Manastiri, Biserici si Cule in Oltenia

TIPĂREȘTE

O excursie reusita de anul trecut a fost cea facuta in zona Valcea.

Pentru excursia asta n-am muncit deloc, adica n-am cautat cazari sau obiective; am hotarat sa plec intr-o dupa amiaza de vineri, in cinci minute am ales pensiunea, am rezervat si a doua zi dimineata am plecat; doar ca aveam la dispozitie doar cate o jumatate de zi din zilele de sambata si de duminica pentru excursii.

In zona pe care voiam s-o vizitam, pentru cazare ne-a placut Pensiunea Arnota, din Costesti, unde proprietarul ne-a facut favorul sa ne primeasca desi era plecat, rugandu-si socrul sa faca oficiul de gazda pentru noi, care aveam sa fim singurii locatari.

Foarte superficial, desi ceva mi se parea in neregula, am zis ca stiu eu unde e Costestiul, n-am nevoie maps sau de GPS, dar cand l-am activat, in Costesti, ca sa gasim exact pensiunea, am aflat ca mai avem doua ore pana la destinatie!

Da, Pensiunea era in Costesti de Valcea, iar eu mersesem in Costesti de Arges.

Ce aveam de vizitat in zona? – Stiam, fara sa fi cautat, doar doua obiective, pe care le-am fi epuizat in maxim o ora, dar am avut un ghid bun in gazda noastra, o persoana placuta ca un bunic bun si intelept-desi nu era prea in varsta. Eu sant foarte nesociabila si omul asta m-a facut sa ma simt in largul meu in mod firesc, vazandu-si de treburile lui; statea cu noi pe prispa pensiunii, pe un scaunel din lemn cu trei picioare, noi ne dadeam in leagan si el, cu vorba domoala, fara patima si privind intr-o parte, ne vorbea despre atractii in zona, fara sa-si spuna propriile pareri despre ele, lasandu-ne pe noi sa decidem ce sa vedem si ce nu.

Pentru inceput, am vizitat Manastirea Bistrita, din localitatea Costesti cu origini de pe la 1500. In custodia Manastirii se afla Pestera Liliecilor, sau Pestera Sfantul Grigorie Decapolitul, numita astfel pentru ca sfantul a trait acolo o vreme, iar azi acolo ii sant adapostite moastele. Bajbaim o vreme sa aflam cum se procedeaza si maicutele mi s-au parut putin ostile. Pestera era inchisa in mod curent, pentru a proteja coloniile de lilieci, o maicuta urca cu turistii, contra unei taxe, dar numai pentru un numar de peste 10 persoane; decidem sa urcam chiar si numai pentru peisaj si nu ne-a parut rau. Dupa ce depasim zona acareturilor manastirii, poteca incepe sa urce muntele, devenind pe alocuri un urcus pieptis, alteori, destul de ametitor, pentru ca drumul este chiar pe marginea muntelui, deasupra cheilor Bistritei; chiar daca e marginit de balustrade metalice, tot m-au junghiat picioarele de groaza, pentru ca am rau de inaltime; niste capre domestice pasteau pe acolo, mai sus de drum, si cred ca aveau gena caprelor negre, pentru ca erau in niste posturi foarte riscante si nici nu se sinchiseau. In fine, intrarea in pestera se face de pe o platforma metalica suspendata la inaltimea de peste 100 metri, platforma cam de un metru pe un metru, iar gura pesterii (in care stiam de la gazda noastra ca se afla doua bisericute) e de un metru inaltime pe mai putin de un metru latime.

Ne intoarcem si, cum iesim de la manastire, o luam la stanga si intram pe Cheile Bistritei, cele mai inguste din tara, dar cam scurte, de aproximativ 1000 metri. Nu este nimeni caruia sa ii platim taxa sau care sa ne interzica accesul cu masina pe drumul auto care inainte era calea feroviara a mocanitei. Le traversam din masina si coboram in punctul mai spectaculos pentru poze si putem sa observam pe peretii stancosi urme ale vechiului pod- Podul Reginei, fost loc de promenada preferat al Reginei Maria atunci cand vizita Manastirea Bistrita si mergea apoi spre poienitele de dincolo de chei. Podul Reginei a fost distrus in prima faza de localnici pentru a se valorifica fierul, apoi distrugerea a fost definitivata de apele umflate ale raului Bistrita.

Ceva mai incolo (speram sa se continuie cheile) dam peste localnici care fura lemn din padure cu o masina veche si care incep sa strige batjocoritor catre noi sa mergem sa-I ajutam sa aburce o buturuga in masina cand isi dau seama ca nu santem un pericol. Mai in fata, pe drepta, un mic lac limpede, cu apa verzuie, de la plantele care cresc pe fund, e plin de pestisori care misuna in el si pe care ii vedem ca- intr-un acvariu.

Ne intoarcem prin chei, spre intarea in Manastirea Bistrita, dar o luam la stanga, spre urmatorul obiectiv, Manastirea Arnota, situata pe o colina muntoasa si la care ajungem in circa 10-15 minute; drumul spre manastire a fost renovat si este intr-o stare excelenta; urcand, putem sa observam amploarea exploatarii calcaroase din vecinatate si chiar trecem pe langa niste utilaje enorme si atipice, cu senile.

Primul loc unde se opreste majoritatea turistilor este mica colina din fata manastirii, fiind amenajate bancute sau trunchiuri de copac pe poala ei dar si in varf, de unde te poti bucura de placerea hipnotizanta de a privi in jos ca o pasare. De acolo se vede orasul Ramnicu Valcea; eu insa imi mai arunc o privire spre cariera de piatra, observand cum este nimicit metodic, pe niveluri, muntele.

Era luna mai si manastirea ne intampina de la poarta cu doua ciubere imense in care cresc trandafiri; pe pridvoarele chiliilor etajate se scosesera déjà ghivecele cu flori si o maicuta robotea la plantari in ghiveci, iar doi barbati- ingrijitori trageau de pe holuri un ghiveci imens cu limba soacrei, imensa si ea; trebuie sa fi fost greu!

Biserica, ctitorita de Matei Basarab, este in dreapta cum intri; micuta dar cu ziduri ce o fac sa para solida, impodobite spre streasina cu o salba de incrustatii in relief, ca o funie, alternand in culorile alb-caramiziu. In anii 90 s-a descoperit ca sub fundatia sa se afla temelia unei alte biserici, nedatata inca.

In interior se afla mormantul ctitorului sau dar si al tatalui acestuia, fost ostean al lui Mihai Viteazul.

De la Arnota plecam spre Manastirea Hurezi, din satul Romanii de jos, unde ajungem in maxim 30 minute.

De la poarta m-a izbit maretia acestui loc; accesul se face pe un drum in urcus, prin doua porti succesive imense, din lemn masiv, dintre care prima este imbracata in fier, fiind poarta originala, a doua avand doar scandurile groase capsate cu platbanda in forma unui romb. Manastirea este cea mai de seama ctitorie a domnitorului Constantin Brancoveanu si este cel mai mare lacas monastiresc din tara. Si aici sant flori, dar e altfel, mai auster, maret, maiestuos; de fiecare parte a aleii principale se afla cate un copac –Arborele Printesei inflorit, cu palnii mari, move; pe langa biserica manastirii sant ghivece mari din lemn cu leandri; Biserica, cu pridvor si arcade sprijinite pe coloane din piatra, e in dreapta; un anunt la intrarea in biserica, pe pridvor, ne face cunoscute regulile de vizitare a bisericii; printre altele: “ nu se intra in biserica in timpul slujbei”; tocmai era slujba de seara, asa ca n-am intrat, desi o turista singuratica ne asigura ca nu-I nimic daca intram; fotografiem intens pridvorul bisericii pictat cu scene biblice; in spatele bisericii, pana si fantana are piloni si arcade de zidarie; in stanga bisericii, intram in trapeza. M-a impresionat; usa era pe directia ferestuicii din spate si poate asta facea ca sala sa para mai mare decat era. Mi s-a parut foarte cuminte si reconfortant: picturi religioase pe pereti, o soba in dreapta, doua mese lungi din lemn- un cadru perfect pentru piosenie si recunostinta. Zidurile interioare ale trapezei nu erau netede, ci arcade reliefate, cate una pe fiecare perete, si se uneau intr-o bolta pe plafon.

De langa trapeza incep niste scari cu balustrade din piatra dantelata, ce duc, pe sub un portic din piatra prelucrata, la biblioteca Constantin Brancoveanu. Nu intram, fiind prea tarziu- atunci nu stiam ca manastirile se pot vizita zi-lumina.

Peste tot afise cu “ deschis” sau spre “… ”, iar cele cateva maici intalnite sant smerite si respectoase.

E tarziu si plecam de la manastire, dar ne oprim la cateva zeci de metri, pe dreapta, in fata unei bisericute datand de la 1700, dar cu porti noi din lemn masiv, in lucratura gorjeneasca; poarta e deschisa, bisericuta e deschisa si ea, desi nu e nimeni; in curtea mica nu e atata dichis de flori, ci doar multa verdeata; Bisericuta Sfintii Ingeri, acum biserica satului, tine tot de Manastirea Hurezi si a fost ridicata pentru a servi credintei robilor care lucrau la manastire.

Tot in Costesti se poate vizita Rezervatia Naturala Muzeul Trovantilor sau pietrele vii, cum le spun localnicii, incredintati ca dupa fiecare ploaie mai puternica aceste pietre cresc spectaculos. Aceste pietre cu forme aparte au origini de milioane de ani si cele despre care va scriu pot fi vizitate pe partea stanga a soselei care merge spre Horezu, dinspre Ramnicu Valcea, inainte de Costesti. Insa noi trecem de ele pentru ca le vizitasem cu alta ocazie.

Ca o paranteza, unei cunostinte i-au spart geamul de la masina in parcarea de alaturi si i-au furat banii din geanta lasata neglijent pe bancheta- asa ca atentie in zona!

A doua zi Vizitam Culele de la Maldaresti, la sugestia gazdei noastre, pana la care facem 15 minute de la Costesti. Intram pe drumul lateral, unde ne arata indicatoarele, drum care se infunda cand ajungi la cule.

Dupa ce le-am vizitat, realizez ca le vazusem in cateva filme cu intriga plasata in vechime sau in reclame.

“Cula” vine din limba turca si inseamna turn, aceste cule fiind constructii cu ziduri groase, in care sant fante oblice pentru tragere si usi ferecate cu fier, cu rol de aparare.

Mergem intai la vechea bisericuta de langa cule, care este cea mai in spate; are poarta inchisa, ea insasi este inchisa; deschidem poarta si ne impresioneaza vechimea ei, despre care ne “ vorbesc” pietrele rotunde de pe pardoseala pridvorului, iesite jumatate afara din fundatie, zidul de pe fatada, pe care se vede o venerabila scriere indescifrabila deasupra usii, incadrata de ornamente incrustate in zidarie, picturile aproape sterse de pe pridvor, sfesnicul pentru lumanari, cu tabla indoita de vreme.

Ne intoarcem si Intram apoi pe usa imbracata in fier care apare in zidul cam de 1.5 metri inaltime, pe stanga. Am intrat in curtea culei Greceanu si in fata ni se deschide un peisaj de o frumusete ireala. In curte, pe langa gard, sant brazi batrani, cu cetinile arcuite spre pamant iar mai incolo de brazi, cum da de lumina, creste iarba, de o culoare galbui-crud, iarba cosita (nu tunsa cu vreo masina moderna) pana dincolo de fantana, de unde e lasata in voie si se vad spice si flori pe fondul verde de aproape un metru inaltime. Ne oprim mai intai la fantana cu roata de lemn si cu ziduri si acoperis din lemn gri-albastrui de la trecerea timpului. Fantana e incadrata simplu cu un rond patrat unde pamantul a fost sapat, maruntit si s-au plantat flori taranesti : craite, carciumarese, mararite, abia mijite din pamant acum. In colturile rondului sant trunchiuri de copac taiate, cam de 30-40 cm inaltime, pe care sant asezate oale vechi de pamant (am vazut ca se vindeau in targul de la Horezu cu 150 lei), folosite pe timpuri in gospodarii, la gatit sau la carat apa si din care ieseau muscate firave, cu cate o floare rosie in cap, care se vedea ca fusesera pastrate in casa peste iarna si nu cumparate. Locul asta cu fantana avea o frumusete atat de pura, de nesofisticata, de desavarsita incat dupa ce-am terminat de vizitat si cealalta cula, a lui Duca, am revenit sa-l mai vad odata; erau acolo doua doamne pe care le-am gasit extaziindu-se vocal de frumusetea pe care o percepeau si-si cereau reciproc poze repetate si aceasta confirmare a fumusetii acelui loc m-a facut sa zambesc cu un fel de mandrie de parca eu as fi avut vreun merit in desavarsirea ei.

Plecand de langa fantana, ne apropiem de cula Greceanu pe o poteca din pamant, pe care mai gasim lateral trunchiuri cu vase de lut in care cresc flori, apoi, trunchiuri enorme gaunoase din care cresc direct flori. Cula are aceeasi simplitate ca si restul decorului si ne intampina cu spatele si cu silueta ei supla, cu peretii albi. Dupa reguli arhitecturale, nu ar putea trece drept frumoasa, dar mie mi s-a parut mult mai frumoasa decat cula Duca, care este o cladire frumoasa.

Ca de nicaieri apare o doamna, cu atitudine perfecta de om care primeste musafiri; o intreb daca nu li se fura florile din vase (gandind ca atat frumusete incita la distrugere) si-mi spune ca au incercat sa fure si vasele si ca, atragandu-le atentia autorilor, acestia s-au intors cu vehementa impotriva-I, in loc sa se rusineze. Ne deschide singura usa de acces in cula, si ea imbracata in fier, si incepe sa depene legenda in fata frescelor de pe zidurile interioare, pictate de urmasa familiei, Olga Greceanu, fresce in care sant reprezentati membrii familiei : Cula a fost ridicata de boierul Musat pe la 1500, iar urmasul sau, Tudor Maldar, ostean, a fost luat prizonier dar se indragosteste de fiica hanului tatar, cu care refugiaza pe mosia unde se afla cula…

Regasim in interior vechi piese de mobilier din lemn (un paravan incrustat, o masa si doua scaune traforate, un pat cu saltea din fan, jilturi si canapele, sifonier, draperii cu forma complicata, care coboara vertical pe marginea ferestrei, o lampa inalta, cu picior…) dar si vase grele din argint. De mentionat sant si sobele vechi, originale, ca niste mici castele, avand pe colturile din fata coloane goale pe interior pentru circularea aerului cald; doamna ne spune ca multi au venit sa se inspire ca sa construiasca astfel de sobe, dar n-au reusit.

La etaj cula are un pridvor, care se desfasoara asupra poienilor inverzite.

Ghidul ne preda unei colege care ne conduce la cula Duca; curtea ni se deschide cu o gradina mare, la capetele careia stau fata in fata cula Duca si casa memoriala Duca.

Gradina, ingrijita de aceleasi doamne, are de asemeni cateva ronduri organizate simplu si in care sant plantate aceleasi flori, de procurarea carora tot dansele se ocupa, pe cheltuiala proprie, dar si cativa butuci de copaci pe care sant oale de pamant cu flori.

Cula Duca a fost ridicata de un urmas al lui Tudor Maldar si cumparata ulterior de I. G. Duca.

Pivnita, organizata pentru aparare, are stalpi imensi din lemn pentru sustinere si ziduri groase; la etaj, cerdacul larg are la un capat doua fotolii si o masuta de rachita iar in laterale terasa e inchisa cu cate un singur ochi de geam mare, cu tocul incastrat in zidarie; pomii verzi care se vad dincolo de geam fac ca ansamblul sa para o pictura care sta in spatele masutei de rachita cu fotolii. Pe coridoare sant tablouri cu picturi ale aceleiasi Olga Greceanu, dar si cate un tablou al Reginei Maria si al Regelui Ferdinand si icoane vechi, aproape decojite. Ghidul ne arata mica odaie in care se odihnea Regina cand se afla in vizita.

Se regasesc acolo un ziar din 1930, doua palarii ale lui Duca, calimara cu cerneala folosita de acesta…

Dincolo de zidul casei memoriale Duca se desfasoara o gradina in panta, cu mesteceni si salcii plangatoare si alei cu bancute unde te poti reculege; intre cele doua cule, pe lateral, se deschide curtea spre livada culei Duca, de o frumusete care te lasa fara cuvinte. Iarba este cosita doar pana la primii pomi, restul de trunchiuri negre sant invaluite intr-o mare de fan inalt peste genunchi.

Pentru vizitarea acestor cule am platit insignifianta suma de 3 lei, per total, cred, oricum, foarte putin.

La Conacul lui Maldar, actualmente unitatea de cazare si restaurant, am ajuns cu un scop ambiguu, de vizitare dar si pentru masa- nu ne era clar daca era cu circuit inchis sau nu.

Aflasem ca si acesta fusese cula (se afla cam la un km distanta de culele Greceanu si Duca, cam in lateralul acestora) si ca acum presteaza servicii de cazare si masa cu parfum nobiliar.

Mai exact, gazda ne zisese ca mesele sant servite de ospatari imbracati in costume vechi si ca in camera ar fi un lux de pe timpuri, cu mobilier si ambient specific caselor boierilor de pe timpuri.

Am nimerit intre micul dejun si pranz si am aflat ca la restaurant se serveau doar meniuri prestabilite, ca nu se gatea pentru oricine si oricand, asa ca ne-am multumit cu cate o socata si cate o cafea, avand astfel timp sa admiram curtea si locatia pentru masa, in care ne aflam, nou construita, in stilul unei anexe vechi cu pridvor din lemn, cu balustrade incarcate de muscate rosii.

Nu puteam sa vizitam conacul, fiind proprietate particulara, dar, daca nu va cazati acolo, merita intrat chiar si pentru o scurta vizita, curtea (cu o mica padurice si o gradina) si exteriorul constructiilor fiind foarte frumoase, ingrijite si de calitate.

Asa ca am mancat in Costesti, la Motelul Evrika de la sosea- o experienta cam la limita! Cred ca vazuse si vremuri mai bune, cu afluenta de clienti, puteam sa-mi dau seama de asta dupa cele cateva foisoare din lemn din curte, parasite acum; noi am mancat pe “terasa”, un fel de cort cu geamuri din plastic, unde se stransesera valantoace de puf de plop, nematurat de saptamani; totul era static si incarcat de praf; asa ca mi-am creat un meniu sumar – piure cu un ou ochi! -ca sa nu ma aventurez prea mult. Oricum, calitatea investitiilor vorbea de la sine despre o plafonare a disponibilitatilor banesti.

Daca ajungeti in zona, puteti vizita si targul de de oale de la Horezu, unde opresc foarte multi turisti, dar si satul Olari, unde se practica olaritul, prin definitie. Eu am trecut prin Olari pentru ca ma ratacisem; am gasit aceleasi standuri cu vase la porti si chiar si kitch-urile din targul de la Horezu, aduse probabil din alte parti. N-am vazut insa ateliere de olarit deschise, vizitabile. Eu mi-am gasit cateva ghivece pentru flori mai atipice- preturile insa sant piperate.

Daca dispuneti de mai mult de o zi de petrecut in zona, puteti merge in Baia De Fier (din Costesti se fac in jur de 40 minute) ca sa vizitati Pestera Muierilor, printre cele mai frumoase din tara (atentie cei care suferiti de claustrofobie, pe alocuri in pestera se merge cu mersul piticului, atat e plafonul de jos, eu am facut eforturi sa ma domin) si Pestera Polovragi de pe Cheile Oltetului, dar si Manastirea Polovragi, obiective pe care eu le vizitasem cu o alta ocazie.

Din aceasta excursie, Culele de la Maldaresti si Manastirea Hurezi au ramas in inima mea ca cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat anul trecut.

---

VIZUALIZĂRI: 2493 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI