O veche vatră de credință – Iezer (Vâlcea) // Schitul Iezer și Peștera Cuv. Antonie

TIPĂREȘTE

Într-o frumoasă zi de toamnă am pornit din nou spre zona Olteniei de sub Munte. Deși destinația finală era undeva în apropierea orașului Horezu am stabilit că trebuie să mai vizităm ceva în drum spre pensiune. Mai ales că soarele după-amiezii încerca să încălzească atmosfera pastelată de mijloc de toamnă. Astfel, ținta noastră a fost Schitul Iezer și Peștera Cuv. Antonie.

Acces. Părăsim Bucureștiul aglomerat într-o după-amiază de vineri, repede-repede pe autostradă spre Pitești, apoi pe mult mai îngustul și sinuosul drum spre Râmnicu Vâlcea. Intrăm în oraș și urmăm indicatoarele către Olănești, ieșind pe strada Știrbei Vodă. În localitatea Valea Cheii, facem stânga pe DJ 654 spre satul Cheia – aici există indicatoare care ne îndrumă spre Schitul Iezer și Schitul Pahomie, precum și un indicator care ne avertizează că în acea direcție se află și Parcul Național Buila-Vânturarița (la 17 km distanță). Șoseaua este asfaltată până la ieșirea din satul Cheia, după care drumul este unul forestier, de calitate bună (exceptând cazurile când plouă abundent). Distanța de parcurs pe DJ 654, între Valea Cheii și Schitul Iezer, este de aproximativ 9 km. Însă peisajul e unul de vis, chiar și șoferul, pe lângă grija de a conduce cu atenție, a avut timp să admire haina de toamnă cu care era înveșmântată pădurea ce te înconjoară. După ce trecem pe lângă Izvorul tămăduitor al Sfântului Antonie de la Iezer ajungem la poalele mănăstirii și parcăm autoturismul într-un fel de alveolă pe marginea drumului forestier. Înainte de a urca efectiv scările spre incinta mănăstirească observăm o troiță și un agheazmatar ridicate în anii din urmă (2010) prin osteneala obștii mănăstirești și cu ajutorul unei familii din Râmnicu-Vîlcea.

Scurtă istorie. Situat în vechime într-un loc greu accesibil, lăcașul de cult are o istorie tumultoasă. Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” din 1931 ne descrie simplu lăcașul de cult de la Iezer: schit, com. Cheia, jud. Vâlcea, întemeiat 1553 de Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna. Înainte de această ctitorie ar fi existat o altă biserică, la 500 m depărtare, ridicată în secolele al XIV-XV-lea, dar degradată cu vremea, astfel că la 1559 este refăcut la mică distanță. De altfel, datele sunt contradictorii, sursele oferind mai multe variante în ceea ce privește anul refacerii. La 1714 are loc o nouă ridicare din ruină a schitului, fiind construită biserica actuală de către episcopul Ilarion al Râmnicului și călugărul Antonie, care muncește efectiv la ridicarea lăcașului. Biserica este pictată la 1720 tot de un călugăr, Nicolae. Tot atunci s-au ridicat și frumoasele chilii de pe latura de apus a mănăstirii. Obștea ajunge să numere sute de călugări, o parte din ei locuind în mănăstire, alții nevoindu-se prin păduri, grote și peșteri. Schitul a fost reparat în mai multe rânduri; la sfârșitul secolului al XIX-lea se clădește clopotnița. Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial schitul e populat de călugări, apoi aici vin măicuțe. Abia după evenimentele din 1989, schitul este electrificat.

Cuviosul Antonie de la Iezer. A trăit între anii 1627 – 1719 (23 noiembrie – ziua prăznuirii Sfântului). Om înstărit, negustor cunoscut în zona Subcarpaților Vâlcii, a fost o persoană credincioasă și smerită. Se tunde în monahism la Schitul Iezer și după câțiva ani se retrage în pădurile din jurul schitului căutând liniște și izolare pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”. Găsește o mică grotă unde își face chilie, apoi sapă în stâncă timp de trei ani un mic paraclis. Se nevoiește în acest loc izolat, rugându-se neîncetat, dormind doar 2-3 ore pe noapte, mâncând numai pesmeți și legume ce le cultiva lângă chilie. Sfințenia sa și darul vindecării primit de la Dumnezeu atrag o mulțime de pelerini la chilia din pădure. Își cheltuie toată averea pentru repararea Schitului Iezer, contribuind prin muncă la reconstruirea ansamblului mănăstiresc. După 28 de ani de nevoință Cuviosul Antonie se stinge în grota unde s-a rugat neîncetat.

Viața Sfântului a fost scrisă de ucenicul său Ieromonahul Nicolae, transilvănean de origine. Cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepot al Cuviosului Antonie, vizitează chilia în anul 1812 găsind acolo alt sihastru nevoitor, contribuie la repararea paraclisului și descoperă documente despre viața Cuviosului Antonie. Încearcă să mute moaștele Sfântului în biserica schitului, lucru încercat apoi și de Sf. Calinic de la Cernica – dar voia Cuviosului Antonie nu îi lasă. Abia în 1992, când are loc canonizarea Sfântului, se aduc în biserica Schitului Iezer o parte din moaștele Cuviosului Antonie.

Descriere. Intrăm în incinta mănăstirească, adevărată cetate duhovnicească, și ne trezim direct în fața bisericii albe. Biserica seamănă ce cea a Schitului Jgheaburi (vezi impresii), lipsindu-i însă pridvorul susținut de coloane. Pătrundem smeriți în vechea biserică și admirăm pictura. În biserica nouă ne închinăm la moaștele Cuviosului Antonie. Pe sub clopotniță ieșim în spatele mănăstirii și începem a urca spre grota Sfântului.

Pe drumul spre Schitul Iezer și în împrejurimile Peșterii Cuviosului Antonie am văzut unele din cele mai frumoase peisaje de toamnă ce mi-au încântat sufletul de când călătoresc prin țară. Culorile toamnei erau superbe; munții, pădurea colorată, căpițele de fân, clădirile albe ale schitului, razele de soare constituie un puzzle de toamnă perfect.

Prima parte a urcușului este într-adevăr destul de abruptă, fiind vorba de porțiunea ce străbate pădurea. Înainte de a intra în codru, de pe un tăpșan se deschide o imagine de ansamblu asupra incintei mănăstirești. Cărarea ce se strecoară printre copaci urcă în permanență, trece printre pietre și rădăcini de arbori, la un moment dat chiar există un pasaj sub formă de zigzag – balustrade de lemn delimitând traseul și constituind punct de sprijin pentru pelerini. De altfel, traseul spre grotă e un adevărat moment de penitență, dacă putem spune așa – pentru a ajunge la chilia și paraclisul Sfântului trebuie să ne nevoim puțin. După traseul prin pădure ieșim dintr-odată într-o poiană largă, pastelată de haina toamnei, în capătul căreia observăm destinația: locul unde s-a nevoit Cuviosul Antonie. O fântână oferă pelerinilor obosiți de urcuș o binemeritată pauză de hidratare. O cruce-troiță de lemn străjuiește poiana scăldată de razele soarelui. La capătul unei cărări mărginită de o balustradă de lemn ajungem în fața chiliei și paraclisului. Mii de buburuze îmbracă zidurile de piatră ale lăcașului (fațada fiind refăcută probabil după canonizarea Sfântului) ori zboară haotic prin aer. Interiorul e sobru, multe icoane îmbracă pereții de stâncă, altarul păstrează urme de pictură veche. Pe un perete putem citi viața Cuviosului Antonie; o cruce descoperită într-un trunchi de copac e pusă la loc de cinste. Din pragul lăcașului priveliștea spre munți e superbă: peste codrii încă deși observăm creasta munților, învăluită într-o ceață subțire. Este cu adevărat un loc unde îți încarci „bateriile”; drumul de întoarcere ni s-a părut atât de ușor.

Concluzii și recomandări. Ne-am oprit de mai multe ori pe malul pârâului Cheia, de multe ori aflat la mulți metri sub noi, în râpă. Am admirat copacii înalți cu frunze colorate, covorul de frunze arămii întinse de-a lungul drumului forestier, pereții de stâncă ce apar din când în când. Schitul care în vremuri îndepărtate era accesibil doar mergând pe jos ori călare este acum abordabil și cu autoturismul, mai ales în zilele însorite, fără ploaie. Dacă ajungeți la ansamblul mănăstiresc și vă țin picioarele vă recomand să urcați și la grota Cuviosului Antonie – veți descoperi un loc deosebit, încărcat de energii pozitive, un peisaj mirific.

---

VIZUALIZĂRI: 4119 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI