Prima mea întâlnire cu Cheile Turenilor. Vor urma... restul...

TIPĂREȘTE

Iulia: „Mama n-avem ce face acolo. Am vorbit cu o colegă care a fost şi a zis că nu poţi decât eventual să-ţi rupi gâtul. ”

Soţul: „N-ai vrea tu să ieşim altundeva? Am trecut pe lângă ele şi nu par cine ştie ce. Seamănă cu nişte dealuri stâncoase şi-atât. ”

Tata: „Am fost pe acolo când eram tânăr. E ca în Cheile Turzii da’ mai sălbatic şi mai periculos. Bunicul tău îmi povestea că se ascundeau oamenii din sat în timpul razboiului prin peşteri. Da' acum nu mai poţi ajunge la ele.”

Mama: „Nici vorbă sa puteţi merge pe acolo la plimbare. Sunt stâne şi câini la oi şi dacă luaţi căţeleul cu voi nu vă văd bine.”

Eu: „Nici nu mă gândesc să nu merg. Păi să vină Dan&Ema din Bucureşti să le viziteze şi eu care stau la doi paşi să zic că nu ştiu cum sunt? Vremea-i frumoasă şi pe undeva trebuie să mă plimb. Eu mă duc. Iau şi câinele cu mine că el nu comentează atât.”

Şi-am pornit.

Am luat 3 sticle de apa după mine că ai mei, ştiam c-o să mă urmeze. Până l-am convins pe Bolt să urce în maşină, deja locurile se ocupaseră. Am pornit de dimineaţa dintr-un sat învecinat de Tureni. Deleni. Locul în care părinţii mei s-au stabilit de ceva vreme. I-am promis tatălui meu că vă spun de el să audă toată lumea din ţară de satul în care a copilărit şi care a fost plin de oameni gospodari. Acum sunt majoritatea bătrâni şi poate consideraţi că nu merită un review, dar am să vă surprind într-o zi cu poveşti de acolo. :)

Am trecut prin Petreşti şi înainte de a ajunge la Cariera de piatră am taversat un pod peste Autostrada Transilvania. Puteam merge până în Tureni şi să începem traversarea lor de acolo, dar am preferat o abordare diferită. Căţelul trebuia plimbat şi ne-am gândit că nu ne strică un km doi în plus. Am văzut stâncile în depărtare şi ne-am îndreptat perpendicular spre ele.

Citisem că au foarte multe peşteri (29) dintre care una foarte adâncă (64 de metri) şi că a fost descoperit acolo un ansamblu de locuinte din neolitic. Eram curioasă ce i-a determinat pe oamenii peşterilor să se stabilească acolo…

Cel mai uşor ajungeţi daca intraţi de pe drumul vechi Cluj-Turda (E60) prin Copăceni. La 4 km distanţă, pe un drum neasfaltat e capăt de drum. Nu căutaţi indicatoare.

Sau aţi putea să alegeţi traseul pe jos din Tureni, coborând pe firul Văii Racilor. Eu nu am dat de marcaje pe nicăieri. Poate există, dar sunt greu de găsit.

Revin la traseul nostru care v-am avertizat că a fost diferit. De pe un platou cu teren arabil care nu prevestea nimic, se vedeau nişte dealuri stâncoase. Brusc în faţa noastra s-a căscat un hău mare...

Aspectul lor este asemănător unui canion în forma literei V. Şi ce e fascinant e că poţi privi cheile de sus. Pereţii stâncoşi sunt aproape verticali şi de sus, de unde eram noi se vedea o imagine de ansamblu, panoramică asupra văii. Spectaculos. Încântător. Şi periculos. Pentru a prinde un cadru mai bun m-am apropiat mult de margine. Un pas face diferenta între viată şi moarte şi m-am aşezat pe pământ să scap de ameteală. Am avut întodeauna o uşoară frică de înălţimi, care cred că m-a făcut să iubesc aşa de mult muntele. Ce nu te omoară, te face mai puternic şi fricile ţi le stăpâneşti doar întruntându-le. Când vad un munte, îl urc fără ezitare, dar încerc să nu mă uit înapoi. De data asta am facut-o. Merita o poză aşa că i-a acordat un pic de atenţie. Poţi coborî pe câteva stânci, pe partea opusă se vad intrări în peşteri. Am mers de-a lungul platoului înspre Copăceni (sau Turda) până am identificat un loc prin care să putem coborî. Am reuşit printr-o pădure destul de abruptă, fără să avem ceva de suferit deşi în exuberanţa lui, căţelul ne-a grabit destul de tare. Nu era nici o cărare aşa că doar am banuit că vom putea coborî.

Jos, câteva maşini, un grup de petrecăreţi în jurul unui foc şi un miros îmbietor de gratare. Peisajul de primăvară, încântător. Sălcii înverzite, iarbă, o mulţime de flori galbene la tot pasul, stâncile, totul minunat pâna la un anumit punct. L-aţi văzut şi voi? Era acolo ceva ce nu-şi avea locul. În rezervaţie sunt doua construcţii. Iar una dintre ele, o fundaţie imensă, o construcţie abandonata urâtă care am aflat că e la acel nivel de ani de zile. Un domn, ţăran de-a locului, mă vede că rămân încruntată cu privirea la construcţie, în timp ce ceilalţi trec mai departe pe cărare. „Staţi liniştită că nu au autorizaţie de construcţie, e zonă protejată şi nu au voie să construiască”. „ Păi deja au facut-o cum să stau liniştită? ” „Acum nu mai construiesc, dar de fundaţia aia n-avem cum scăpa. Numai cu dinamită. ”

Trec cu vederea, deşi nu fără să mă deranjeze terenul împrejmuit şi tabla cu CAZARE şi proprietate privată. Îmi explică acelaşi indivd că proprietatea poate fi închiriata pentru petreceri de revelion sau cu diferite ocazii, că e a unuia ce stă la oras şi nici nu mai trece pe acolo. Nu e vorba de o pensiune sau o cazare în sensul adevărat al cuvântului. Tabliţa e mai mult de ochii lumii. Avea numărul lui şi s-a oferit să mi-l dea. Nu-mi trebuia. Nu cred că e normal să se construiască într-o arie protejata nici măcar cu scopul de a oferi locuri de cazare. Dar fundaţia aceea de lângă… n-am vazut ceva mai nepotrivit pe nicăieri. M-am tot străduit să n-o bag în poze dar prea era mare şi se vedea din orice unghi mă uitam. Am trecut prin dreapta ei pe cărare şi am inceput să colindam locurile.

Ştiam că pentru a traversa cheile e nevoie să îţi înmoi de câteva ori picioarele în pârâul Racilor, un afluent al Arieşului, lucru pe care nu eram dispuşi să-l facem. Încă nu era suficient de cald. Aşa că am urcat spre coastă în încercarea de a avea o privire de ansamblu şi cu gândul că poate vom gasi un loc de trecere pe undeva. Noi ne lasasem maşina pe cealalta parte a văii. Micul paradis numit cheile Turenilor are o lungime de aproape 2 km. Noi le-am strabatut-o oarecum în diagonală. La vară, când apa va fi mai tentantă, o să încercăm şi traseul „umed”.

O peşteră ne-a atras atenţia că părea într-un loc accesibil. La cele mai multe n-ai cum să ajungi decât cu echipament şi pricepere de căţărător. Nu era Peştera cu Silex cea de 64 de metri adâncime. Nu avea decat vreo 4 metri, dar e singura la care am reuşit să ajungem.

Lânga, un grup de alpinişti îşi încercau îndemânarea. De la ei am aflat că locul se numeşte „zona Ţancurilor” şi e cea mai frecventată de căţărători pentru că sunt foarte multe trasee şi locul e destul de accesibil. Traseele despre care ne-au vorbit au lungimi de 15-25 de metri cu diferite grade de dificultate şi botezate inspirat: „deget în ochi”, „cap în gură”, „cot în bot”, „Lolek”, „Bolek”, „Las Ketchup” sunt câteva care ne-au amuzat mai tare. Deasupra noastră unul dintre căţărători escalada peretele vertical. De jos părea greu. Sus, era nevoie de concentrare maxima pentru a face cea mai potrivită alegere. Colegii lui vorbeau cu noi încet să nu-i distragă atenţia. Sportul mi se pare frumos. Iar când te gândeşti ce frumos se combină cu dragostea pentru natură nu poti decât să regreţi că nu mai ai nebunia şi curajul tinereţii.

Pereţii stâncoşi erau în această perioadă o încântare. Poezie. Flori galbene pe pereţi înalţi acoperiti de muşchi, pietre netezite de vânt şi ploi. Unele cascade au înălţimi de 3 metri. La baza cascadelor se formează scobituri circulare, cunoscute sub numele de marmite.

Pe lângă relieful de canion carstic, Cheile Turenilor au şi alte surprize. Puteţi da peste specii rare de plante precum Barba Ungurului, fluturi, acvile şi şoimi. Eu am dat peste un flururaş foarte frumos, rosu negru şi portocaliu. Am alergat după el ceva vreme să-i fac o poză, dar era mult prea sprinten să-l pot dovedi.

Nu vreau să compar cu Cheile Turzii pentru că îmi provoacă sentimente diferite. Sunt la fel de frumoase, dar nu seamăna defel. Dacă în Cheile Turzii de copleşeşte măreţia muntelui, în Cheile Turenilor elementul principal e surpriza. Par mici săpate mai degraba în dealuri decât în munţi şi până nu te apropii suficient de mult, nu le vezi frumuseţea. Care te păleşte brusc de nu ai ce să faci decât să te aşezi undeva şi să le contempli măreţia. Măreţia la figurat, că la propriu nu-s mai înalte de 100-150 de metri. Traseul în sine este, de multe ori, greu de desluşit. Nu am vazut poteci, faci totul în funcţie de intuiţie. Nu e ca şi cum ai putea să te rătăceşti. Urmezi valea, şi te aştepţi să te scoată undeva.

La fel am facut şi noi. Am urmat directia spre Tureni pentru că de trecut pe partea cealaltă nu aveam decăt două poşibilităţi. Să ne întoarcem pe unde am coborît sau s-o luam spre Tureni şi să ocolim Cheile. Am urcat pe platou şi ne-am stabilit direcţia. Deja ne încerca o foame cruntă şi maşina noastră se vedea mică cât un purice undeva dincolo de prăpastie. Ne gândam cu groaza la distanţă. Să destind atmosfera le spun:

„Vreţi să auziţi o vorba înţeleaptă pe care am uitat cine a zis-o?

«Să vezi până departe este una, să mergi până departe este alta»”

Începem cu toţi să râdem şi pornim către departe.

---

VIZUALIZĂRI: 3227 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI