O zi și jumătate la Londra – Partea II-a

TIPĂREȘTE

Părăsind ”Catedrala St Paul's”, ajungem imediat la o poartă cu trei deschideri boltite, și deasupra lor o suprastructură frumos ornamentată. Atrage atenția aspectul de construcție medievală, lipită de două clădiri mai recente. Un panou din zonă mă informează că se numește ”Temple Bar” și a fost în trecut „poarta oficială”, de „ ceremonial” de intrare în ”City of London”, venind din ”City of Wesminster”. Prima atestare documentară datează de pe la 1293, când o simplă barieră, sau un lanț, bloca trecerea înainte de plata unei taxe. Construcția s-a dezvoltat în timp, urmând faza unei porți boltite de lemn sau amenajarea unei închisori la partea superioară. După distrugerea din timpul ”Marelui Incendiu din 1666”, poarta este realizată în forma de azi între 1669 și 1672. Iar la sfârșit surpriza neplăcută. Poarta era inițial localizată la limita dintre străzile The Strand și Fleet, undeva la circa 800 m mai spre vest. Ceea ce văd aici, lângă catedrală, este o reconstrucție datând din 2004. Oare măcar părțile componente sunt originale?

Trecând de poartă pătrundem în ”Paternoster Square”. Nu mă impresionează. O suprafață trapezoidală, relativ mică, complet pavată, înconjurată de clădiri moderne. Atrage atenția un obelisc de circa 20 m înălțime, amplasat în centru, ce pare a avea în vârf o flacără veșnică, din bronz. Nu am acces la nici o explicație. Mai târziu aveam să aflu că zona a fost complet distrusă de bombardamentele celui de-al II-lea război mondial. Poate fi o legătură cu flacăra din vârful coloanei. Reconstrucția a început în 1960, dar nu a fost finalizată decât prin 2003. Totuși, o surpriză plăcută a zonei este imaginea pe care o oferă asupra cupolei catedralei. Parcă realizez mai bine de aici cât de sus ne-am urcat.

Părăsind piațeta, revenim în vecinătatea catedralei și, lângă colțul nord – estic al acesteia, o altă coloană, de circa 20 m înălțime, susține o statuie a Sfântului Paul. De la acea înălțime, sprijinit într-un (nu am idee care e denumirea bisericească) toiag cu o cruce mare în capăt, pare a ne binecuvânta. Nu am găsit nici un detaliu sau informație suplimentară despre această statuie.

Părăsind zona catedralei și mergând spre est, undeva în zona piciorului de pe malul stâng al ”London Bridge” (rog a nu se confunda ”Tower Bridge” cu ”London Bridge”), ne iese în cale o coloană destul de înaltă. Un panou explicativ ne spune că se cheamă simplu ”The Monument”. Și este într-adevăr un monument ce marchează locul de unde a pornit ”Marele Incendiu” în 2 septembrie 1666. Ridicat între 1671 și 1677 de Sir Christopher Wren, același care a condus lucrările de reconstrucție după incendiu a Catedralei St Paul's, ”Monumentul” se află pe amplasamentul ”St. Margaret's in Fish Street”, prima din cele 87 de biserici care au căzut pradă focului. Înălțimea ”Monumentului” este de 62 m, reprezentând distanța de la amplasamentul acestuia la punctul din ”Pudding Lane” de unde a început focul. ”Monumentul” se poate vizita, existând 311 trepte până la un balcon exterior aproape de vârf. Deși mi-ar fi plăcut, renunț la această experiență. Treptele până în vârful cupolei la ”St Paul's” erau suficiente pentru acea zi. Rămâne pe data viitoare. Mă mulțumesc să-i dau ocol pe la bază. Pe latura vestică a soclului columnei atrage atenția un frumos basorelief. Eu îl interpretez ca ilustrând chinurile și disperarea celor ce au suferit de pe urma incendiului. Se pare că interpretarea oficială este că ilustrează acțiunile Regelui Charles al II-lea de reconstrucție a orașului după incendiu. Ulterior am aflat că în Londra ar mai exista un al doilea monument, ”The Golden Boy of Pye Corner”, construit pe locul unde au fost stinse ultimele focare ale incendiului. Un alt obiectiv pentru următoarea vizită.

Plecând de la ”Monument”, ne îndreptăm către malul Tamisei, pe faleza căreia este o adevărată zonă de promenadă. Aici îmi șochează ochiul o clădire foarte modernă, din metal și sticlă, cu o arhitectură avangardistă, amplasată în vecinătatea unor construcții ce sunt, probabil, cu câteva secole mai în vârstă. Placheta de pe fațadă ne informează că aparține ”Northern & Shell Network Ltd”. Aflu acasă că este o companie media, deținătoare a mai multor publicații și posturi TV. Înțeleg că nu este una din cele mai importante. Dar clădirea atrage atenția.

Următorul obiectiv important al zilei este ”The Tower” – istoricul ”Turn al Londrei”. Începuturile acestuia datează din 1070, când William Cuceritorul a început construirea unui masiv turn de piatră, care să demonstreze noilor săi supuși puterea sa și să inducă senzații de dominare și subjugare a acestora. A rezultat ceva ce nu mai fusese văzut în Anglia înainte, și care a depășit chiar și așteptările suveranului: ”Turnul Alb” este vizitat și azi de peste două milioane de turiști pe an. Amplasamentul fusese ales pe locul unor fortificații datând din perioada stăpânirii romane. Turnul a fost inițial protejat de ziduri ale acestor fortificații, ce ajungeau până la 7,5 m înălțime și 3,4 m grosime. Urme ale acestora sunt, încă, vizibile în stația de metrou ”Tower Hill” din vecinătate (nu am ajuns până acolo, încă ceva pentru următoarea vizită). Richard Inimă de Leu (1189 – 1199) și urmașii săi continuă construcția a diverse elemente de apărare, astfel că în 1350 întreg ansamblul devine o imensă fortăreață. Aceasta este folosită ca reședință regală, garnizoană militară dar, în paralel, și ca închisoare. Primul prizonier din documente este un anume Ranullf Flambard, în 1100. Începând cu 1485 paza fortăreței este încredințată unei formațiuni speciale de gardă, cu o uniformă proprie, în roșu și negru, cunoscută sub numele ”Beefeaters”. Membrii acestei formații sunt în serviciu și azi, chiar dacă Familia Regală nu mai folosește ”Turnul” ca reședință, acesta fiind numai obiectiv turistic. Dar mai există o formațiune ce păzește fortăreața, cu un rol esențial: un stol de corbi ce se plimbă nestingheriți printre turiști. Legenda spune că atunci când vor dispărea corbii din Turn, va dispare și Monarhia Britanică. Membrii ”Beefeaters” și familiile lor locuiesc și în prezent în Turn. Dar tot legenda spune că nu sunt singurii. Ca în orice castel din Marea Britanie, locuiesc aici și o mulțime de fantome. Se consideră că situația nu este o surpriză, având în vedere cele 119 decapitări ce au avut aici, ultima în 1747. Totodată, de-a lungul istoriei, de aici au dispărut fără urmă diverși membrii ai familiilor regale sau alți demnitari.

Noi aveam biletele cumpărate on-line, dar fără acces la o imprimantă. Ca urmare, am fost îndrumați spre o casă specială de unde, în afara printării biletelor, am putut cumpăra și o broșură – ghid al obiectivului. Accesul turiștilor în ”Turn” se face prin colțul sud – vestic al incintei, trecând prin un portal în ceea ce se numește ”Middle Tower”. Acesta pare să fi fost un avanpost, un punct de apărare în afara zidurilor fortăreței, ceva ce în alte părți a fost numit „barbacană”. Trecem, apoi, un pod peste fostul șanț de apărare. Probabil că de multă vreme nu mai are apă. Acum este pardosit cu „gazon englezesc” și este loc de promenadă pentru o parte din turiști. De lângă ei, zidurile fortăreței par imense. Urmează un al doilea portal prin ”Byward Tower” și intrăm efectiv în incintă. Dar parcă suntem în fața unui alt zid de apărare. Primul obiectiv care ne iese în cale, amenajat în câteva încăperi ce par a fi incluse în grosimea primului zid, imediat în stânga ”Byward Tower”, este ”Coins and Kings Exibition”. Este, practic, o expoziție a istoriei numismaticii britanice, ilustrată de zeci de monede emise pe parcursul a mai mult de 500 de ani. Primele sunt din 1279, când rege era Edward I-ul, iar ultimele sunt bătute de George al III-lea în 1797. Între toate, îmi atrage atenția o monedă pe care recunosc chipul Elisabetei I-a. Un detaliu interesant, care nu îmi era cunoscut, este acela că, în 1696, Sir Isaac Newton, renumitul fizician, a fost numit ”Gardian al Monetăriei”. În această funcție, avea sarcina de a ancheta cazurile de falsificare a monedelor. Din această calitate, în 1699, trimite la spânzurătoare un falsificator renumit al timpului, William Chaloner, chiar dacă acesta a acuzat și alți salariați ai Monetăriei, că i-au vândut matrițele.

Părăsind expoziția monedelor, parcurgem o porțiune din ”Water Line”, aleea dintre cele două rânduri de ziduri interioare de pe latura sudică a fortăreței, paralelă cu Tamisa. Cuprinsă între ”Bell Tower” și ”Wakefield Tower”, aleea este construită între 1275 și 1285, deviind, practic, cursul Tamisei spre sud, și construind zidul exterior pe piloți. Ulterior zidul a fost amplificat, iar azi, undeva la jumătatea aleii, o scară alipită acestuia ne conduce în ceea ce este cunoscut sub numele de ”Palatul Medieval”. Acesta este un ansamblu de trei construcții, relativ independente (”Wakefield Tower”, ”St. Thomas Tower” și ”Lanthorn Tower”) și a fost timp de mai multe secole reședință regală. Partea cea mai vizitată este ”St. Thomas Tower”, ce este practic integrat în zidul exterior sudic. Construit de către Regele Edward I-ul în perioada 1275 – 1279, cuprinde mai multe încăperi, relativ mici ca suprafață, dar cu pereți deosebit de groși. Unele din ele nu sunt amenajate pentru vizitare. Imediat sub intrarea în Palat, la nivelul aleii, este ”Traitors’ Gate”, ce pare să fi fost locul prin care erau introduși în fortăreață „trădătorii” ce urmau a fi întemnițați aici. Se evidențiază între aceștia Sir Thomas More și Anne Boleyn. Nu am idee de ce la data vizitei noastre, poarta respectivă era inundată. În palat se pot vizita „sala tronului”, „dormitorul regal”, sau „capela”. Trebuie să recunosc că au mai fost câteva încăperi, dar îmi scapă acum destinația lor.

Din apartamentul regal se poate ieși direct pe coronamentul zidului sudic, în ceea ce ghidurile turistice numesc ”The Wall Walk”. Acesta este, practic, un loc de promenadă ce oferă o perspectivă asupra incintei fortăreței și a ”Turnului Alb”, cât și asupra Tamisei și a malului său drept. Înțeleg că amenajarea datează din secolul al XIX-lea și a implicat distrugerea ruinelor apartamentului lui Henry al III-lea construit în secolul al XIII-lea. Probabil că de aici vine și numele de ”Palatul Pierdut”.

Coborând de pe zid, remarc că pe una din ferestrele interioare ale acestuia iese un cap de elefant. De fapt, ceva mai târziu, pe un alt zid, la ieșirea din pavilionul cu „Bijuteriile Coroanei”, se remarcă un grup de maimuțe. Toate animalele sunt confecționate din o plasă de sârmă foarte bine modelată la forma cerută. Par a fi mai multe plase, una peste alta, dar nu știu dacă în interiorul confecției se mai găsește ceva. Broșura – ghid îmi spune că mai mult de 600 de ani „cei mai exotici prizonieri ai Turnului au fost animalele sălbatice”. Istoria începe în prima parte a secolului al XIII-lea când Henry al III-lea primește, din partea Împăratului Frederick al II-lea, trei leoparzi. Alte surse susțin că au fost, de fapt, trei lei. Mai târziu, în 1252, li s-a alăturat un „urs alb” (probabil polar). Se pare că acesta avea liber să înoate în Tamisa, de unde își asigura hrana. În 1255 aici a ajuns și „singurul elefant care a fost văzut vreodată în Anglia”. Au urmat apoi, de-a lungul secolelor, alți lei, struți, crocodili sau maimuțe. ”Menajeria” a fost închisă în 1830 din cauza marilor cheltuieli de întreținere cerute.

La procurarea biletelor fusesem anunțați că, pentru a intra la ”Bijuteriile Coroanei”, se stă la coadă mai bine de o oră. Întrucât ora de închidere a ”Turnului” (17.00) se apropia, dedicăm următoarea perioadă de timp acestui obiectiv, probabil cel mai vizitat din tot turnul. Din fericire, deși destul de lungă și întortocheată, coada nu durează mai mult de jumătate de oră. Acestea sunt adăpostite într-o clădire independentă ce ocupă latura de nord a fortăreței. Clădirea poartă numele de ”Waterloo Barraks” și este construită în secolul al XIX-lea, pentru a găzdui o formațiune de circa 1000 de soldați. Și azi mai sunt câțiva, care asigură paza bijuteriilor. Legătura cu marea victorie a Ducelui de Wellington o fac cele câteva tunuri expuse în fața clădirii.

Deși aceasta are parter și două etaje, partea ce se vizitează este numai la parter. În interior nu este permisă fotografierea sau filmatul. Imediat după intrare, un panou cât tot peretele ne informează că bijuteriile expuse datează numai de după ”Restaurarea” din 1660, orice obiect, din o perioadă anterioară, ce avea legătură cu monarhia, fiind distrus în timpul ”Commonwealth-ului” lui Oliver Cromwell. Vizita decurge într-un ritm foarte alert (din acest motiv și coada a durat mai puțin), astfel că la sfârșit trebuie să ai o bună memorie pentru a-ți reaminti peste timp ce ai văzut. Îmi vin în minte acum nenumărate săbii sau sceptre, fiecare din regii ce au urmat lui Charles al II-lea având, probabil, propriile sale simboluri. Mai sunt, de asemenea, mantii regale și obiecte rituale folosite la încoronări. Punctul forte îl reprezintă colecția de coroane regale. Nu am avut inspirația să le număr, probabil sunt undeva între 15 și 20. Dar ce m-a șocat a fost modul de vizionare. Acestea sunt adăpostite una după alta, într-o vitrină lungă de sticlă. Deplasarea vizitatorilor se face pe ambele laturii ale vitrinei, pe niște benzi rulante, care fixează ritmul de vizitare. Abia am avut timp să citesc cui au aparținut. Ultimul exponat este ”The Imperial State Crown”, coroana oficială folosită și azi de Regină atunci când protocolul o impune. Din fericire, aici nu ne mai grăbește nimeni, coroana, confecționată în 1937, amplasată în mijlocul unei săli, fiind vizibilă din toate părțile.

La ieșirea de la „bijuterii” ne permitem un moment de pauză. Dar nu stăm chiar degeaba. Ne odihnim lângă un tun de aproape 6 tone fabricat cândva pe la începutul anilor 1800. Ce îl face deosebit este un basorelief cu o temă, probabil, religioasă fixat pe afetul său. În vecinătatea acestuia se află ruinele ”Warderobe Tower”, ce datează din timpul lui Richard Inimă de Leu. Acesta a fost construit de către William Longchamp, Episcop da Ely, și a constituit un fel de depozit al lucrurilor personale. Ce este de remarcat la acesta este faptul că înglobează părți ale ruinelor rămase din perioada romană.

Dar, pauza se termină, și mergem mai departe. Recunosc, fără prea multă tragere de inimă intrăm la muzeul ”The Royal Regiment of Fusiliers”. Poate că reținerea mea se datorează și dificultății în traducerea termenului. Am crezut inițial că e vorba de „artileriști” dar, pe parcursul vizitei, ajung la concluzia că este vorba de infanteriști. Începuturile acestuia datează din 1648, când Oliver Cromwell înființează ”The Tower Regiment of Foot” (clar de aici că sunt infanteriști), care, în 1685, trece la denumirea actuală. Din acel moment, istoria regimentului este deosebit de bogată. Practic nu există nici un conflict armat al Angliei, și ulterior al Marii Britanii; în care regimentul să nu fie implicat. Începând cu războiul contra lui Ludovic al XIV-lea din 1688 – 1689, trecând inclusiv prin cele două războaie mondiale, și terminând cu războiul din Balcani din 1992 – 1995, regimentul a avut în fiecare conflict participanții și eroii săi. În consecință și muzeul abundă în exponate exemplificative. Medalii, arme, uniforme, alte efecte militare, documente din diverse perioade istorice sunt expuse în cele câteva camere ale muzeului. În toată istoria sa, regimentul a fost sub comanda directă a suveranului. În consecință, între exponate este și o statuie din ceară, în mărime naturală, a Regelui George al V-lea, îmbrăcat în uniforma regimentului.

Părăsind acest muzeu, facem câțiva pași prin incinta fortăreței. Undeva în partea nord – vestică a acesteia, o structură cu alură modernă, din metal și sticlă, atrage atenția. În vârf pare a fi o pernă, numai bună pentru odihna unui cap. Amplasată pe locul vechiului eșafod, acolo unde a fost buturuga călăilor care au decapitat cele mai importante șapte, din cele peste 100 de persoane executate aici, pare a fi un gen de „memorial” dedicat celor căzuți sub secure. Numele și anul execuției celor șapte victime este scris pe talerul superior al structurii. Imediat la sud de acest amplasament este un destul de mare spațiu verde. Interesantă este denumirea acestuia, respectiv ”Tower Green”. Date istorice susțin că pe acest loc, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, a existat o construcție, sediu al formațiunii de gardă și, mai apoi, loc de execuție în acele cazuri care nu trebuiau să fie publice. Mai târziu, se pare că locul a devenit un cimitir.

Intrăm apoi în construcția principală a fortăreței: ”The White Tower” (Turnul Alb). Dorința de dominare asupra Londrei a lui William Cuceritorul s-a concretizat într-o clădire de 36 x 32 m în plan și 27 m înălțime. Arhitectura normandă aduce aminte foarte bine de ”Castelul” din Norwich. ”Turnul” a avut o istorie teribil de zbuciumată, cu multe, să-i zic „funcțiuni” de-a lungul secolelor. Reședință regală, garnizoană militară și închisoare pentru cei ce nu erau pe placul regimurilor, o istorie a sa ce nu prea are loc în niște impresii de călătorie. Azi, ”Turnul” este un muzeu ce se dezvoltă pe trei nivele, cu tematică istorico – militară. La nivelul intrării este o impresionantă expoziție de armuri. Sunt atât armuri pentru oameni cât și pentru cai. Sunt și câteva armuri personalizate, aparținând unor regi sau personalități de prim rang. Rețin armura lui Henry al VIII-lea, precum și armura unui copil, care, îmi pare rău, nu îmi mai aduc aminte ce rege va deveni. Nivelul superior îmi pare să fi fost și el apartament regal. Ca și la parter, și aici sunt numai două încăperi principale. Până la sfârșitul secolului al XV-lea încăperile acestuia se înălțau până la acoperișul ”Turnului”. Apoi a apărut un nivel suplimentar. Primul exponat care îmi atrage atenția este „toaleta”. Broșura îmi spune că este una din primele din Anglia. Dar eu tocmai văzusem, cu câteva zile în urmă, mult mai multe la un loc, în ”Norwich Castle” cu, probabil, cam aceiași vechime. Apoi un șemineu dovedește și el că avem de-a face cu o locuință. Se pare că cea mai importantă zonă a acestui nivel este ”St John's Chapel”. Amplasată în colțul sud – estic al ”Turnului”, construcția capelei a început odată cu turnul în 1078. Vitraliile datează din timpul lui Henry al III-lea. Capela, apreciată ca un exemplu de arhitectură normandă este și azi în uz, capelanul reginei efectuând, periodic, servicii religioase aici. Nu îmi explic cum am ratat vizita în acest loc. Ceva mai târziu, analizând partiurile etajelor, înțeleg că accesul în capelă nu este chiar ușor de identificat, Data viitoare voi fi mai atent. Până atunci, mă mulțumesc cu o fotografie de pe internet.

La etajul al doilea se ajunge pe o scară de lemn. Se pare că istoria acesteia începe pe la 1490, când se introduce acest nivel în plus în interiorul Turnului. Exponatele de pe acest etaj sunt un amalgam căruia nu îi găsesc o tematică, o logică. Lipsa unor șemineuri, sau a altor sisteme de încălzire conduce la concluzia că spațiul era gândit nu ca reședință, ci, ca loc de depozitare. Remarc, totuși, printre exponate, bine protejate în spatele unei vitrine, probabil una din securile vreunuia din călăii ”Turnului”, și buturuga aferentă. Tot acolo mai găsesc o baterie de tunuri ce a utilizat ghiulele de piatră. Citind mai târziu „ghidul – broșură”, înțeleg că s-a dorit aici o ilustrare globală a activităților desfășurate de-a lungul veacurilor în turn. Dar ce legătură au acestea cu „dragonul metalic” ce ocupă o bună parte a nivelului? . Poate doar faptul că, printre piesele din care e construit, recunosc o serie de scuturi, lănci sau săbii. Iar în final, o voce din difuzoare ne împinge de la spate să ne grăbim, căci mai e puțin până la ora 17.00, ora închiderii.

Părăsind ”Turnul Alb”, ajungem la concluzia că mai avem timp câteva minute pentru a vizita și ”Beauchamp Tower”. Acesta este înglobat în latura vestică a zidului interior de apărare, cam la jumătatea acestuia. Construit de Henry al III-lea și terminat de Edward I-ul, capătă numele lui Thomas Beauschamp, Duce de Warwick, întemnițat aici la sfârșitul secolului al XIV-lea. Nu a fost gândit inițial ca închisoare, și nu are o compartimentare corespunzătoare, deși, de la început șochează ușa de acces extrem de mică. Ce îl scoate în evidență este mulțimea de „graffiti” încrustate în pereții camerelor ce au găzduit deținuții, în special în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. După ce într-o primă cameră, pe o pădure de stâlpi metalici ce seamănă foarte mult cu o cușcă, sunt atârnate plăcuțe cu imagini și povești ale unora dintre cei ce au fost închiși aici. ”Graffiti-urile” rămase aici sunt, în marea majoritate, adevărate basoreliefuri săpate în piatra pereților. Dacă unii s-au mulțumit numai cu incrustarea numelui, alții au creat adevărate opere de artă. Cele mai multe au o tentă religioasă, fiind, probabil, o formă de susținere morală a celor închiși. Unele, probabil, sunt considerate foarte valoroase, întrucât s-a simțit nevoia protejării lor în spatele unor geamuri.

Dar orice vizită, la un moment dat are un sfârșit, și noi părăsim ”Turnu Londrei” pe sub ”Bloody Tower”. Din cauza orei înaintate, nu mai avem timp să-l vizităm, dar broșura ne spune povestea lui. Numele i se trage de la „bănuiala” că aici, cam prin 1483 au fost omorâți "The Princes in the Tower", adică Edward al V-a al Angliei și Richard of Shrewsbury, Duce de York, cei doi fii de 12 și 9 ani. Aceștia au supraviețuit decesului tatălui lor, Edward al IV-a al Angliei, din 1483, și erau primii pe listă ca moștenitori ai tronului. Crima pare să fi fost ordonată de Richard al III-lea, cel ce a și urmat la tron. Numai că, nu a fost niciodată găsită vreo dovadă a acestui omor. Singura certitudine este dispariția din ”Turn” a copiilor, fără a fi certă nici măcar data. Așa că unii pun la îndoială numele ”Turnului Însângerat”.

Pentru a ajunge la următorul obiectiv al zilei trebuie să traversăm Tamisa. Pentru aceasta parcurgem ”Tower Bridge”. Numele acestuia derivă bineînțeles de la ”Turnul Londrei” din vecinătate. Toată lumea îl cunoaște și îi recunoaște imaginea. Este și el unul din simbolurile Londrei. Mai multe detalii voi da, însă, cu altă ocazie, după ce, în una din excursiile următoare, voi putea vizita ”The Tower Bridge Exhibition” organizată în unul din turnurile podului.

Ajungând pe malul drept al râului, „malul sudic” cum îl denumesc londonezii, imediat amonte de piciorul podului, intrăm într-o piață ce, oarecum, șochează. Nu numai că este o curățenie exemplară peste tot, iar gresia pavajului lucește, dar toate construcțiile din jur, bineînțeles în metal și sticlă, au o arhitectură ce se completează una pe alta. Atrage atenția cea din partea stângă, ce seamănă perfect cu o cușmă pusă pe-o parte. Mai târziu aveam să aflu că este chiar ”Primăria (City Hall) Londrei”. Aceiași piață oferă, pe malul opus, o imagine de „carte poștală” a ”Turnului Alb” vizitat ceva mai devreme.

Ultimul obiectiv pe care îl aveam în plan pe ziua aceea a fost ”The Shrad”, sau mai pe limba noastră ”Ciobul”. Acesta este un zgârie – nori amplasat lângă piciorul sudic al lui ”London Bridge”, între acesta și gara cu același nume. Construit între martie 2009 și martie 2012, are 309,60 m înălțime și a fost inaugurat pe 6 iulie 2012. Fiind la data construcției cea mai înaltă clădire din Europa, astăzi a rămas pe locul al patrulea, fiind depășit de alte trei clădiri din Moscova. Este, însă, cea mai înaltă construcție din Uniunea Europeană, și pe locul 87 în lume. Datele tehnice spun că are 95 de etaje, dar accesul uman este posibil numai până la etajul 72, la 244,30 m. Dar și așa, este de peste două ori mai sus decât orice altă platformă vizitabilă din Londra. Construcția are destinații multiple, adăpostind birouri, hoteluri, restaurante, dar și locuințe. Începând din 1 februarie 2013 este și obiectiv turistic, două etaje, 68 și 72, fiind amenajate ca locuri de „belvedere” asupra Londrei.

Noi ne-am programat vizita începând cu ora 19.00. Biletele se cumpără on-line, moment în care se programează și perioada vizitei. Probabil pentru a ține sub control numărul simultan de vizitatori. Am ales această oră cu intenția de a prinde înserarea și aprinderea luminilor în metropolă. Oricât de în „ritm de plimbare” am parcurs drumul de la ”Tower”, am ajuns la Ciob cu jumătate de oră mai devreme. Încercăm să intrăm, și nu avem nici o problemă, putem intra. Dar, pentru a intra, trecem prin proceduri identice cu cele de la plecarea cu un avion. După aceea primim împrumut câte o pereche de căști și suntem îndrumați către un lift special. Acesta este destinat, exclusiv, vizitatorilor și, de la locul de îmbarcare, etajul 1, nu oprește decât la etajul 68. Drumul durează cam tot atâta cât face liftul din blocul meu de la parter până la etajul 10. Etajul 68 este, practic, o platformă, cred că aproape pătrată, având în centru, separate, două lifturi și casa scării. Pe contur sunt numai geamuri ce oferă perspectivă asupra orașului. Pe fiecare latură sunt două sau trei aparate cu un ecran și mai multe opțiuni. Poți vedea imaginea de ansamblu, vizibilă și pe geam, sau poți face „zoom” până la nivel de clădire. O altă opțiune îți permite să vezi cum arăta zona, și la nivel de ansamblu, și în detaliu, în câteva etape trecute ale istoriei. Tot așa poți vedea și cum se estimează că va arăta ceea ce se vede în prezent, în alte etape viitoare. Introducând căștile primite în aparat, primești și explicații asupra ceea ce vezi, în toate opțiunile. Din păcate nu îmi mai aduc aminte dacă aveam mai multe opțiuni de limbă. Nu insist asupra ceea ce se vede. Anexez câteva fotografii în acest sens. Dar, cel puțin pentru mine, este impresionant.

Accesul la etajul 72 se face pe scară. Nu am avut curiozitatea să număr treptele. Dar parcă am ajuns mult mai repede decât ași fi urcat patru etaje la noi. Imaginea de aici este aproape identică cu cea admirată mai jos. Diferența este că aici este și un bar, de la care, cei ce au plătit un supliment la biletul de intrare, primesc un pahar de șampanie. În plus, nivelul se apropie de ceea ce înseamnă o terasă, existând câteva zone unde acesta este descoperit. O asemenea zonă oferă și o imagine către vârful construcției.

Dar, dând ocol terasei, la un moment dat, spre est, imaginea intră într-o ceață cenușie ce avansează spre noi și, după câteva minute, începe să plouă. Și, pe zonele unde nivelul nu este acoperit, plouă și peste noi. Curând ceața cenușie acoperă tot câmpul vizual. În aceste condiții renunțăm să mai așteptăm aprinderea luminilor orașului, și considerăm că este momentul să încheiem vizita.

Și chiar dacă a fost ultima zi veritabilă a excursiei, în minte aveam planurile pentru următoarea. Doar am menționat nenumăratele lucruri pe care le mai am de văzut. Și câte mai sunt și în afară de astea!

---

VIZUALIZĂRI: 3346 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI