We will always have Paris (I): revedere după cincisprezece ani

TIPĂREȘTE

(Am intenționat să scriu această serie de review-uri din toamna trecută, dar s-au declanșat atentatele care au îndoliat pe toți cei pentru care Parisul este un simbol al libertății, al artei și al fraternității internaționale - și am amânat publicarea lor.)

Anul trecut, în aprilie, am revăzut Parisul după cincisprezece ani. Prima dată, în anul 2000, am intrat în Paris într-o seară importantă, în care aniversam o vârstă rotundă (și de aceea am considerat intrarea în Paris ca pe un cadou :) ). Aveam să stau atunci aproape o lună în Franța, într-o vacanță de neuitat, în care am experimentat, într-o alternanță repetată, starea de înstrăinare cu starea de déjà-vu (aceasta din urmă, o stare ciudată într-o țară în care veneam pentru prima oară). În tot acest timp am învățat multe despre Europa, despre istoria medievală, despre conviețuirea interculturală și despre modul în care coloniile cotropesc fostele imperii - pe tăcute și neoficial - la sute de ani după ce au fost cucerite.

În acea vacanță de demult am stat în Paris doar trei zile, la sosire, iar restul săptămânilor le-am petrecut în sudul Franței. Cele trei zile au fost de-ajuns, însă, pentru a reține pe pelicula memoriei spiritul măreț și inconfundabil al Parisului. Prima vedere pe care am avut-o în acea primă seară asupra centrului (unde ne-a lăsat autocarul) – cu turnurile imense ale catedralei Notre-Dame profilându-se spectral pe cerul întunecat, și cheiurile Senei răsărind palid și romantic sub razele de lună capricioase – mai degrabă m-a speriat decât m-a încântat. Aveam să văd, cu bugetul modest din care rezervasem cea mai mare parte pentru săptămânile din sudul Franței, doar obiectivele gratis sau cu un preț mic: între ele, îmi amintesc Notre-Dame (din care îmi amintesc mărimea impresionantă a catedralei, dar și aglomerația teribilă), Musee d’Histoire Naturelle (un muzeu bogat în exponate, înconjurat de o grădină botanică superbă, Jardin des Plantes), Montmartre (care nu mi-a făcut nici o impresie) și Bois de Boulogne (care mi s-a părut doar o pădure neîngrijită la vremea aceea).

Dincolo de istoria pe care am simțit-o ca fiind impregnată organic în fiecare piatră din centrul Parisului, în acea vacanță am observat cu tristețe comportamentul turbulent al magrebienilor, precum și discriminarea cu care erau tratați românii de autoritățile franceze. În afară de asta, am mai observat că organizarea nu era chiar fără cusur, iar curățenia orașului lăsa mult de dorit (și nu era doar din cauza numărului mare de turiști).

În fine, iată-mă revenind, după un deceniu și jumătate! Revederea are o valoare simbolică pentru mine: mă aflu din nou în țara care m-a influențat enorm în formarea mea intelectuală și culturală. Între timp m-am regăsit și cu prietena pe care trebuia să o vizitez atunci și nu am reușit: în 2015 vom sta în La Defense, un cartier diferit de centrul istoric (și despre care voi povesti într-un alt review). O altă schimbare importantă, dar la fel de simbolică, este că acum sunt însoțită de fiul meu, pentru care călătoria este un cadou de ziua lui (împlinește paisprezece ani în timpul călătoriei).

Călătoria noastră durează doar cinci zile, așadar trebuie să ne planificăm cu atenție acțiunile: mai întâi, de identificat hotelul și de lăsat bagajele (aspect care va consuma timp pentru că este o oarecare distanță până în La Defense), apoi am fixat Tour Eiffel ca prim obiectiv.

Deși tot ce am văzut în acea zi a fost încântător și ne invita să descoperim cât mai multe lucruri, vestitul turn-emblemă a capitalei Franței a fost o dezamăgire. În primul rând, deși orașul nu era foarte aglomerat cu turiști (spre deosebire de iunie 2015, când am revăzut pentru a doua oară în același an Parisul), la picioarele turnului și la intrarea în lifturile ulterioare se întindea o coadă consistentă din care rezulta o aglomerație ca în autobuzele bucureștene la oră de vârf. Apoi, accesul se face pe sectoare, ceea ce înseamnă că se schimbă liftul de 1-2 ori pe parcurs, iar la liftul care duce spre vârf accesul se face prin cordoane șerpuite, ca la aeroport.

Anunțurile repetate către turiști de a fi atenți la buzunare și bunurile proprii nu creau o stare prea plăcută vizitatorului. Promenada de sus a turnului (care este închisă cu geam și cu zăbrele solide, ca sa se preîntâmpine accidentele de orice fel) este destul de îngustă, iar turul acestui ultim etaj se face cu dificultate. Una peste alta, vizita în turn este nerecomandată celor care suferă de claustrofobie, au probleme cu aglomerația sau așteaptă o plimbare lejeră la înălțime. Biletele, destul de scumpe: 15,5 euro/adult, 13,5 euro/copil (pentru urcat și coborât cu liftul).

Despre priveliște nu am amintit nimic: într-adevăr, perspectiva asupra Parisului este frumoasă (deja de la etajul doi, apoi mai sus) însă depinde și de vreme. La etajul doi, unde s-a stat cel mai mult la coadă, sufla un vânt de primăvară destul de tăios, care i-a făcut să înghețe pe mulți dintre temerarii în tricouri, care făceau fotografii una după alta.

La întoarcere, după ce am coborât cu liftul din vârf până la etajul doi, privind coada care trebuia să aștepte din nou 15-20 de minute liftul următor, am luat o decizie pe care nu am calculat-o suficient: am propus să coborâm pe jos până la etajul unu, ca să facem și puțină mișcare... numai că, între etajul doi și etajul unu, distanța este destul de mare, iar treptele mari de fier cer efort la coborâre. Nu am reușit să număr câte “etaje” reale erau între etajul doi și etajul unu, dar a fost suficient ca să ajungem la liftul următor obosiți până la limită. În finalul acestei vizite, nu pot să dau o notă prea bună pentru organizarea vizitei turiștilor în turnul Eiffel: sunt sigură că ar putea fi găsite metode prin care să se fluidizeze traficul turiștilor în turn, dacă și-ar pune cineva problema...

Aceasta a fost, însă, doar prima zi a călătoriei noastre. Celelalte zile aveau să vină cu soare, cu descoperiri și plimbări memorabile.

---

VIZUALIZĂRI: 2093 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI