Arnhem, oraşul unor castele nu prea îndepărtate

TIPĂREȘTE

Am mai spus, şi repet. Arnhem nu este doar oraşul unui pod prea îndepărtat.

Castele din vremuri demult apuse, unde altă dată se auzea zăngănitul armelor, sunt pline astăzi de larma turiştilor. Cei drept sunt mai mult olandezi, dar sunt vizitatori fideli. Mai ales în weekend, castelele nu duc lipsă de clienți. Nu se mai încrucişează săbii ca pe timpuri, ci paharele cu bere. Nu mai sunt legați armăsari nărăvaşi în fața castelului, ci se parchează ordonat bicicletele. Iar domnițele nu-şi mai privesc chipul în oglinjoare, ci îşi verifică o dată la trei minute contul de Facebook pe telefon. Dar farmecul atmosferei medievale a rămas şi va dăinui atât timp cât vom apăra aceste locuri de atacul nemilos al kitch-ului.

Dar mai bine să povestesc despre castelele pe care le-am văzut cât am stat la Arnhem.

Castelul Doorwerth este situat pe malul drept al Rinului inferior (Neder Rijn), în apropierea ecluzei Driel, la vreo 10 km de Arnhem. Este înconjurat de o pădure deasă, într-un peisaj de poveste. Nu am considerat că distanța până la castel reprezintă un impediment şi profitând de un sfârşit de octombrie însorit, am pornit pe jos din Arnhem spre vest, dar nu spre centrul Oosterbeekului, ci spre malul Rinului. O plimbare prin zona rurală înconjurătoare Arnhemului este foarte reconfortantă. Exista multe indicatoare care-ți conduc paşii departe de şoseaua asfaltată, departe de zgomotul şi gazele automobilelor. Undeva în sudul Oosterbeekului, găsesc biserica veche a localității. O recunosc dintr-o carte poştală. Nu este deschisă, nici nu mă aşteptam, totuşi mă opresc pentru câteva fotografii. În apropiere, un mic monument sobru, dedicat britanicilor, polonezilor şi olandezilor care au căzut pentru "eliberarea Olandei de sub tirania nazistă". Textul gravat pe piatra aceea se încheia cu "nici unul nu va fi uitat". Şi după cum arată locul îmi dau seama că olandezii sunt oameni de cuvânt. Nu şi-au uitat eroii.

Îmi continui drumul prin lunca Rinului, pe o potecă ce trece printre gospodăriile sătenilor şi fără să bag de seamă ajung în pădure. Drumul, deşi frumos asfaltat, este numai pentru noi pietonii şi pentru biciclişti. Liber la respirat aer curat. Soarele îşi face loc cu greu printre ramurile copacilor, astfel că simt din plin răcoarea zilelor de toamnă olandeză. Dar castelul se iveşte printre copaci şi soarele îmi surâde iar. Până să trec pe podul batant şi să intru pe poarta larg deschisă mă strecor printre copaci şi fotografiez castelul din cât mai multe unghiuri.

Mai înainte de a intra să povestesc despre istoria Doorwerthului. Este considerat unul dintre cele mai vechi castele din Olanda, prima lui atestare documentară fiind din 1260. Din păcate aceasta fortificație, probabil din lemn, este amintită ca fiind asediată şi distrusă complet. Al doilea castel, din piatră, are o soartă asemănătoare, fiind incendiat şi distrus douăzeci de ani mai târziu. Nevoia de a avea o fortificație în zonă a făcut să fie din nou reclădit şi extins, la început de Robert van Dorenweerd, apoi de Reinald van Homoet, al 10-lea lord de Dorenweerd. La mijlocul sec. al XVI-lea castelul ajunge aproximativ la forma pe care o are în prezent, apoi este construit un dig de protecție, ținând cont de apropierea de Rin. În sec. al XVII-lea Doorwerthul ajunge în posesia contelui german Anton I van Aldenburg, dar urmaşii acestuia nu sunt interesați să locuiască aici. După ce baronul J. A. P van Brakell achiziționează castelul ajuns într-o stare de ruină, în 1837, este început un proces de restaurare şi modernizare. Dar zilele însorite țin doar până la moartea baronului. O lungă perioada castelul este iarăşi în paragină. Abia in 1910, Frederic Adolph Hoefer, un ofițer de artilerie pensionar, cumpară Doorwerth-ul, care după reabilitare, în 1913, este transformat în Muzeul Artileriei Olandeze. Evident Bătălia de la Arnhem îşi lasă urmele şi în acest loc. Dupa război în curtea castelului a fost un restaurant, clasificat la o stea Michelin. 1983 este anul când castelul Doorwerth a putut fi vizitat din nou.

La capitolul "diverse" se poate aminti faptul că Erik Hazelhoff Roelfzema, pilot olandez în RAF, spion, ziarist şi aghiotant al reginei Wilhemina a scris binecunoscuta (de olandezi) carte "Soldaat van Oranje", între 1969-1970, în restaurantul castelului, numit Beaulieu. Mi-e ruşine să spun, dar nu am citit cartea, doar am văzut filmul, cu Rutger Hauer în rolul titular. Şi tot la acelaşi capitol, in 2004, castelul a fost investigat cu privire la activitați paranormale, în cadrul emisiunii TV "Cele mai bântuite". Când n-ai un Dracula cauți stafii prin toate castelele.

Am vizitat şi interiorul castelului, dar n-am găsit fantoma. Într-adevăr multe armuri, sabii, halebarde, tunuri (mai mici), însă şi mobilă, covoare, oglinzi, fotografii, etc. La exterior, pe unul dintre ziduri, stă atârnată o paraşută. Când am intrat am crezut că este un simplu decor care aminteşte de parasutistii din septembrie 1944. Dar în muzeu am văzut o fotografie din 1944, cu acel zid şi cu o paraşută agățată exact în aceeaşi poziție. Deci unele amintiri trebuie păstrate cât mai nealterate.

În apropierea castelului se află unul dintre cei mai bătrâni arbori din Olanda, o salcie plantată în jurul anului 1600, având o circumferință de şapte metri şi o înălțime de 17 metri. Alți doi copaci similari au fost distruşi în timpul Bătăliei de la Arnhem. Întoarcerea a fost prin pădure, pe un drum romantic, prin frunzele ruginii, dar numai până in Oosterbeek. De acolo am luat autobuzul spre Arnhem. Vârsta şi-a spus cuvântul.

Cum vremea este încă frumoasă la Arnhem, îmi iau bicicleta, pe Camila şi pornesc spre unul dintre cele mai mari şi frumoase castele din Olanda, Kasteel Dornnenburg. Trec prin portul oraşului Arnhem, acum pustiu, şi urc pe podul Andrei Saharov. Traversez pentru prima dată Rinul pe acest pod şi urmez pista pentru biciclişti de pe dig. De pe unul din digurile paralele cu Rinul inferior. Este sâmbată şi drumul este aglomerat. Depăşesc pe rând mici localități ca Huissen şi Angeren şi tot uitându-mă când la o casă, când la alta, pierd direcția şi reuşesc să mă rătăcesc. La urma urmei, în materie de turism mă pricep şi eu la ceva. Sunt maestru în a pierde drumul. Noroc că în zare se zăreşte silueta unui castel, desprins parcă dintr-o carte de poveşti. Prind aripi şi mă avânt de-a lungul unui canal care mă conduce până la poarta castelului Dornnenburg.

Istoria acestuia începe prin secolul 9, pe când era un simplu conac întărit, numit Villa Dorenburc. Reminiscențe romane, evident, ținând cont ca Nijmegen, oraşul cel mai vechi al Olandei, fondat de romani, se află la câțiva kilometri. Abia în sec. al XIII-lea devine un mic castel. În sec. al XV-lea este construită partea din față a castelului, o uriaşă curte fortificată, care cuprinde o capelă şi o fermă. Castelul principal şi curtea întărită sunt legate printr-un pod de lemn. Existența fermei este considerată ceva unic la castelele olandeze. Sincer, nu văd de ce o fermă este considerată o anomalie, când toată lumea îi ştie pe olandezi drept "buri". "Boer", pronunțat "bur" înseamnă în olandeză "fermier". Iar puntea de lemn nu-mi inspiră deloc încredere când mă gândesc la un asediu al castelului.

Castelul a rămas în paragină prin sec. al XIX-lea, dar a fost creată o fundație pentru salvarea acestuia şi a fost restaurat între 1937 şi 1941. Din nefericire, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial castelul a fost distrus de un bombardament britanic. Abia în 1968 s-a terminat reconstrucția, Olanda având multe alte priorități după război. De exemplu Rotterdam.

Când am ajuns la castel erau în toi pregătirile pentru Halloween. Peste tot erau măşti, pelerine, dar şi armuri, arme, coifuri. Am continuat o frumoasă tradiție, începută anul trecut, şi m-am fotografiat purtând un coif foarte războinic, ținând cont cât sunt eu de paşnic. A trebuit să stau la rând pentru fotografie, o liotă de țânci foarte belicoşi ținând cu tot dinadinsul să se imortalizeze purtând căşti sau având în mâini arme. Cel mai mult mi-a plăcut de un prichindel mic de tot care credea că unul dintre coifuri este de fapt o umbrelă pentru copii cavaleri. Mi-a tradus taică-su', foarte mândru de imaginația viitorului castelan.

Castelul principal nu se vizita, dar cred că am fost singurul care se interesa de asta. Ceilalți nu aveau ochi decât pentru căşti, arbalete şi alte chestii de acest fel, care desigur nu erau din epoca medievală. Am făcut şi un tur exterior al complexului, imortalizând castelul Dornneburg din toate pozitiile.

Pentru duminică meteorologii promiteau vreme frumoasă. Am aşteptat înfrigurat dimineața, şi ce să vezi, au avut dreptate. Nici un nor pe cer. Prima zi de noiembrie, prima surpriză placută. Am plecat spre s'Heerenberg plin de speranțe, castelul Huis fiind, teoretic, la o oră şi jumătate de mers cu bicicleta. Prima parte a traseului a fost floare la ureche. Am traversat Gelderse IJssel, un braț al Rinului inferior care curge liniştit până în Markermeer, apoi am pedalat cu spor pe un drum paralel cu calea ferată, trecând prin mici localități olandeze ca Westervoort, Duiven, Babberich. Era o plăcere să verific pe GPS şi să văd că sunt pe drumul cel bun. Apoi a intervenit ceva ce nu prevăzusem. Am intrat în Germania şi cartela mea telefonică olandeză nu a vrut să mai reacționeze. Şi m-am trezit în micuțul orăşel Elten fără să ştiu încotro s-o iau. Din fericire germanii sunt nişte oameni foarte ordonați şi afişeaza harta oraşului în speranța că vor ajuta unii turişti mai aiuriți. Astfel am reuşit să găsesc direcția şi după ce am traversat o pădure, şi implicit granița, am ajuns în cochetul oraş olandez s'Heerenberg. Nici n-aş fi visat acum treizeci de ani că voi traversa frontiere, mergând cu bicicleta şi fluierând, fără să-mi pese de paşaport sau viză.

Castelul Huis Bergh este unul dintre cele mai mari şi mai frumoase din Olanda. Din nefericire este deschis doar in weekend, dar atunci este plin de vizitatori. Nu vă gândiți că localnicii, marea majoritate a oaspeților, vizitează foarte des galeria de tablouri. Nu. Ca orice castel care se respectă şi Huis Bergh are un foarte plăcut restaurant, un veritabil magnet pentru olandezul obişnuit. Când am ajuns eu trecuse de ora prânzului şi terasa era plină ochi. Am depăşit momentul şi m-am îndreptat spre casa de bilete unde o domnişoara foarte amabilă m-a pus la curent cu detaliile vizitei. N-am mai pierdut timpul şi am pătruns pe poarta castelului. Evident poze cu exteriorul, turnurile castelului, curtea interioară. Ca un amănunt, erau la zi cu tunsul gazonului.

Dar înainte de vizită, o scurtă istorie a domeniului Huis Bergh. Scurtă deoarece nu sunt prea multe date cu privire la perioada de început a castelului. Se presupune că a fost ridicat din lemn, în sec. al XII-lea, pe o mică insuliță în mijlocul unei mlaştini. Abia pe la 1450, castelul începe să arate a ceea ce este astăzi, adica corpul principal şi turnul, înconjurate de nelipsitul zid de apărare. Secolele care urmează aduc o creştere a spațiilor domestice în favoarea construcțiilor defensive. Şi armele evoluaseră şi era prea greu de apărat un asemenea castel. Clădirea principală fost complet distrusă de foc in 1735. Proprietarii au fost familiile van den Bergh şi Hohenzollern, iar din 1912 este achiziționat de Jan Herman van Heek, proprietarul unei fabrici de textile din Enschede, fascinat de istoria evului mediu. Cu multa pasiune, acesta va restaura castelul şi va mări colecția de artă medievală. În 1939, castelul ia foc din nou. Locuitorii din s'Heerenberg participă cu mic, cu mare la salvarea unei importante părți a mobilierului şi operelor de artă. O nouă restaurare începe şi se va termina în 1941. În 1946 van Heek transferă proprietatea către Fundația Castelului Bergh, care îl administrează şi astăzi. El moare în 1957 şi este îngropat în spatele bisericii reformate de lângă castelul său iubit.

Am patruns în castel. Un hol de intrare uriaş, cu trofee de vânătoare, tablouri şi bineințeles mobilier din alte timpuri. Adică din lemn veritabil. Urc la etaj şi urmăresc un filmuleț despre castel, istorie, construcție, stiluri, simboluri, etc. Apropierea de granița cu Germania se face simțită. Filmul este în olandeză, cu subtitrare doar în germană. Mult mai informat, pornesc să văd şi altceva. Un set de şase machete prezintă dezvoltarea castelului pe perioade: 1250,1300, ... 1850,1939. În rest, dulapuri pline cu documente, fotografii, obiecte aparținând proprietarilor. Dar partea cea mai interesantă abia începea: colecția de tablouri.

Castelul deține cea mai mare colecție privată din Olanda la capitolul vechi maeştri italieni. Sunt prezente lucrări ale şcolilor din Siena, Florența sau Veneția. Piesele de rezistența sunt lucrarea şcolii romane din sec. al XIII-lea reprezentând moartea fecioarei Maria şi "Inger" a lui Duccio di Buoninsegna, până în sec. al XVIII-lea aparținând Catedralei din Siena. Alte picturi pe care le-am văzut sunt tripticul "Fecioara Maria, Sf. Ioan Botezatorul si Sf. Ev. Ioan" de Bicci di Lorenzo, "Crucificarea" de Lorenzo Venetiano, "Isus pe cruce cu Maria şi Iosif" de Simone Martini.

Pictura nord europeană este reprezentată de lucrări atribuite lui Hieronymus Bosch şi şcolii lui (Nunta la Cana, Ieslea din Betleem, Invierea lui Isus), lui Lucas Cranach cel Bătrân şi unor imitatori (Judith ținând capul lui Holofernes, Frederik de Wijze van Saksen, St. Anna). Deasemenea este o lucrare realizată de Jan van Scorel după Hans Holbein (Portretul lui Erasmus).

Într-o sală de la etaj sunt expuse multe manuscrise din sec. al XII-lea şi al XIII-lea, scrise pe pergament, pline de acele extraordinare miniaturi, conținând texte în limba latină din Vechiul Testament sau reprezentând scene din războiul troian. Unele dintre ele conțin partituri muzicale, scrise în notarea muzicală medievală, cum am văzut şi la Siena. Cea mai interesantă lucrare este un manuscris care include povestea şederii în Provence a Marie Magdalena. Dan Brown putea începe de aici romanul "Codul lui Da Vinci".

Nici sculptura nu a fost uitată, putând fi admirate opere ale unor maeştri necunoscuți din Lubeck (1430), Kőln (cca. 1500), Franța (sec. al XIII-lea). Armele nu sunt tot atât de bine reprezentate în acest castel-muzeu. Câteva armuri, câteva halebarde, sulițe, săbii şi două tunuri. Arta are totuşi întâietate.

În câteva cuvinte şederea la Arnhem a fost productivă. Dar cum de felul meu sunt cusurgiu deschid din nou rubrica "Nu-mi da sfaturi, pot greşi şi singur". Pe scurt, nu vă duceți să vedeți Castelul Biljon, din Velp. Este doar la douăzeci de minute de mers cu bicicleta de Arnhem, dar nu merită efortul. Au promis c-o să-l deschidă, şi că vom vedea ce a mai rămas după ce au vândut o parte din inventar la Christie's din Amsterdam, însă nimic. Nici măcar nu poți să te apropii pentru o amărâtă de poză.

Şi la sfârşitul periplului meu la Arnhem, pentru a încheia pe un ton optimist, vă invit şi în această parte a Olandei, pe nedrept mai puțin vizitată. Veți avea parte de artă, istorie, shopping (ce cuvânt românesc :D), relaxare. Şi nu uitați bicicleta. Nu închei înainte de a mulțumi doamnelor şi domnilor de la castele, pentru bunavoința de a face conversație în limba engleză şi Wikipediei (am donat şi anul acesta că merită).

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2557 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI