Îndrăgostit/ă de o divă

TIPĂREȘTE

Dubrovnik! „Perla Adriaticii”, „Atena Croaţiei”, „Thesaurum Mundi” – tot atâtea metafore care încearcă să definească o bijuterie de oraş, pe care trebuie să-l vezi măcar o dată în viaţă! Sau, dacă vorbele mele sunt puţine şi goale, ascultaţi-l atunci pe marele dramaturg G. B. Shaw care, după ce a vizitat cetatea în 1929, a declarat: „Dacă vreţi să vedeţi Raiul pe Pământ, atunci veniţi la Dubrovnik! ”

Da, aveţi dreptate, din punct de vedere practic, nu e deloc uşor să ajungi la Dubrovnik şi nici măcar să rămâi. Din România avionul costă mult, nu s-au inventat încă zboruri low-cost spre această destinaţie; iar cu maşina faci o zi întreagă dacă stai în vestul ţării şi de două ori mai mult dacă eşti de dincoace de Carpaţii Orientali. Cazările în cetate au preţuri de-a dreptul prohibitive pentru buzunarul subţire al românului de rând, ne întrecem între noi aici pe site (şi nu numai) să găsim soluţia cea mai grozavă la această problemă. Unii ar zice că e mai bine să alegi o pensiune prin împrejurimi, la câţiva km de zidurile oraşul vechi şi apoi să soseşti aici cu autobuzul, alţii s-ar caza mai repede undeva la vreo 20-30-50 km, urmând să vină să viziteze Dubrovnikul cu maşina personală, ceea ce ar presupune, în afara timpului petrecut în trafic, şi stresul căutării unui loc de parcare şi, mai ales, preţul acesteia, care şi el este unul din categoria grea (pregătiţi în acest caz cam 3 euro pentru fiecare oră pe care vreţi s-o petreceţi în interiorul cetăţii).

Aşadar Dubrovnikul este o divă capricioasă, conştientă pe deplin de propria-i valoare, care îşi cere cu nonşalanţă darurile ce ştie că i se cuvin şi pe care nici noi nu pregetăm să i le oferim, cu mai mult sau mai puţin drag, recunoscându-i totuşi valoarea incontestabilă! Acum sigur că se vor găsi şi voci care să spună că AuFostAcolo şi că nu-i mare scofală, că Dubrovnikul este supraestimat, că nu e nimic spectaculos… Şi o să mă înclin cu respect în faţa lor, căci fiecare e liber să înţeleagă din spectacol ceea ce pofteşte! Pe mine însă locul m-a vrăjit (recunosc că sunt uşor de vrăjit, dar mă mândresc cu asta, face parte din bucuria mea de a trăi), am trecut fără preget peste micile peripeţii legate de costurile suplimentare ale cazării (care, dacă aş fi căscat bine ochii de la început, nu m-ar mai surprins la faţa locului), am trecut peste caniculă şi peste aglomeraţie (chestii anticipate) şi am reuşit să mă las încântată de fiecare piatră şi de fiecare sclipire de apă, astfel că atunci când am plecat de acolo, am ridicat recunoscătoare ochii spre cer!

Am purces la vizitarea cetăţii pe la vreo 4-5 după-amiaza, după ce am desfăşurat următoarele activităţi: ne-am cazat la Old Harbour City Center Apartment, am tras o mică scaldă în apele de cristal aferente micii plaje din apropiere şi am mâncat la Restaurantul Orhan de la poalele Fortului Lovrijenac. Pensiunea noastră avea un mare-mare avantaj: era la 5 minute de mers pe jos de intrarea în cetate, lucru care ne-a făcut să câştigăm timp şi să gustăm un pic şi din viaţa nocturnă a oraşului (nu zic „de noapte”, căci aceasta nu ne pasionează în mod deosebit, suntem cu toţii genul care n-ar da un somn bun pentru nimic în lume!)

Am traversat aşadar frumosul pod de piatră care ne-a condus la Poarta Pile, una dintre cele 2 intrări în cetate dinspre uscat. Poarta Pile este construită din piatră de culoarea mierii, aceeaşi pe care o întâlnisem şi în oraşul vechi Korcula şi care urma să ni se întipărească pe retine şi în inimi în următoarele ore, vizitând măreaţa cetate a Dubrovnikului. Statuia sculptată în aceeaşi piatră aurie a Sf. Vlaho (Blasiu), protectorul oraşului, binecuvântează turiştii de deasupra intrării, iar steagul Croaţiei flutură mândru deasupra Fortului Bokar, ce se profilează pe albastrul cerului, undeva, în dreapta. Poarta Pile se prezintă sub forma a 2 arcuri gotice succesive, unite între ele printr-un pod de lemn, care pe vremuri era ridicat pe timpul nopţii, la fel ca şi cel al Porţii Ploce, cealaltă intrare terestră în cetate, izolând-o pe aceasta şi apărând-o astfel de eventualii musafiri nepoftiţi dinspre uscat.

Pătrunşi dincolo de vechile ziduri, ne trezim dintr-o dată într-o altă lume şi trebuie să stăm un pic să ne dezmeticim, căci nu ştim încotro să ne îndreptăm privirile mai întâi: în stânga, spre Biserica Franciscană, austeră şi măreaţă în acelaşi timp, în dreapta, spre Marea Fântână a lui Orlando, lângă care turiştii se înghesuie să se minuneze de giumbuşlucurile pe care le fac 2 papagali moţaţi, sau în faţă, spre întinderea lină a Stradum-ului, artera principală a cetăţii, dincolo de care ştim că ne aşteaptă marea?!... Până la urmă, ne hotărâm: intrăm în Biserica Mânăstirii Franciscane, una dintre cele mai vechi din oraş, construită de călugării franciscani stabiliţi iniţial în afara cetăţii, nu departe, în cartierul Pile, cam pe locul unde se află azi Hotelul Hilton Imperial. Lor li se datorează construirea în primii ani ai sec. 14 în incinta mânăstirii a uneia dintre primele farmacii din Europa (a treia din lume, după cele din Bagdad şi Padova), încă funcţională şi în zilele noastre, în care vraci iscusiţi preparau leacuri nu doar pentru călugări, ci pentru toată suflarea cetăţii. Mânăstirea se mai poate lăuda şi cu o colecţie rară de vechi manuscrise extrem de preţioase, colecţie ce a scăpat în mod miraculos neatinsă de bombardamentele repetate sârbo-muntenegrene din anii 90, deşi biserica a suferit daune importante. Dar totul a fost refăcut cu migală şi astăzi ne putem ascunde de arşiţa verii pentru câteva momente măcar în interiorul răcoros, decorat cu zeci de statui de marmură şi cu candelabre de cristal.

Străbatem agale Stradun, artera principală a cetăţii, pavată cu acelaşi tip de piatră aurie, şlefuită de milioanele de paşi, lucitoare în lumina după-amiezii de vară. Îmi amintesc povestea oraşului, care spune că în vremurile străvechi, Stradum era de fapt un canal marin care despărţea insula stâncoasă Lausp (=„stâncă” în latină) (unde locuitori din Epidaurum, actualul Cavtat, au fondat o mică aşezare, izolată de uscat, pentru a se feri de atacatori) de localitatea construită de slavi la poalele dealului Srd, numită Dubrava, de la „dub”, care înseamnă „stejar”. Locuitorii din Laus şi Dubrava, confruntându-se cu duşmani comuni şi conştienţi fiind de faptul că „în unire stă tăria”, au convenit undeva prin sec. 11 să astupe cu pământ canalul care îi separa şi să construiască ziduri de apărare în calea atacatorilor. Ceea ce au şi făcut, atât de temeinic, încât cetatea Dubrovnikului, de forma unui pentagon cu 3 laturi la mare şi 2 la uscat, a rezistat de-a lungul secolelor mândră şi necucerită, până prin vremea lui Napoleon. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, pentru ca lucrurile să se complice şi istoricii să nu mai poată băga mâna în foc că aşa au stat lucrurile, prin 2007 au fost descoperite urmele unei bazilici bizantine de sec. 8, prea mare cică pentru vremurile ei, ceea ce însemna că ar fi fost şi foarte importantă. Acest lucru stă la baza „teoriei greceşti” a fondării Dubrovnikului (sau Ragusei, căci asta era vechea denumire latină a locului). Se ştie că marinarii greci aveau nevoie de un loc pe ţărm de unde să se poată aproviziona cu apă dulce tot cam la vreo 45-50 de mile marine; ori, Ragusa era fix la această distanţă şi de Budva, şi de Korcula, deci e destul de posibil ca grecii să fi pus primele pietre de temelie oraşului. Până la urmă, cine şi ce a făcut… bravo lor, că bine au mai făcut, că uite prin ce minunăţie de cetate ne purtăm noi paşii chiar şi la mii de ani distanţă de acele vremuri!

Şi ne continuăm plimbarea mai pe lângă zidurile umbroase, căscând gurile în stânga şi în dreapta şi nici nu ne dăm prea bine seama când străbatem cei aproape 300 m pe care îi măsoară Stradun. În capătul opus ne întâmpină mai multe lucruri şi iar ne răspândim bulversaţi în zonă. În primul rând, admirăm în centrul micii piaţete, Columna lui Roland, celebrul cavaler franc despre care povestea spune că l-a învins într-o luptă pe mare, lângă Insula Lokrun, pe temutul pirat sarazin Spucente; acest lucru a impresionat atât de mult locuitorii cetăţii dalmate, încât aceştia l-au adjudecat pe Roland drept un adevărat erou local, ridicându-i o statuie aşezată pe un soclu de marmură. Statuia îl reprezintă pe Roland stând în picioare, cu un scut în mâna stângă, iar în dreapta ţinând o sabie cu vârful îndreptat în sus, gata de atac în orice clipă. Considerat apărătorul oraşului, iniţial Roland a fost poziţionat cu faţa spre răsărit, căci dintr-acolo veneau duşmanii cei mai temuţi: turcii. În 1825, statuia a căzut de pe soclu în urma unei furtuni năprasnice, iar după vreo jumătate de secol, când a fost din nou aşezată pe soclu, poziţia ei a fost total opusă, ca simbol al faptului că pericolul turcesc fusese de mult depăşit. Coloana lui Orlando a reprezentat şi… o unitate de măsură, foarte utilă negustorilor care-şi desfăşurau cândva activităţile la 2 paşi, în palatul Sponza: se ştia că de la umăr până la cot, braţul drept al lui Orlando măsoară fix 51,2 cm! În zilele noastre, Festivalul Verii, care se desfăşoară în fiecare an în frumoasa cetate dalmată, începe prin arborarea pe Columna lui Roland a unui steag pe care scrie „Libertus”.

Îl lăsăm pe Roland să vegheze în continuare cetatea Dubrovnikului şi ne continuăm explorarea. În dreapta ne aşteaptă o bijuterie de biserică barocă, închinată sfântului patron al oraşului, Vlaho (cum îi zic croaţii) sau Blasius. Din păcate, e închisă, nu putem s-o vizităm, dar ne mulţumim să-i admirăm frumoasele ornamente exterioare, cu îngeraşi şi capiteluri dorice (cred). După ce iniţial a supravieţuit devastatorului cutremur din 1667, care a făcut una cu pământul multe din edificiile cetăţii, Biserica Sf. Blasiu a ars aproape în totalitate vreo 60 de ani mai târziu, focul pornind de la lumânările aprinse din altar. În mod miraculos, statuia din argint aurit a sfântului protector a fost găsită intactă în cenuşa fumegândă din sacristie, a fost recuperată şi poate fi admirată şi azi în altarul noii biserici (noi n-am avut parte, dar nu-i bai, când rămân lucruri de făcut, îmi place să cred că asta se întâmplă pentru că trebuie să mai ajung o dată acolo!).

Palatul Sponza, cu arcadele gotice ale parterului său şi superbele ferestre renascentiste de la primul nivel ne priveşte ademenitor „de peste drum” de biserică. Construit în prima jumătate a sec. 16, iniţial a funcţionat drept „casă a negustorilor”, beneficiind de apropierea portului în care poposeau corăbiile pline cu mărfuri de tot felul. Gradul de conştiinţă profesională al negustorilor vremii era de necontestat, deviza „casei” fiind: „Nu trişa şi nu falsifica măsurile! Când eu cântăresc aceste mărfuri, Dumnezeu mă cântăreşte pe mine. ” Tare, nu? Şi acest frumos şi delicat edificiu a scăpat cu bine din capriciile cutremurului amintit, iar astăzi adăposteşte Arhivele Naţionale, precum şi o expoziţie permanentă despre apărarea Dubrovnikului în timpul războiului sârbo-croat.

Lăsăm în dreapta Turnul cu ceas şi Mica Fântână a lui Onofrio (Onofrio della Cava a fost deci un tip foarte important în istoria oraşului; arhitect şi inginer napoletan, în 1438 a construit pentru cetatea Ragusei un apeduct cu lungime de 20 km, care aproviziona oraşul cu apă din munţi şi care se termina prin 2 fântâni, a mare, pe lângă care trecurăm mai devreme şi asta mai mititică, dar mai drăguţă, dacă mă-ntrebaţi pe mine). Deci lăsăm în dreapta acestea şi ieşim pe sub un portic în romanticul port presărat cu bărci şi iachtuleţe, care mai de care mai alb şi mai strălucitor. Marea ne ademeneşte cu briza ei sărată care ne răcoreşte obrajii preţ de câteva clipe, cât admirăm în dreapta Fortul Sf. Ivan, iar în stânga casele ce se ridică una deasupra celeilalte pe dealul însorit, ca nişte cuburi de zahăr acoperite cu glazură de… lămâi şi portocale!... O corăbioară turistică se întoarce agale dintr-o croazieră de prin insule, aş vrea să fiu acolo, aş vrea să mai am o zi să mă duc şi eu, dar… programul e altul, de data asta chiar nu ne putem abate, altădată…

Îmi transform regretele în pescăruşi şi le dau drumul să zboare deasupra mării, iar noi ne întoarcem în cetate, căci atâtea lucruri minunate ne aşteaptă şi în interiorul bătrânelor ziduri de piatră. Mergem paralel cu ţărmul, e un vacarm de nedescris pretutindeni, terasele sunt pline, străzile principale sunt pline, abia aştept să descopăr străduţele acelea înguste, în trepte, cu rufe fluturând deasupra noastră, despre care am citit… Dar până atunci mai avem de făcut cunoştinţă cu câteva „dive” ale Dubrovnikului. Una este Catedrala Adormirii Maicii Domnului, care are şi ea o poveste. Întâi a fost o mică biserică bizantină, aici, în sudul insulei Laus, în sec. 7-8. Încet-încet, ea s-a deteriorat, devenind aproape o ruină. La finele sec. 12, marele rege Richard Inimă-de-Leu, întorcându-se el din pelerinaj în Ţara Sfântă, s-a pornit a naufragia în dreptul cetăţii Ragusei, dar un val salvator l-a aruncat pe ţărmul insulei învecinate Lokrun. Întors în Anglia sa natală, a simţit nevoia să-şi arate recunoştinţa faţă de Divinitatea care l-a ţinut în viaţă şi să construiască o biserică închinată Fecioarei pe insula pe care s-a născut a doua oară. Mai-marii cetăţii însă aveau nevoie de biserică nouă în cetate şi l-au convins pe Richard să deturneze bănuţii în această direcţie, aşa că un frumos edificiu sfânt a fost ridicat pe locul ruinelor bizantine. Edificiu care însă nu a fost la fel de norocos ca şi suratele „Sf. Blasiu” sau Sponza (dacă vă amintiţi de cutremurul cu pricina). Iarăşi locul a devenit o ruină, din maiestuoasa biserică nemairămânând decât un zid circular cu înălţimea de vreun metru. Nu pentru multă vreme, căci după vreo câţiva ani croaţii şi veneţienii „au dat mână cu mână” şi au ridicat altă bazilică cu 3 nave şi un dom impunător, decorată pe deasupra şi cu statuile a 10 sfinţi. Ei, şi asta e cam ce vedem noi astăzi! Intrăm şi păşim în vârfurile degetelor, căci înăuntru e slujbă. Din acest motiv consider că nici n-ar fi momentul să caut celebra pictură care se crede că-i aparţine lui Tizian şi care se află în spatele altarului principal. Data viitoare, deci… Nici Tezaurul nu-l caut, cu ale lui manuscrise nepreţuite şi ale sale relicve de sfinţi şi sfinte, printre care craniul Sf. Blasiu, împodobit cu o coroană de aur bătută cu nestemate…

Ieşind din catedrală, dăm de Palatul Rectorului, cu o superbă loggia mărginită de coloane zvelte, clădire proiectată tot de vestitul Onofrio, cel cu fântânile şi a cărei faţadă a regăsim pe bancnota de 50 kuna. Ne odihnim un pic pe băncuţele de piatră, la umbră şi apoi pornim din nou.

Ajungem într-o piaţă centrată de altă fântână şi altă statuie, intrăm într-un mic magazin camuflat într-o clădire istorică să ne luăm ceva soluţii de rehidratare („căldură mare, monşer”, vă spusei doar), lăsăm de-o parte şi de alta terase cu mese frumos aranjate pentru ora cinei care nu e prea departe, apoi urcăm nişte scări monumentale, ce ne conduc într-o altă piaţă, cu altă biserică, a Sf. Ignaţiu de data asta. Intru şi aici, nu pot să ratez, interiorul e mai sobru şi mai întunecat, dar mă impresionează mult somptuosul altar pictat cu un cer plin de nori şi îngeri şi mărginit de coloane roşiatice de porfir.

Iar afară şi… în sfârşit, străduţele înguste, cu trepte de piatră, cu case care au intrări păzite de plante şi pisici, cu rufe atârnând deasupra noastră… Aici timpul are alte unităţi de măsură, aici totul pare încremenit în istorie, e departe larma cetăţii din care tocmai am evadat, ca printr-o uşă fermecată… Închid ochii pentru o clipă, recunoscătoare şi încerc să depozitez clipa în cufărul cu amintiri nepreţuite, să-mi ţină de cald la iarnă, să-mi aducă un surâs în ochii plânşi cândva… Clipa însă e un fluture care nu se lasă prins în insectarul meu şi fuge zglobiu, iar eu rămân cu amintirea. Bună şi ea…

… Şi pentru că astfel de momente nu vin degeaba, ci aduc după ele idei, unele bune, aşa s-a petrecut şi cu noi în acea după-amiază târzie într-o zi de august, în Dubrovnik… Nu mai ştiu a cui a fost ideea, a mea sau a lui Tati, dar imediat celălalt plus Isteţica, şi ea de faţă (Băieţel cedase nervos şi se retrăsese la răcoarea AC-ului de la pensiune), au percutat cu mare entuziasm: „Da, da! ”

Adică să nu mai amânăm cocoţarea pe zidurile cetăţii pentru a doua zi dimineaţă, la prima oră, mai pe răcoare (ştiam că pentru noi „prima oră” e o chestie relativă), ci s-o facem chiar acum, mai ales că paşii ne aduseseră din nou lângă Poarta Pile, unde se află una din intrări. Era singurul lucru pe care nu vroiam să-l ratez şi unul dintre cele mai bune lucruri care puteau să ni se întâmple a fost că am vizitat zidurile scăldate în lumina soarelui de vară apunând peste mare şi peste cetate! Dacă se poate, duce-ţi-vă tot la ora aceea! E mirific!

Să detaliez. Zidurile Dubrovnikului sunt considerate printre cel mai bine conservate ziduri medievale din lume. Au început a fi ridicate, împreună cu forturile şi bastioanele de apărare, cam prin sec. 10-11, odată cu astuparea Stradun-ului. Constau într-o alternanţă de zone plane şi trepte care urcă şi coboară, efortul fizic necesar pentru a le străbate e oarece, dar nu de speriat (vă spune asta o neantrenată, care nu se înnebuneşte după mişcare susţinută, dar nici nu se dă în lături, dacă motivaţia e puternică). Au 4-6 metri lăţime pe unele zone, dar sunt mult mai înguste pe partea dinspre mare. Totalizează aproape 2 km şi, întrebând la casă dacă mai avem timp să urcăm în seara aceea (programul de vizitare e între 8 şi până la apus, în funcţie de sezon), ni s-a spus că da, durează cam o oră. Eu vă recomand să vă alocaţi între 1,5 şi 2 ore, mai ales dacă vă ştiţi maniaci în a face poze, aşa, ca mine. În tot cazul, vă garantez că o să aveţi ce poza!

O tură completă costă 100 kuna (cam 13 euro) pentru adulţi, cred că au reduceri pentru copii şi studenţi, dar nu-mi mai amintesc exact, eram prea grăbiţi să ajungem „la înălţime”. Sunt 3 intrări, una lângă Poarta Pile (pe unde am urcat noi), alta lângă Fortul Sf. Ivan, iar alta lângă Biserica Sf. Luca; eşti rugat să păstrezi biletul, căci îţi va fi controlat la toate aceste „vămi” (eu nu-mi amintesc decât de primul control). Cu acelaşi bilet poţi vizita şi Fortul Lovrijenac, cred că în aceeaşi zi, noi nu am făcut-o căci nu mai aveam timp, iar a doua zi dimineaţă n-am mai avut stare, ne aştepta Golful Kotor…

… Oare cum pot să vă descriu în cuvinte senzaţia de libertate pe care o ai acolo sus, deasupra cetăţii, cu toate casele şi bisericile ei, deasupra mării, cu toate insulele şi valurile şi bărcile şi pescăruşii ei?!... Acolo am înţeles ce vor să zică locuitorii cetăţii când se referă la „a cincea faţadă a oraşului”!... Spectacolul este straniu şi maiestuos în acelaşi timp şi nu trebuie ratat cu nici un chip, mai ales la apus!...

O luăm la întâmplare către stânga, către mare. Lăsăm în urmă turnul semeţ al Mânăstirii Franciscane, apoi un restaurant modern adăpostit în curtea interioară a unui fost palat (intrasem mai devreme să aruncăm o privire), pe urmă o biserică veche în ruine, năpădită de plante; în curând, pe partea opusă ne întâlnim cu un peisaj cunoscut, ce-i drept acum văzut dintr-o altă perspectivă, cel al Fortului Lovrijenac şi al micului golf ce îl desparte de zidurile cetăţii; apele albastre ale acestui golf le-am admirat cu câteva ore mai devreme, în timp ce serveam prânzul la restaurantul din apropiere, iar pensiunea noastră se află la 2 paşi mai în spate… Soarele deja îşi pune pijamaua în spatele forăreţei, iar noi, curioşi, tragem cu ochiul…

Mai departe ne aşteaptă Fortul Bokar, iar în largul mării, nu departe, Insula Lokrun, sub verdele căreia se ascund grădini botanice, o fortăreaţă, o mănăstire şi câteva plaje romantice. N-ai crede, dar sub zidurile Dubrovnikului, în partea dinspre mare, sunt vreo 2 zone de plajă; pe stâncile arse de soare e amenajat un bar în trepte, tineri şi mai puţin tineri îşi trăiesc ziua de vară unii cu alţii şi fiecare în felul lui; surprindem şi noi câteva imagini, îmi plac la nebunie frânturile astea de viaţă, le adaug casetei cu amintiri frumoase!...

Mergem mai departe. La fereastra unei case, foarte aproape de noi, stă arborat mândrul drapel croat. Pe cer încep să se adune câţiva norişori violeţi, acoperişurile rămân însă portocalii, scăldate în ultimele raze de soare. Din loc în loc, zidurile de culoarea mierii poartă bijuterii preţioase alcătuite din ghirlande de buganvilia ciclam. Totul este un tablou plin de culoare şi parfum, nu mă mai satur să-l privesc şi să-l miros! Tati a luat-o mult în faţă, îmi face semne disperate de undeva de sus să mă grăbesc, dar eu mă grăbesc încet, căci în acelaşi ritm cu mine trăiesc această monumentală aventură şi un grup de asiatice guralive care se opresc la fiecare colţ de cotitură să-şi facă selffie, dar şi un tată care răspunde răbdător la toate întrebările fiului său de 8-9 ani.

Ajung în dreptul portului; bărcuţele stau cuminţi una lângă alta, aliniate şi pregătite de culcare. Apoi urmează turle de biserici, campanile, alte acoperişuri, trec pe lângă ele ca într-un vis frumos; dacă închid ochii, pot să-mi imaginez că sunt o pasăre care zboară pe deasupra tuturor… chiar aşa, parcă sunt în visele acelea din copilărie, când visam că mă ridic fără nici cel mai mic efort în înaltul cerului!... Dar Tati nu mă lasă prea mult să mă pierd în visare şi, ca să fie sigur, mă aşteaptă, căci soarele a apus deja şi culorile încep să se estompeze, iar noi mai avem de „cucerit” Fortul Minceta, un turn semeţ în care urcăm pentru a fi şi mai aproape de cer! De sus, nu mă mai satur să privesc frumosul puzzle de acoperişuri al cetăţii, dungile luminoase ale Stradun-ului şi ale şoselei de dincoace de cetate, cupolele aurite de electricitate ale bisericilor! Dar trebuie să coborâm, căci paznicii zidurilor ne zoresc, noaptea a pus pe deplin stăpânire pe oraş.

Jos, pe pământ, mă simt ca abia coborâtă din cer şi îmi trebuie un timp să mă integrez din nou în peisaj. Odată cu noi, coboară şi primii stropi de ploaie. Îi primim cu bucurie, şi noi, şi turiştii zgomotoşi ai Dubrovnikului, căci ei reuşesc să domolească puţin arşiţa serii de vară. Hotărâm să ne mai plimbăm puţin prin cetate, ploaia nu ne împiedică, din contră. Stăm câteva minute pe marginea unei fântâni circulare, în piaţa cu supermarket-ul; piatra e caldă încă, iar stropii care cad de sus răcoroşi. Contrastul e plăcut, trebuie doar să avem grijă să nu ajungă apa la camerele foto, să se strice. Hotărâm că nu avem chef de vreo mâncătorie-ceva şi cumpărăm pentru cină câteva felii de pizza pe care le vom savura în mod neconformist în vârful paturilor din apartamentul închiriat pentru această noapte. În timp ce Tati stă la coadă, eu intru pentru câteva minute în Biserica Ortodoxă de peste drum, asta după ce reuşesc să „păşesc” un ditamai motanul alintat care s-a făcut preş pe prag!

Ploaia nu a ţinut mult, de fapt a fost mai mult o ploicică, până am ajuns la pensiune, a rămas doar o amintire. Dar îi simt şi acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, răcoarea binecuvântată pe obrajii mei înfierbântaţi de vară şi de emoţia întâlnirii cu acest loc de poveste!...

Seara urma să ne-o terminăm pe micul dig al golfului din apropiere, la un pahar de vorbă şi de bere, cu privirile baleind între măreaţa fortăreaţă Lovrijenac, ce se înălţa deasupra noastră şi cele câteva bărcuţe legănându-se pe apele întunecate, ascultând chitara fermecată a menestrelului care performa live la restaurantul din vecinătate… O altă ilustrată preţioasă pe care o scot din când în când de la naftalină, o şterg de praf şi o privesc cu o lacrimă de bucurie în colţul ochiului…

De imaginea Dubrovnikului ne-am despărţit a doua zi aşa cum se cuvine, oprindu-ne pe şosea, într-unul din punctele de belvedere, la câţiva kilometri buni după ce părăsisem oraşul. Ne-am despărţit cu inima strânsă, dar cu zâmbetul pe buze; iar diva, ca orice divă care se respectă, şi-a fluturat puţin genele lungi în direcţia noastră, peste umăr, apoi şi-a întors faţa către mare, lăsându-ne în urmă: mici, îndrăgostiţi, neconsolaţi, fericiţi…

---

VIZUALIZĂRI: 7089 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI