Nijmegen, un oraş mereu pe Waal

TIPĂREȘTE

Când intri în Nijmegen, trecând pe vechiul pod rutier, te întâmpină o siluetă familiară, şi am putea spune chiar familială, căci este vorba de străbunul nostru, Marcus Ulpius Traianus, marele împărat roman. Aş fi vrut să mă laud că ştiam mai multe despre acest oraş vechi al Olandei, dar adevărul e ca nici măcar nu ştiam cum se pronunță numele lui. Dar cum am avut ocazia să petrec mai multe zile aici, voi încerca să descriu ce am vizitat în Nijmegen şi în împrejurimi. Mai întâi să vă spun că numele se pronunță "naimehă". Pentru cine nu ştia încă.

Să începem cu puțină istorie. Prima atestare documentară a oraşului este din sec. 1 iH, aici fiind cantonată Legiunea X Gemina, datorită poziției strategice, dealuri de pe care se putea observa până departe şi aproape de Waal şi de Rinul inferior (care avea o altă albie decât cea de astăzi). În jurul taberei se formează un sat care în 98 dH devine primul oraş de pe teritoriul de astăzi al Olandei. În anul 104, împăratul Traian numeşte oraşul Ulpia Noviomagus Batavorum. În sec. al VIII-lea Charlemagne a avut un palat aici. Şi tot aici s-a născut Henrik VI, împărat al Sfântului Imperiu German. În 1247 oraşul este cedat conților de Guelders în contul unui împrumut. Împrumutul nu a fost rambursat niciodată, astfel că Nijmegen a rămas parte a Gelderland-ului, până azi. Dar indiferent de cine aparținea, oraşul a înflorit datorită comerțului, favorizat şi de vecinatatea Waal-ului. Creşterea populației a făcut ca fortificațiile să fie dărâmate, în 1874, pentru a nu împiedica mărirea oraşului. La fel procedase şi Arhem-ul. Vechiul castel fusese deja demolat, în 1797. În 1878, este construit primul pod peste Waal, un pod de cale ferată. Secolul XX aduce un al doilea pod peste Waal, rutier (1936), canalul Maas-Waal (1927) şi prima universitate catolică din Olanda, actuala Universitate Radboud (1923). Şi dacă Nijmegen a fost primul oraş declarat de pe teritoriul Olandei, în 1940, în timpul scurtului conflict germano-olandez, încheiat cu ocuparea Olandei, Nijmegen este primul oraş ocupat de nazişti. La 22 februarie 1944 a fost bombardat de aviația americană, peste 750 de locuitori pierzându-şi viața. Piloții americani au crezut ca bombardează oraşul german Kleve. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1944, în cursul Operațiunii Market Garden au loc lupte violente pentru podurile de peste Waal, corpul de armată britanic XXX încercând să facă jocțiunea cu paraşutiştii din Divizia 1 britanică, care ajunsese în Arnhem, la acel pod prea îndepărtat de peste Rin.

Lăsându-l pe împăratul Traian la intrarea în oraş, trec pe lângă ce a mai rămas din zidurilor vechi ale cetății, şi mă îndrept către Muzeul Valkhof. Acesta este tipul de muzeu oraşenesc, şi istorie şi pictură sub acelaşi acoperiş. A fost înființat în 1999, din contopirea muzeului de arheologie "G. M. Kam" cu muzeul de artă clasică şi modernă "Commanderie van St. Jan". Clădirea cea nouă, cu o arhitectură modernă nu prea m-a încântat. Dar nu m-au încântat nici tablourile lui Jan Toorop, nici argintăria. Mi-au plăcut mai mult pictorii vechi locali.

Alături de muzeu se află parcul Valkhof, vatra strămoşească a oraşului. Aici s-au stabilit şi au rămas pentru patru secole romanii, aici Charlemagne şi-a clădit palatul, şi tot aici, în 1155, împăratul Frederik Barbarossa a ridicat un castel. Numele îi vine de la şoimii care erau ținuti în curtea din fața a castelului. Pentru şase sute de ani, până în 1797, turnurile gigantice ale Valkhofului au fost emblema Nijmegenului. Dar ideile revoluționarilor francezi au răzbatut şi în Ţările de Jos şi fortăreața Valkhof a fost percepută ca un bastion al feudalismului şi demolată. Ce ne-a mai rămas de văzut? Capela St. Nicolae, ridicată în 1030, una dintre cele mai vechi clădiri din piatră din Olanda şi ruinele capelei carolingiane Sf. Martin a lui Barbarossa, ambele scăpate ca prin minune după luptele pentru podul de pe Waal, din al doilea război mondial. Deasemenea fragmente din zidurile de odinioară ale cetății. În partea de est a parcului se află Belvedere, un vechi turn al cetății, în prezent restaurant. Şi numele spune totul despre locul unde este amplasat.

Continuând pe o stradă foarte aglomerată, plină de magazine, ajung la Grote Markt, adică Piața mare. Şi chiar piață este, căci sunt tarabe peste tot. Zi de târg la Nijmegen. Găsesc cu greu câteva spații libere să fotografiez. Mă strecor printr-o poartă uriaşă şi ajung la măreața biserica Sf. Ştefan. Intru, căci se desfăşoară un concert de muzica clasică. Nu găsesc un scaun, aşa că jumătate de oră îmi rezem bătrânețele de o coloană. Dar a meritat efortul. N-am găsit accesul pentru clopotniță şi mi-a părut rău căci vremea era superbă.

Cobor pe altă stradă plină de magazine şi după ce mă învârt fără rost pe câteva străduțe ajung la alt parc al orasului, Kronenburg. Creat în 1880 în stilul grădinilor engleze, parcul adună aprox. 150 de arbori diferiți. De fapt aici vroiam să ajung, ca să vad Turnul prafului de puşca. Acesta datează din sec. al XV-lea şi făcea parte din al doilea zid al cetății.

Dar să vedem şi împrejurimile.

Duminica este dedicată mersului la țară. Mai precis, în apropiere de Nijmegen, la castelul Hernen. Pentru început cu trenul la Wijchen, apoi linişte. Spun linişte pentru că fiind duminică la prânz nu era nimeni în zonă pentru o simplă informație, nici un indicator "către Hernen", iar autobuzul către castel circulă doar în timpul săptămânii. Fierb în suc propriu timp de cinci minute, până apar doi tineri ținându-se de mână. Atac frontal şi am noroc, baiatul auzise de castel şi-mi dă primele detalii. Pornesc în direcția indicată, şi după vreun kilometru cer noi informații de la doi bătrânei care se plimbau cu bicicletele. Întreb în engleză, mi se răspunde în olandeză. Nu-i nici un pericol, sunt turist român deci prind ideea. Reuşesc să traversez Wijchenul şi mă trezesc în plin câmp. În zare nici urmă de castel, dar un indicator mă linişteşte şi-mi arată că mai am de păşit pe încă 6 km. Drumul nu pare monoton, mai o fermă, mai o vacă. Traversez un sătuc plin de case făcute cu gust. La poarta uneia scria "reparații piane". Mă întreb câți clienți pot fi în zonă. Dar am noroc şi unul dintre săteni iese la poartă şi-mi dă noi repere. Ultimii doi kilometri îi parcurg cu speranța în suflet, căci mi se urâse de atâta mers pe şosea. Când deja îmi pregăteam un nou set de întrebări în limba olandeză (era sa spun limba lui Erasmus, dar aia era latina) apare şi castelul. Era în acelaşi loc ca acum câteva sute de ani, aşteptându-mă.

Păşesc pe poarta Castelului Hernen purtând cu mândrie tricoul echipei naționale de fotbal. A Olandei. Sunt întâmpinat cu căldură şi după un schimb de amabilitățuri ("Vai ce tricou frumos aveți, dar să ştiți că Sneider joacă prost de tot" - "Vai ce castel romantic aveți aici, dar ştiți că autobuzul nu circulă în weekend, şi cum poate ajunge aici un amărât de turist") primesc primele lămuriri. Castelul s-a deschis publicului de scurt timp (sunt probabil primul român care a pus piciorul în acest castel. Vă rog, muzica!) şi audio-ghidurile sunt doar în limba olandeză. Deoarece cunoştiințele mele lingvistice sunt mediocre mi se face un scurt rezumat în engleză a ceea ce ar fi trebuit să ascult.

Hernen a fost unul dintre lorzii din regiunea dintre Waal si Maas. Şi ca orice lord ("de vița veche din întunecatul nord" cum spunea Coşbuc) trebuia să aibă un castel sau măcar o locuință fortificată, înconjurată de o bucată cât mai întinsă de pământ. Primul castel al familiei Hernen a fost ceva mai la vest față de actuala locație, aproape de râul Elst, şi a rămas locuința familei până în sec. XII-XIII. Pentru prima dată în documente fortificația lordului Hernen apare în 1247. Lordul avea dreptul de a impune taxe, ceea ce îi permitea lărgirea castelului şi astfel creşterea prestigiului. În acea vreme domeniul Hernen se întindea şi în Gelderland şi în Cleve. În sec. al XIV-lea s-a început construcția actualului castel, care era şi este situat în Gelderland. Piatra care a servit la construcția castelului, destul de greu de obținut în această zonă, este aceeaşi ca piatra din care s-a făcut cetatea Nijmegenului. Astfel că se "suspectează" că lordul de Hernen, care era în administrația Nijmegenului, a deturnat câteva transporturi de piatră către propriul castel. În definitiv, nimic nou sub soare. În 1555 s-au adăugat aripa de est şi intrarea monumentală, iar fâşia de patrulare a fost acoperită, ceva destul de rar la un castel olandez. În decursul istoriei sale îndelungate, castelul Hernen nu a suferit de pe urma războaielor sau calamităților naturale. Şi nici proprietarii nu au locuit în castel, astfel că el nu a suferit modificări, păstrându-şi austeritatea medievală.

Am făcut un tur prin castel. Austeritatea s-a păstrat nu numai la exterior, ci şi la interior. Şi mă refer la lipsa mobilierului de epocă, a tapiseriilor sau tablourilor, armelor, etc. Însa prezentarea este interesantă şi originală. Audio-ghidurile erau sub forma unor felinare. În fiecare încăpere trebuia să apropii felinarul de un senzor şi difuzorul începea să povestească. Erau două tipuri de senzori. Astfel că auzeai aceeaşi poveste spusă pe rând de stăpân, lordul castelului şi de un şoricel, care se strecura prin castel şi auzea ce vorbeau servitorii, oştenii, țăranii. Lordul spunea versiunea oficială, din cărțile de istorie, iar şoricelul, adevarata istorie, ştiută, dar nespusă cu glas tare.

Nu am plecat fără să-mi fac o poză cu un coif. Cum nu era nimeni prin preajmă a trebuit să-mi fac un selfie, deşi nu sunt fan al acestui gen. Când am ieşit din castel soarele mi-a făcut o surpriză nesperată şi a strălucit cu putere, astfel că am reuşit să fac şi nişte fotografii mai serioase. Drumul de întoarcere a fost bineînțeles anevoios. Sau cum spunea Andrieş "lung, lung, lung". Până la următorul castel mai este doar o săptămână.

Şi cum duminica este pentru mers la țară, am pornit din nou la drum, spre Bemmel, pe malul drept al Waalului. N-am mai plecat pe jos, vremea nefiind prea prietenoasă. Am luat autobuzul de la gara Nijmegen către gara Arnhem. Bemmel este un cochet sat, cu foarte multe case elegante, pregătite parcă pentru o expoziție. Dacă aş avea cinci minute să spun care mi-a plăcut cel mai mult, aş fi într-o grea dilema. Am trecut pentru început pe la vechea biserică din localitate, veche de multe secole, mărită şi modificată de mai multe ori, conform cu desenul prezentat la intrare. Apoi am continuat spre centru, către castelul Kinkelenburg.

Castelul Kinkelenburg este situat mijlocul unui parc, înconjurat, aşa cum se cuvine unui castel, de apă

Prima dată este menționat în anul 1403, când Johan van Ambe închiriază o casă şi o fermă cu şanț de apărare. Pe locul acesteia s-a ridicat actualul castel, cunoscut de-a lungul evului mediu drept " Hof te Bemmel". În 1765 castelului i se mai adaugă o aripă. În timpul celui de-al doilea război mondial aici se mută sediul primăriei avariate. Kinkelenburg era singura clădire din Bemmel care avea acoperişul rezistent la apă. În 1954 castelul este restaurat şi utilizat mai departe drept primărie. În zilele noastre este folosit drept locație pentru nunți şi reuniuni. Se vizitează în timpul săptămânii, când sunt deschise birourile. Adica l-am văzut doar pe afară. Întoarcerea s-a făcut conform graficului, tot cu autobuzul.

Concluzia după „o vizită de lucru": Nijmegen nu trebuie ocolit. Şi oraşul, dar şi împrejurimile au multe de arătat unui turist.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 4250 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI