Il cuore della costiera amalfitana. Praiano, Amalfi sau Ravello?!

TIPĂREȘTE

Ajunşi la drumul principal şi vrăjiţi încă de frumuseţea naturală, care se revarsă peste noi (de fapt şi acum când privesc fotografiile, mă cuprinde o stare de fericire instantanee) am luat-o spre primul orăşel apropiat de Positano, Praiano, “Îl cuore della costiera amalfitana”.

La Praiano ajungi cu transportul local sau cu SITA, repede şi în siguranţă sau pe jos, ca noi. Sunt numai 5 km, pe care noi i-am făcut în 60 min. Ne-am plimbat pe îngusta şosea de coastă, minunandu-ne de tot ce vedeam la fiecare pas. Pe o parte se ridicau semeţi munţii Lattari, pe cealaltă parte se întindea periculos de jos, Marea Tireniană. Aici vezi livezi de lămâi, de portocali, de măslini, grădini terasate şi tare bine îngrijite, dar şi cactuşi uriaşi, ficuşi la fel de impresionanţi, leandrii umbroşi şi chiar şi trandafiri japonezi. Adică era un fel de sufragerie verde supradimensionată. :-??

Ştiţi vorba aceea? Nu contează destinaţia, contează drumul… Aşa şi la noi. Praiano nu ne-a impresionat decât prin linişte, oameni muncitori (am trecut pe lângă şantiere de contructii, unde se lucra preponderent cu materiale naturale, vulcanice) şi un soare dogoritor de noiembrie.

Am vizitat biserica San Gennaro, cu o piațetă cu vedere la mare pe o parte, iar pe cealaltă la o pizzerie cu acelaşi nume. Am străbătut orăşelul destul de repede în căutarea unui loc unde am putea mânca. Nu am avut multe variante, dar cred că am ales-o pe cea mai bună: Il Rifuggio. Este o mică terasă la stradă, cu câteva mese, unde Aldo a gătit şi ne-a servit. Am mâncat cea mai bună pizza napoletană (cu anşoa) şi paste minunate cu sos alb. La sfârşit din partea casei limoncello, făcut bineînţeles de Aldo. Masă ne-a costat 30 euro cu coperto inclus.

Soarele se pregătea de apus, destul de devreme, aşa că ne-am luat bilete pentru transportul local şi am ajuns pe înserat la hotel.

Urma: Amalfi. Am pornit devreme către autobuzul SITA. Am coborât în piața centrală şi am luat-o la pas. Vechea cetate a Republicii maritime Amalfi este un amalgam de clădiri tipice zonei, locuinţe, hoteluri, restaurante, magazine de suveniruri. Am vizitat Domul Sf. Andrei, o constructie impresionantă veche de opt secole, unde arta bizantină se împleteşte cu arta renaşterii. Intrarea se face printr-o scară monumentală, prilej de fotografii care mai de care mai inedite. Când am ieşit din biserica două turiste pozau lasciv pe aceste trepte. Comicul situaţiei a fost accentuat de trecerea, cu un minut înainte, a unui cortegiu funerar. :))

Am mai vizitat muzeul hârtiei, 5 euro/pers., unde am văzut cum se făcea, în vremuri de glorie ale Republicii Amalfi, hârtia din bumbac. La sfârşitul turului ni s-a dat şi o bucăţică dintr-o astfel de hârtie.

Ne-am îndreptat paşii către plajă, unde am aşteptat un autobus către Ravello. Am avut de aşteptat cam o ora, chiar dacă, atunci când am luat biletele ni s-a spus că autobuzul soseşte în 10 minute. Drumul către Ravello este la fel de şerpuitor în munte, şi mai îngust, din loc în loc nu se trece decât într-un singur sens de mers, ceilalți aşteptând în alveole. Dacă nu eşti şofer experimentat parcursul acestui drum îți dă naştere la emoţii, strigături şi îndrumări într-o italiană neaoşă. Drumul a durat cam 20 minute şi a costat 6 euro/2 pers. Autobuzul ne-a lăsat la intrare în Ravello.

Ravello… un loc unic pe coastă, un loc unic în lume. După galeria cu fotografii datate ale celebrului Festival dedicat lui Wagner, ajungi într-o piaţă plină de lumină, nu degeaba se află atât de sus, la 350m deasupra comunei Amalfi. Chiar la intrarea este Villa Rufolo, pe care eu am lăsat-o la urmă. Urma va fi o călătorie viitoare, căci nu am mai avut timp să o vizităm. Intrarea aici era 5 euro/pers. Tot aici este şi Domul Catedrala, datând din 1083. Şi cum suntem într-un loc turistic exclusivist, în mirosul castanelor coapte, am admirat terasele restaurant, gelaterii, toate cam piperate la preț. Am trecut pe lângă magazine cu suveniruri, parcă cele mai frumoase din cate am văzut până acum, magazine de modă şi case elegante, cu grădini umbroase, îngrijite şi roditoare. Dar întreg drumul nu a fost decât o cale elegantă de a ajunge la impresionanta Villa Cimbrone. Complexul este format din vila, care acum este transformată în hotel, apreciat de vedete ale timpurilor trecute şi prezente şi un parc secular de cca 6 ha, în care sunt împletite cultură romantică, peisagistică şi botanică anglosaxonă, realizata între sfârşitul anului 800 şi începutul anului 900. Plimbarea în acest parc străjuit de leandi, chiparoşi, brazi, pe cărări care duc la statui (David, Mercur), la grote (La Grotta di Eva), la temple (Il Tempietto di Bacco), la Terasă Trandafirilor, la Valea Hortensiilor, îţi da ceva din măreţia acestor locuri. Nu poţi decât să savurezi natura organizată măiastru chiar pentru tine. Ajungi apoi la Terasă Infinitului care te înspăimântă şi te fascinează. Eşti una cu zeii nemuritori!

Dar să va zic că intrarea este 7 euro/pers. şi merită fiecare clipă.

La cât de extaziaţi am fost de Villa Cimbrone, am pierdut şi ultimul autobus care ne ducea la Amalfi. Varianta era taxiul sau pasul. Cred că ştiţi ce am ales! Am luat-o aşa uşurel la vale, ştiind că există pe undeva un drum de 30 min. Şi l-am găsit. Am dat peste nişte trepte abrupte, care însă ne-au dus într-un timp, apropiat de cel făcut cu autobuzul, chiar în centrul comunei Amalfi. A fost un efort, dublat şi de graba de a nu fi prinşi noaptea pe drum. Astfel am încheiat cea de-a treia zi, într-un ritm alert, dar cu un bagaj de frumos, bine prins în amintire. :)

Dimineaţă ultimei zile la Positano, am dedicate-o unei plimbări de rămas bun pentru aceste meleaguri ale sirenelor. Am plecat fericită că mi-a fost dat să văd aşa o minunăţie şi m-am bucurat de fiecare clădire, poartă, metru de stradă aglomerată. Am privit cu nostralgie înapoi din goana autobuzului care ne-a dus la Sorrento cu o ultimă destinaţie Napoli.

---

VIZUALIZĂRI: 5195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI