dimineaţa... “Fii serioasă mamă, mergem mai departe! ” rosteşte hotărât junele meu care se dă mare. Doar nu mai e puşti de liceu care vrea să-şi impresioneze gaşca de prieteni!

Altă coadă... HALOFACE, o comedie sponsorizată de BCR care îţi permite să controlezi un chip luminos, proiectat pe un panou. La intrarea pe Stavropoleos dinspre Calea Victoriei, o instalaţie ingenioasă-THE TEMPLE. Cei care intră în mijlocul acestei minuni sunt fotografiaţi într-un decor luminos de primăvară şi primesc poza drept amintire. Fiind amplasată într-un loc mai ferit nu este multă lume la coadă. Aş vrea şi eu o poză... ”Mamă chiar atâta minte ai?! Vezi sunt numai copii aici... ” Tânărul şi prea seriosul domn stă numai cu ochii pe mine, dacă ştiam îl lăsam acasă...

La intrarea pe Lipscani ne întâlnim cu HIKARINOKI, un pomişor luminos construit de francezi din materiale reciclabile, veteran al festivalurilor de acest gen. A fost prezentat pentru prima oară la Festivalul Luminilor de la Lyon în 2009. Nu m-a impresionat... Nici pe fi-meu... ”Lasă-l mamă că e urât rău! ” De data aceasta, n-am putut să-l contrazic.

Trecem pe partea cu magazinul Victoria, fostele Galeries Lafayette din perioada interbelică, primul mare magazin universal din România construit în 1928 după modelul celebrelor galerii pariziene. De la Victoria, Cei Trei Ursuleţi şi Romarta Copiilor îmi cumpărau mama şi bunicile mele de Sărbători rochiţe din mătase, catifea, fustiţe de tergal plisate. În anii 70 încă se găseau hăinuţe frumoase pentru copii. Singura mea verişoară primară, mai mică decât mine cu 8 ani, a purtat cu mare plăcere rochiţele mele pentru că supraelasticul şi diftina în culori şterse luaseră locul rochiţelor elegante în anii 80. În adolescenţă am trădat Victoria pentru tinerele Unirea şi Cocor iar în ultimii 10 ani n-am mai intrat în acest magazin.

După Victoria, în faţa vechiului sediu în renovare al Poliţiei Capitalei, vedem mai mulţi copii strânşi în jurul KALEIDOSCOPE EUROPE care va reprezenta România la Amsterdam Light Festival. Sincer, nu ne-am prins despre ce este vorba pentru că n-am putut ajunge aproape de maşinărie.

Casa de Modă Venus... eiiii... de aici ne-am cumpărat verighete acum mai bine de 21 de ani.Simple, fără nici un model şi uşoare... a mea are mai puţin de două grame. Pentru noi au fost şi sunt cele mai frumoase verighete. Peste drum de Casa de Modă Venus, lângă Pasajul Macca-Villacrosse, arcadele blocului Rosenthal sunt luminate de cutiile ARAM. Ne apropiem să le vedem de aproape, nu ne spun mare lucru dar ne impresionează starea jalnică în care se află această clădire monumentală ce a avut anii săi de glorie în perioada interbelică. Îmi amintesc că la parter a funcţionat până prin 1990 un magazin Bijuteria în care n-am intrat de prea multe ori. Băiatul meu nu ştie nimic despre această clădire părăsită, loc de adăpost pentru oamenii străzii... ”Păcat, dacă ar fi renovată ar fi tare frumoasă. Voi ştiţi ce o fi fost pe timpuri aici? ” Între anii 1937 şi 1939, în locul magazinului de porţelanuri fine Rosenthal, Banca Naţională a României a ridicat Palatul Funcţionarilor B. N. R., cunoscut bucureştenilor ca blocul Rosenthal. A fost prima clădire din capitală cu portic destinat zonei de comerţ de la parter. Clădirea construită în stil ArtDeco avea cinci etaje de birouri, sală de conferinţe, săli de sport şi lectură, bufet cu terasă, subsol pe două nivele şi magazine de lux la parter. A trecut din proprietatea B. N. R. în cea a Băncii Române de Comerţ Exterior care a devenit BANCOREX după 1990 şi a dat faliment câţiva ani mai târziu. Trece pe rând la BCR, Direcţia Generală a Vămilor, RAAPPS... în final ajunge la Primăria Capitalei care aşteaptă liniştită să se prăbuşească.

Ajungem la intersecţia cu Bd. Elisabeta, părăsim carosabilul şi trecem, ca pietoni civilizaţi ce suntem, pe la semafor. Ne reluăm apoi plimbarea pe mijlocul drumului... Mulţime mare de oameni aşteaptă spectacolul de sunet şi lumină de la Cercul Militar Naţional, realizat cu ajutorul animaţiei 3D. Să-i spun şi eu „video mapping"„ ca să nu mă fac de râs în faţa tinerei generaţii. Impresionant... jocurile de linii, lumini şi culori transformă printr-o vrajă modernă Cercul Militar într-un palat ireal care îşi schimbă faţa într-o clipă într-alta. Acordurile emoţionante ale Odei Bucuriei însoţesc fascinantul spectacol şi fac marea de oameni să amuţească. La hotelurile Capitol şi Capşa turiştii privesc curioşi de la ferestre, cei mai norocoşi ies pe balcoane. Linişte perfectă, nicio şoaptă... toată lumea fotografiază... la sfârşit oamenii aplaudă îndelung...

Palatul Cercului Militar Naţional a fost inaugurat oficial în februarie 1923 în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. A fost construit pe locul Mânăstirii Sărindar după planurile arhitecţilor Dimitrie Maimarolu, V. Ştefănescu şi Ernest Doneaud. Fondurile necesare au fost asigurate în proporţie de 80% din donaţiile şi cotizaţiile ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, diferenţa fiind acoperită de la bugetul statului. De-a lungul anilor am intrat în sălile de expoziţii ale Cercului Militar pentru a admira tablouri ale pictorilor români contemporani. Am fost la multe petreceri şi mi-am imaginat strălucitoarele baluri interbelice la care dansau doamne distinse şi domnişoare cochete cu ofiţerii ce purtau cu mândrie uniforma militară. În ultimii ani multe dintre liceele renumite din Bucureşti organizează balurile de absovire la Cercul Militar aducând tinereţe şi dinamism în vechiul palat. Am avut şi eu emoţii în urmă cu doi ani când fiul meu a plecat la bal... Am privit fotografiile cu drag şi am remarcat eleganţa şi atitudinea distinsă a tinerilor noştri care trec cu surprinzătoare uşurinţă de la blugi şi adidaşi la costum şi rochie de seară.

Valul de oameni ne trage spre piaţeta din faţa Teatrului Odeon unde ANGELS OF FREEDOM îşi întind aripile luminoase. Cei cinci îngeri vin din Israel şi cuprind cu aripile lor protectoare tinerii şi copiii doritori de fotografii inedite. Foarte tânăra generaţie s-a născut cu telefonul în mână... ”Buni, aşteptă să-mi fac un sefie cu îngeraşul să-l arăt la grădi... ” se roagă o gâgâlice de vreo 5 ani de buni care şi-a pierdut răbdarea. Teatrul Odeon a fost inaugurat în 1911 sub numele de Teatrul Comedia, sala de spectacole fiind singura din Europa cu tavan glisant. Pentru mine este cea mai frumoasă sală de teatru din Bucureşti, îmi aminteşte de Opereta demolată înainte de 1990. Am văzut multe piese de teatru aici... Preferata mea a rămas peste timp Arta Conversaţiei după romanul Ilenei Vulpescu, cu Dorina Lazăr în rolul principal, din vremea studenţiei mele când Odeonul de astăzi se numea Teatrul Giuleşti. Băiatul nostru îşi aminteşte şi el cu plăcere de Aventurile lui Habarnam, o piesă de teatru pentru copii pe care am văzut-o împreună după ce-i citisem cartea de vreo 5 ori. Şi ce bine a intrat Pavel Bartoş în rolul lui Habarnam... De câte ori îl vedea fi-meu la televizor striga: “Veniţi să-l vedeţi pe Habarnam! ”

Atât de multă lume... deja nu mă mai simt în largul meu... sunt mică de înălţime, toţi oamenii din jurul meu sunt mai înalţi decât mine şi am impresia că nu mai pot ieşi din mulţime... Fi-meu mă trage hotărât după el bombănind, Costel rămâne gură-cască la lumini şi-l pierdem pentru câteva minute... ”Ce mă fac eu cu voi?! ” ne ceartă copilul şi pot lesne ghici după expresia feţei că la următorul eveniment de acest fel nu mai merge în ruptul capului cu noi.

Ne oprim în faţa Palatului Telefoanelor unde se află LIGHT STRIKER. Curioşii sunt invitaţi să-şi încerce forţa lovind tamburul conectat la Palatul Telefoanelor. Ciocanul de bâlci reinventat face senzaţie... La fiecare lovitură se luminează multicolor ferestrele celui mai bătrân zgârie-nori românesc. Numărul de etaje şi ferestre care luminează după ce loveşti tamburul arată cât de tare eşti! Interesant, mi-a plăcut figura asta...

Palatul Telefoanelor a răsărit pe Calea Victoriei în locul celebrei terase Oteteleşeanu în perioada interbelică, între anii 1929-1934, fiind prima clădire înaltă din România construită cu structură metalică. A deţinut multă vreme recordul de înălţime (peste 52 metri), fiind depăşit abia la începutul anilor 70 de hotelul Intercontinental. Uriaşa clădire, proiectată de trei arhitecţi străini în stilul zgârie-norilor americani, a stârnit aprige controverse în epocă. În timp ce o parte dintre bucureşteni considerau că locul unei asemenea construcţii nu este pe Calea Victoriei, susţinătorii proiectului l-au considerat un simbol al modernismului. Palatul Telefoanelor a supravieţuit cutremurelor şi bombardamentelor, fiind astăzi una dintre cele mai reprezentative construcţii în stil ArtDeco din România.

Cu ani în urmă intram adeseori la parterul Palatului Telefoanelor pentru a plăti factura ROMTELECOM. Am avut post telefonic acasă târziu, începând din anul 1978... Fiul meu se amuză copios când aude că pentru a vorbi cu colegii ieşem la cabina telefonică cu fise din colţul străzii iar dacă voiam să vorbesc cu bunicii la ţară trimiteam “chemare” la poştă. Pentru copiii noştri telefonul fix este deja obiect de muzeu...

Alături de Palatul Telefoanelor, faţada hotelului NOVOTEL se schimbă de la o clipă la alta printr-o spectaculoasă combinaţie de forme, culori, lumini şi sunete. Cei care transformă hotelul NOVOTEL nu sunt specialişti în domeniu, sunt chiar trecătorii de pe Calea Victoriei care sunt invitaţi să-şi exprime creativitatea. Uimitor cât de bine reuşesc!

Hotelul NOVOTEL este o construcţie modernă ridicată de grupul Accor pe locul primului Teatru Naţional din Bucureşti, distrus de bombardamentele din 1944. Prin porticul faţadei încearcă să readucă pe Calea Victoriei imaginea teatrului dispărut. O alăturare de clasic şi modern care atrage priviri admirative sau dezaprobatoare dar sigur nu trece neobservată... Vechiul Teatru Naţional, inaugurat pe 31 decembrie 1852, a fost considerat unul dintre cele mai frumoase teatre din Europa, cu scări din marmură de Carrara, sală cu 1000 de locuri, trei rânduri de logii şi galerie de la care elevii şi studenţii puteau vedea spectacolele gratuit. Pe 28 august 1944 aviaţia germană a intenţionat să nimicească o clădire cu importanţă strategică deosebită, Palatul Telefoanelor, dar a ratat ţinta distrugând Teatrul Naţional.

Mergem mai departe, spre Piaţa Revoluţiei... Pe faţada aripii Kretzulescu a Palatului Regal sunt proiectate astrele iar în Parcul Kretzulescu şi-a stabilit tabăra o armată de pinguini multicolori. Nu putem face cunoştinţă cu PENGUIN ARMY, nu poţi merge încotro vrei ci doar în sensul în care te trage marea de oameni...

Ne mulţumim să privim cerul înstelat oglindit pe faţada aripii Palatului Regal ce adăposteşte Galeria de Artă Europeană a Muzeul Naţional de Artă al României. Pe acest loc exista la începutul secolului al XIX-lea casa lui Dinicu Golescu, transformată de domnitorul Alexandru Ghica în palat domnesc, locuit ulterior de Alexandru Ioan Cuza. La 10 Mai 1886 se instalează în acest palat principele Carol de Hohenzollern, viitorul rege Carol I al României. Cu ajutorul arhitecţilor Paul Gottereau şi Karel Liman, regele Carol I extinde şi transformă vechiul palat domnesc care capătă la începutul secolului XX o formă asemănătoare cu cea de astăzi. Regele Carol I şi-a exprimat prin testament dorinţa ca întreaga sa colecţie de tablouri să rămână pentru totdeauna în România. În anii ce au urmat palatul a suferit din cauza incendiilor şi bombardamentelor, fiind de mai multe ori renovat. Vechea casă a lui Dinicu Golescu a fost demolată abia în timpul domniei regelui Carol al II-lea, în locul ei fiind construită aripa care a primit numele Kretzulescu după vechea biserică din apropierea sa. Cu această ocazie au fost prevăzute spaţii destinate special expunerii colecţiei regale de artă.

În decembrie 1989 Palatul Regal a fost grav avariat, peste 1000 de tablouri de mare valoare au fost degradate sau distruse. Muzeul Naţional de Artă al României a fost redeschis abia în anul 2000, după un deceniu de renovări şi amenajări. Prima mea amintire clară legată de Muzeul Naţional de Artă este din vremea liceului când Doamna dirigintă, profesoară de fizică dar mare iubitoare de artă ne-a dus să vedem o expoziţie temporară dedicată pictorului Nicolae Grigorescu. Astăzi muzeul cuprinde trei galerii de artă şi spaţiile istorice care nu se pot vizita decât cu programare în anumite zile. La ultima noastră vizită în trei ne-am propus să admirăm Galeria de Artă Veche Românească şi Galeria de Artă Românească Modernă... un adevărat maraton... la un moment dat oboseşti, atâta frumuseţe te copleşeşte...

Păşim pe LIGHT CARPET IRIS, covorul luminos lung de 60 metri, cu modele şi culori care se schimbă de la o secundă la alta, aşternut de olandezi în faţa Palatului Regal. Ne apropiem de Biblioteca Centrală Universitară, punctul final al călătoriei din această seară... Alături de statuia ecvestră a regelui Carol I, un gigant gonflabil cu o înălţime de 12 metri răspândeşte lumină în jur. Uriaşul a venit la Bucureşti tocmai din Austria dar se pare că locuieşte mult mai departe, pe FANTASTIC PLANET. Ne atrage atenţia un ingenios miraj urban denumit de olandezii care l-au prezentat la festival, DRAWN IN LIGHT.

Palatul Fundaţiei Universitare Carol I, construit după planurile arhitectului Paul Gottereau pe terenul cumpărat de regele Carol I, a fost inaugurat în 1893. Fundaţia a tipărit lucrări valoroase, a acordat burse şi subvenţii, a organizat conferinţe şi numeroase activităţi culturale, contribuind la formarea elitei intelectuale româneşti. În decembrie 1989 Biblioteca Centrală Universitară a fost incendiată şi au fost distruse peste 500.000 de volume, între care numeroase hărţi şi cărţi rare, mii de manuscrise ce aparţineau lui Mihail Eminescu, Titu Maiorescu, Mircea Eliade, I. L. Caragiale... Cu excepţia exemplarelor unicat, fondul de carte a fost reconstituit în cea mai mare parte pe baza donaţiilor din ţară şi străinătate.

Ieşim pe Bd. Magheru care pentru prima oară mi se pare fi un loc liniştit al Bucureştiului. După aglomeraţia şi agitaţia de pe Calea Victoriei nici nu este de mirare! Intrăm la metrou la Universitate... ieşim la Tineretului şi avem parte de o surpriză... Lumini colorate transformă clădirea Colegiului Naţional Gheorghe Şincai într-un castel medieval. Anul acesta au fost iluminate arhitectural trei monumente reprezentative ale Bucureştiului, situate în afara Căii Victoriei şi a străzilor adiacente: Foişorul de Foc, statuia Leul şi Colegiul Naţional Gheorghe Şincai.

"Şincaiul" a fost primăvara aceasta vedetă- iluminat cu ocazia SPOTLIGHT Festival şi deschis în Noaptea Muzeelor când a spus vizitatorilor o poveste cu parfum interbelic. Un liceu de elită care îşi desfăşoară activitatea într-o clădire ce s-a impus în viaţa Bucureştiului, construită după planurile arhitectei Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect inspector general din lume. Despre Şincai, cu altă ocazie...

Aşa a fost Festivalul Luminilor 2016 pentru noi, prilej pentru o plimbare de seară pe Calea Victoriei, printre lumini şi amintiri... Ne-am bucurat împreună cu o mulţime de oameni de toate vârstele, am privit cu drag clădiri frumoase care fac parte din viaţa noastră dar pe care în iureşul cotidian le ignorăm... Mi-ar fi plăcut să fie iluminate mai multe clădiri, să fie mai multe spectacole de sunet şi lumină ca cel de la Cercul Militar Naţional... dar a fost bucurie, a fost LUMINĂ pe Calea Victoriei!

---

VIZUALIZĂRI: 1299 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI