Despre Dacia liberă, pâinea și drumurile Marocului

TIPĂREȘTE

Din avion, Marocul pare brăzdat de drumuri și delimitări haotice, fără o simetrie anume cunoscută privirii călătorului european. În realitate însă, țara întinsă ca o planșă pe marginea apelor, are peste 2000 de km de autostradă, cu o istorie de succes aproape unică în lume.

Din camera comodă de la Business Hotel (3 stele), cu spațiu suficient pentru mișcare și cu o baie demnă de un hotel de 4 stele, încerc să mă organizez, ca și un nou venit dintr-o cultură îndepărtată în care trebuie să-mi găsesc locul. Geamul dinspre răsărit îmi oferă o priveliște spre zona centrală, aflată doar la câteva minute de mers, cu artere largi, piețe cu sens giratoriu, și cu hoteluri de lux franceze. Tot în perimetrul apropiat văd o agenție de voiaj, de unde poate îmi voi lua un bilet de tren, tur-retur pentru Marakesh, la 50 de dolari.

Micul dejun, stil bufet, îți oferă, pe alese, bucătărie europeană și câteva produse locale din care, de-a lungul șederii mele, apuc să gust couscos, vânătă cu sos, tocăniță, prăjitură cu gris, budincă de cartofi și vestita pâine marocană, căreia și acum îi păstrez gustul și aromele. Imi atrage atenția modul în care oaspeții marocani sunt tratați diferențiat de către șeful de sală cu câte o farfurie de plăcintă marocană gătită cu gris, bicarbonat de sodiu, ouă, zahăr și făină. Până la urmă solicit și eu două plăcintuțele din pură curiozitate și constat că nici pe departe nu se compară la arome cu renumita lor pâine pe care ai mânca-o la toate cele trei mese. Un bucătar îmi spune că folosește un amestec de făină albă și neagră, ulei de măsline, miere, apă, susan, și drojdie uscată-o combinație letală pentru pupilele mele gustative.

Cât îi privește pe cei de la recepție, nu cred că sunt cu nimic mai prejos de confrații lor europeni. Vorbind mai mult franceza, parcă împrumută ceva din stilul elegant și punctual al francezului pudibond, de vârsta a 2-a. Negociază în favoarea turistului și oferă variante cu lux de amănunte sau chiar dă telefoane la locațiile vizate și îți oferă cele mai convenabile prețuri. Le spun cât le sunt de recunoscător pentru că au reușit să-mi dea detalii mai complete despre programul vestitei Rick's Cafe, unde mi-am propus să-mi petrec câteva ore. Îmi amintesc, nu de mult, că în St. Petersburg, asemenea gesturi generoase, în fiecare dimineață, s-au lăsat cu o notă de plată usturătoare, pentru “servicii turistice” - motiv pentru care, oriunde mergi, este bine să întrebi dacă și informația se plătește.

A venit momentul să descopăr câteva “esențe” care definesc Casablanca, această nouă cetate islamică cu influențe cosmopolite. Primele ore de trafic mă apropie și mai mult de modul de viață marocan, bazat pe iscusință, viclenie și conciliere. La câteva intersecții am și primii fiori văzând ciorchine de mașini aparent blocate pentru veșnicie în trafic, ca apoi să le vezi strecurându-se încet, una după alta, ca și când ar fi unse cu ulei de argan. În următoarele secunde, fără un motiv anume, apar în scenă claxoanele dirijate parcă de un regizor specializat în intersecții, ca să scoată câteva sunete familiare unui român pus mai mult pe studiul comportamentului uman și al peisajelor noi.

Mai întâi, un sunet de claxon care sună cam ca la noi acasă, mă face să zăresc o Dacie Logan, apoi alte sunete îmi dezvăluie câteva zeci de Dacii de toate felurile, ale căror claxoane acoperă vocea imamului dintr-o moschee alăturată - o adevărată revoluție a străzii declanșată de Ceaușescu și dusă mai departe de demnii săi urmași.

- Dacia este cea mai pliabilă mașină pentru marocani dar, mai ales pentru noi, taximetriștii îmi spune Hamza. O cumpărăm nouă la 8000 USD și o întreținem ușor.

Îi spun și lui că traficul aici seamănă mai degrabă cu un exercițiu de supraviețuire în care semnele de circulație - la fel ca și în Kenya, își păstrează sensul lor decorativ, iar, cât îl privește pe polițistul de la intersecție, rar mai poți vedea așa o conviețuire, sub semnul păcii eterne, cu șoferii din trafic - poate tot în Kenya.

Rămâne de văzut dacă Daciile mai vechi sau mai noi, simt nevoia unui tratament mai strict, ca și în țara de unde, cele mai multe dintre ele au pornit, sau preferă libertatea de expresie a străzilor marocane.

Este demn de știut cum istoria traficului marocan se schimbă radical de prin 1992. Regele - “un om ca noi, din popor”, vorba lui Hamza, care cântă cam singur imnul, trebuie să ia o decizie istorică pentru economia țării. Prim-ministrul șoptește presei ce trebuie să audă poporul: este vorba de o autostradă ce urmează să traverseze țara, urmând a fi finalizată în nici mai mult, nici mai puțin, de cinci ani. Până aici, în privința intențiilor, regele putea fi egalat sau chiar depășit de mulți politicieni din țărilor europene.

Principala sarcină transmisă guvernului este cum să gestioneze banii țării fără a pierde o centimă. Sună utopic și ușor naiv. Oare știa regele slăbiciunile propriului popor?

Se angajează constructorul italian să facă studiile de fezabilitate și să se treacă la treabă. Din acel moment, se lucrează non-stop, zi și noapte, sub lupa camerelor de luat vederi și a jandarmeriei rutiere, înarmată până-n dinți (!?), o instituție care răspunde și astăzi de siguranța traficului în afara localităților din Maroc. Cu șase luni înainte de termenul prestabilit, regele taie panglica celei mai lungi șosele din Africa.

- Și totuși, miniștrii sau cei de la compania de drumuri nu au încercat să deturneze banii?

Citesc uimirea din ochii lui Hamza.

- Cum sa fure domnule banii țării? Asta la noi se lasă cu pedeapsa capitală! zice Hamza, făcându-și un gest discret în zona gâtului.

Înghit cu noduri pâinea mea marocană favorită pe care mi-o cumpărasem pentru drum și mă întreb dacă rețeta succesului poate fi importată-fie și parțial- în țările unde se spune că politica se face pentru om.

Casablanca se numea inițial Dar al Beira (Casa Albă) și se dezvolta, de-a lungul secolelor, în jurul actualei suburbii Anfa, stăpânită inițial de berberi, care acum conviețuiesc în Maroc, alături de arabii majoritari. Sub domnia lui Sidi Mahomed ben Abdallah, majoritarii își impun credința islamică după care își călăuzește viața 95% din populație. Micile comunități franceze, spaniole și belgiene își drămuiesc cele cinci procente rămase cu credința lor catolică sau cu alte credințe minoritare, astfel că, cele două catedrale gotice - L Eglise de Sacre Coeur și Notre Dame de Lourdes - situate în partea centrală a metropolei, fiind complet dezafectate, își mai păstrează doar farmecul arhitectural și frumusețea vitraliilor drept puncte de atracție turistică. În plus, contra sumei de 2-3 dolari, poți ajunge, urcând câteva zeci de trepte, în vărful acestora, pentru a avea o panoramă a câtorva cartiere centrale.

Obișnuit cu orașele ce au lăsat omenirii o vastă moștenire monumentală, aici, în Casablanca, trebuie să cauți cu grijă câteva locuri demne de trecut pe o hartă de priorități, mai ales când, pentru localnici, tot ce poate cuprinde imaginația în materie de frumos se rezumă la o moschee. Asta îmi confirmă și Hamza, cu o oarecare mândrie

- Noi avem moschei, nu monumente!

Într-adevăr, altfel stau lucrurile când privești spre Moscheea Hassan al 2-lea - a doua ca mărime în lume, o adevărată poartă spre cer. Pentru un european, jocul verde maroniu al covoarelor de mozaic ce se întind pe minaretul de peste 200 de metri, are un caracter fluent și jucăuș, ce-ți fură privirea și îți oferă nuanțe diferite în funcție de ora zilei și de razele de soare ce apar și dispar printre norii de deasupra oceanului. Edificiul are ceva din măreția templelor antice care pot marca o epocă sau un mod de viață și de aspirație spre cer. Toate clădirile interioare din jurul curții ce poate adăposti 100.000 de suflete poartă aceeași amprentă a islamismului precum un mare zid peste care nu se poate trece nici măcar cu gândul. Un tur ghidat costă în jur de 25USD.

Tot în partea nordică, Villa des Arts, o casă aproape mignionă pentru un muzeu de artă, adăpostește exponate din sec 18-19 și o expoziție de fotografie avangardistă având drept motto „Cum să devii cetățean global?”, un titlu ușor ironic într-o țară cu un regim de vize draconic.

Sunt în zona vestică a metropolei, în apropiere de Medina, probabil partea cea mai animată și mai pitorească, cu miresme și zumzete proprii. Medina sau Orașul Vechi din Casablanca, mult mai mică decât cea pe care aveam să o vizitez și în Marakesh, este pata de culoare a Casablancăi, un oraș ce nu trebuie judecat la prima vedere. Atunci când pornești prin străzile mai încâlcite decât firele de păr ale unei cadâne proaspăt trezite din somn, este bine să te ghidezi după principiul „Cred în instinctele mele”. Dacă ești mai mare de statură, te poți trezi cu strigăte măgulitoare „American! American!”, care nu sună întotdeauna prietenos. Parcurg un perimetru cu o arhitectură mai ermetică și printre multele oferte de chilipir în materie de îmbrăcăminte, ornamente, lămpi ale lui Aladin, bijuterii, încălțăminte, mătase, postavuri și cam tot ce-ți poți imagina în materie de comerț ad-hoc. De fapt, am senzația că trec printr-un iarmaroc ce mă pregătește pentru o experiență asemănătoare în Marakesh dar, așa cum veți vedea, cu un final mult mai neașteptat.

În sfârșit, printre atracțiile cernute de gustul meu modest de călător însetat de frumos, The Corniche, partea de restaurante, hoteluri de lux și litoral, îți poate oferi o zi de neuitat, mai ales că, în apropiere se află cel mai mare Mall din Africa, un loc excelent de shopping, cu produse locale adaptate trendurilor internaționale de modă. Mi-au atras atenția îmbinările exotice de eleganță feminină, cămășile de bumbac bărbătești și esențele pure ale florilor deșertului.

Dragi prieteni, ne apropiem aici, la marginea Medinei, printre zidurile și fortificațiile Squalei, de un loc pavat cu decoruri de epocă, săruturi toride și vise ce ne duc într-o lume în care a mai rămas un singur lucru-dragostea. Mii de cupluri, de toate vârstele, traversează distanțe inimaginabile pentru a-și fereca, fie doar pentru o clipă, sau, poate, pentru totdeauna, sentimentele ce au puterea de a trece dincolo de viață și moarte.

Cred că, de-abia acum am găsit ingredientul salatei mele exotice.

Am ajuns la Rick's Cafe. Hello, Mr. Bogart!

---

VIZUALIZĂRI: 3729 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI