Muzeul Krőller-Műller, casa din pădure a lui Van Gogh

TIPĂREȘTE

Cu maestrul Vincent m-am întâlnit prima dată în 2003, la Neue Pinakothek din Műnchen. Îmi amintesc şi acum vaza cu cele douăsprezece flori ale soarelui, chiar dacă eram obosit după o zi şi-o noapte petrecute în rata de Bavaria. Cine a mers spre vest cu mai mult de zece ani în urmă, beneficiind de comfortul autocarelor, înțelege cum mă simțeam. De atunci l-am văzut întâmplător la Londra, Oxford, Haga, Kőln, Paris şi chiar Bucureşti, sau l-am căutat special la Amsterdam, la el acasă, sau la Basel, la o expoziție cu tablouri aduse de la colecționari din toata lumea (din toată lumea bună, evident). Dar cel mai inedit loc pentru a-i admira operele este, fără doar şi poate, Muzeul Krőller-Műller din Otterlo, a doua colecție Van Gogh ca mărime după cea de la Van Gogh Museum din Amsterdam. "Din Otterlo" un-i chiar chiar corect spus, dar este localitatea cea mai apropiată de muzeu. De fapt el se află în mijlocul unei rezervații naturale, De Hoge Veluwe, înconjurat de verdeață, departe de zgomotul citadin.

Parcul natural, întins pe 5000 de hectare şi cuprinzând păduri de foioase şi conifere, zone cu păşuni şi dune de nisip, este situat între Arnhem şi Apeldoorn. Poți hoinări cât este ziua de lungă (ziua de program), pe potecile bătătorite sau pe cei peste 40 de kilometri de pistă de bicicletă. Administrația pune la dispoziția vizitatorilor 1500 de biciclete, albe, în bună stare de funcționare şi fără taxă de utilizare. De-a lungul drumurilor prin parc există şi diferențe de nivel, dar nu se ofileşte nimeni de la puțin pedalat. Cei mai comozi pot intra si cu autoturismul, şoselele fiind totuşi mai limitate. Bineînțeles există şi animale sălbatice, căprioare, cerbi, mufloni, porci mistreți, şi este bine să ai binoclul la îndemână ca să ştii ce ai văzut, căci nu toate se apropie de oameni, chiar dacă ei au plătit un bilet. Nu este cazul să menționez despre curățenia locului, fiind vorba de Olanda.

Se poate ajunge cu autobuzul din Arnhem sau cu autoturismul de pe autostrăzile A1, A12 sau A50, urmând indicatoarele "Park Hoge Veluwe ". Intrarea în parc se face prin trei locuri, Otterlo, Hoenderloo şi Schaarsbergen. Punctele principale de interes sunt Castelul de vânătoare St. Hubertus şi muzeul de artă.

Apariția parcului şi mai ales a muzeului se datorează familiei Krőller-Műller. Anton, un om de afaceri cu mult succes, a început să achizitioneze terenuri încă din 1909, iar soția sa, Helena, o entuziastă colecționară de artă, visa să expună publicului larg tablourile adunate. Idea lor a fost de a aduce arta şi natura la un loc în folosul concetățenilor lor. Totuşi criza din anii 1920 a lovit şi acest proiect, astfel că cei doi au transferat parcul unei fundații care să-l administreze, iar colecția de tablouri a fost donată țării, în vederea constituirii unui muzeu. Acesta s-a deschis la 13 iulie 1938, fiind proiectat de arhitectul belgian Henry van de Velde. În 1961 a fost adăugată grădina, care găzduieşte sculpturile, iar în 1977, noua aripă destinată expozițiilor, realizată de olandezul Wim Quist.

Spre deosebire de anii precedenți, de această dată am venit cu materialul clientului, adică pe cele două roți din dotarea Camilei personale. Nu am intrat pe la Otterlo cum eram obişnuit, ci prin Schaarsbergen, care este însă la 10 kilometri de muzeu. Drumul şerpuieşte prin pădurea tânără, de abia trezită după lunile lungi de iarnă. Văd şi câteva petece de zăpadă, rămase prin colțuri umbroase, ascunse de razele firave ale soarelui. Este probabil ultima suflare a iernii, silită să-şi accepte capitularea. Mă orientez uşor şi fără harta pe care am uitat-o acasă, deoarece apar indicatoare la fiecare răscruce. Ies din pădure şi mă afund într-o zonă cu iarbă înaltă, uscată. Terenul este denivelat, pigmentat cu tufişuri şi zone nisipoase. Întâlnesc un panou informativ din care aflu că pot vedea animale sălbatice, mai ales după-amiaza şi la începutul serii, şi sunt rugat să păstrez liniştea. Eu mă conformez, Camila mai puțin, căci a început să scârțaie. Pedalez fără să bag în seamă micile urcuşuri şi coborâşuri, mai mult indispus de lipsa soarelui. Acesta se luptă de zor cu o gramadă de nori ambițioşi, care-l talonează mai ceva decât apărarea unei echipe de fotbal italiene. Deodată îmi apare în vizor o turmă de animale, dar sunt foarte departe. Sar de pe bicicletă şi încep să fotografiez. Abia acasă, mărind zoom-ul am tras concluzia că erau mufloni. Trecând aceasta la capitolul plusuri, continui drumul printre ierburi, apoi din nou prin pădure, până la muzeu.

Când am văzut clădirea muzeului am uitat de cei 21 kilometri parcurşi din Arnhem, cu peste 100 metri diferență de nivel. Am intrat cu camera foto pregătită (blitz-ul este interzis) şi m-am apucat de studiu. Mă întâmpină peisaje, cu mai mult sau mai puțină apă. Evident cele realizate de olandezii Johan Jongkind şi Paul Gabriel intră în prima categorie, iar cele de Charles Daubigny şi Camille Pissarro în a doua. Monet readuce apa în prim-plan, cu o imagine a bărcii care-i servea drept atelier, tablou achiziționat încă din timpul vieții pictorului şi în perioada în care deja devenise celebru. Deci şi prețul a fost ridicat. Sisley şi Gaugain continuă seria peisajelor, liniştitoare, căutând să te convingă să-ți ții ochii întredeschişi şi să te imaginezi teleportat în inima naturii. Reveria este întreruptă de Renoir, cu un tablou din tinerețe, reprezentând pe clovnul muzician John Prince. Din nou revin peisajele, prin Corot şi Cezanne, dar foarte diferite ca stil. Pentru a evita monotonia sunt intercalate două portrete, al unei tinere olandeze, semnat Claude Monet şi al unei distinse compatrioate, Eva Callimachi-Catargi, semnat Fantin-Latour. Spre deosebire de colegi sau prieteni, ca Manet ori Renoir, Fantin-Latour n-a fost un inovator şi nici n-a atins celebritatea acestora. S-a mărginit să picteze naturi moarte şi flori, care-i aduceau un venit mulțumitor, sau portrete ale prietenilor. Helena Krőller-Műller a primit acest tablou ca dar la a douăzecişicincea aniversare a căsătoriei. Urmează o trecere discretă spre pointilişti, Paul Signac şi George Seurat având mai multe tablouri care au în comun tot apa, fie ea Sena, Atlanticul sau un braț al Rinului.

Fără să-mi dau seama mă apropii de o zonă mai aglomerată, unde aparatele foto sunt mai active, unde vizitatorii rămân mai îndelung în fața unui tablou sau chiar iau loc pe o bancă. Am intrat în aria de prezentare a celui mai mediatizat artist olandez, un geniu nebun care şi-a exprimat trăirile intense mult mai bine cu penelul.

Un tablou cu patru flori ale soarelui, cel mai mare din seria de patru pe care maestrul a realizat-o, magnetizează privirile. Nu poți fi insensibil la aşa ceva, nu poți ignora. Îl iubeşti sau îl urăşti. Este o fascinantă creație din a doua jumătate a anului 1887. Cu un an înainte Van Gogh începea să picteze aceasta floare cu care avea să se identifice. Moara de vânt, un simbol al Olandei, dar într-un decor parizian, îi oferă lui Vincent un subiect cu reminiscente natale. Dealul Montmartre, pe atunci cu puține clădiri şi mai mult cu gospodării țărăneşti şi grădini de zarzavaturi, era unul dintre locurile favorite ale pictorilor parizieni pe care nici Van Gogh nu l-a ocolit. O altă imagine imortalizată, familiară olandezilor dar întâlnită şi în Franța, este podul basculant. Aşa cum scrie într-o scrisoare către fratele său Theo "diferența este în culoare" şi poate de aceea a pictat "Podul de la Arles" în mai multe variante cromatice. Ajuns în Provence Van Gogh crează tablouri în care aproape simți căldura sufocantă a verii, suferi alături de culegători, sub siluetele contorsionate ale măslinilor. Mie îmi plac însă mai mult peisajele cu chiparoşi, aceşti arbori "frumoşi ca un obelisc egiptean", arbori care sunt de fapt principalele personaje, alături de care oamenii par simple piese de recuzită. "Drum de țară în Provence noaptea" este una dintre capodoperele cele mai cunoscute ale artistului. Sunt şi mai multe portrete, cel "flower-power" al lui Joseph Roulin, cel al țărăncii cu boneta albă, "Arlesiana" (Madame Ginoux) şi una din versiunile "Mâncătorilor de cartofi" (mai este una la Amsterdam), în care-i interesant de urmărit efectul luminii lămpii de gaz asupra figurilor celor din jurul mesei. Un alt tablou care-mi place mult este "Căpite de fân în Provence", cu o combinație galben-albastru care a fost dragă lui Van Gogh şi care sugerează plastic arşița unei zile toride de vară. Şi din nou aceeaşi combinație plastică, care m-a cucerit şi pe mine, un neofit în artă, apare în altă capodoperă celebră, "Terasă de cafenea noaptea", de aceasta dată sugerând luminozitatea apărută sub o boltă înstelată.

Terminând de admirat operele lui Van Gogh, continui tot cu un olandez celebru, Piet Mondrian, apreciat pentru picturile sale geometrice, pline de linii drepte intersectate, de pătrate şi dreptunghiuri, albe sau colorate. Deşi a pornit ca un discipol al Şcolii de la Haga, Mondrian a devenit un reprezentant al curentului abstract, influențat poate de cubismul lui Picasso sau Braque. Sunt şi alți maeştri ai acestui curent, capul de afiş fiind desigur Pablo Picasso, prezent cu o incriptată imagine a "Viorii". Alături de el, Georges Braque, Fernand Leger, Gino Severini.

Sculptura ne întâmpină atât în interior, cât si în grădină. Am remarcat o siluetă filiformă semnată Alberto Giacometti, iar afară un cuplu, realizat de Rodin. Totuşi, cea mai spectaculoasă şi insolită lucrare tridimesională mi s-a părut "Grădina de email" a lui Jean Dubiffet. Am profitat de apariția soarelui pentru câteva minute şi am reuşit s-o fotografiez. Din muzeu nu putea lipsi cel mai celebru arhitect olandez, Gerrit Rietveld, pavilionul său fiind reconstruit în 2010. Sala de expoziții era dedicată Barbarei Hepworth, cu multe sculpturi aduse din America sau Anglia. Din păcate nu mai era expus Brâncuşi. Ştiu că există o lucrare a acestuia în inventar, întrucât m-am fotografiat alături de ea cu şapte ani în urmă.

Lăsând muzeul în urmă am pornit spre St. Hubertus, castelul de vânătoare al familiei Krőller-Műller. Proiectat în întregime de arhitectul H. P. Berlage, adică inclusiv parcul, interiorul, mobila, chiar şi serviciul pentru cină, el s-a vrut o reşedință de vară în mijlocul naturii, dar cu ultimile noutăți în materie de utilități. Ultimile noutăți de acum o sută de ani. Berlage s-a inspirat din legendele despre sfântul Hubertus, patronul vânătorilor, şi a proiectat un mic castel cu două aripi, amintind de coarnele unei căprioare, cu un turn în mijloc, înalt de 30 de metri, imaginând o cruce. Castelul avea propriul generator electric, boilere şi pompe de apă, propriul izvor, încălzire centrală şi, noutate în lume, un lift. Interiorul cald, cu lemn şi piatră naturală, te duce cu gândul la vânătoare prin toate detaliile sale, fie ele mânerele de uşă sau serviciul de porțelan.

Obosit, mă pregătesc pentru o "relaxare" de 21 de kilometri. Mai că-mi vine să iau autobuzul, dar mi-e frică să nu înghețe Camila la umbra copacilor. Aşa că m-am urcat p-o şa şi...

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3177 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI