Printre comorile japoneze din Kamakura

TIPĂREȘTE

Spuneam în review “Japonia și atât!” că în timpul excursiei noastre din Japonia, în afara metropolei în care am locuit, am vizitat, pe cont propriu, localități și zone învecinate.

Prima excursie pe care am făcut-o cu plecare din Tokyo a fost la Kamakura.

Kamakura

Kamakura se află la circa 50 km la sud de Tokyo, este un oraș mic cu o suprafață de circa 40 kmp și o populație de aproape 175.000 de locuitori, în care, venind din giganticul Tokyo, mi-am amintit cuvintele chinezului care, aflând care este populația Bucureștiului, a afirmat zâmbind: “Cred că se cunosc cu toții! ”.

Este amplasat într-un amfiteatru natural minunat, înconjurat în trei părți de dealuri cu păduri și în cea de-a patra de Oceanul Pacific și foarte cunoscut prin monumentele sale istorice, 65 de temple budiste și 19 altare șintoiste, prin plimbările pe potecile liniștite de pe înățimile din împrejurimi, prin plajele de la Ocean. Kamakura este legată istoric de numele lui Minamoto Yoritomo care a stabilit aici sediul shogunatului său și timp de 150 de ani din 1192 până în 1333 a fost capitala de facto a Japoniei care apoi s-a mutat la Kyoto. În istoria Japoniei există perioada de dezvoltare numită Kamakura.

Am plecat de dimineață pentru că doream să vedem mai multe obiective.

Lângă hotelul nostru, la 5 minute, se afla stația de tren Bakurocho din care am luat trenul JR Sobu Line Rapid Service, cu care am ajuns în circa 55 minute la Kamakura. La început a fost aglomerație dar după câteva stații s-a mai descongestionat și am avut și locuri.

Traseul meu în Kamakura a cuprins următoarele obiective turistice, în ordinea vizitării: Templul Hase-dera, Templul Kotoku-in cu Marele Buddha, strada pietonală Komachi-dori, Altarul Tsurugaoka Hachiman-gu, Templul Kencho-ji și Templul Engaku-ji, apoi gara vecină Kitakamakura, din care m-am întors la Tokyo.

Ordinea a fost aleasă intenționat pentru că am vrut să văd cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Nu am știut cum mă voi încadra în timpul alocat pentru vizită, dar vă pot spune că am ajuns în jur de 8:30 în Kamakura și am plecat în jurul orei 15:00, vizitând pe îndelete obiectivele propuse.

Din gara Kamakura se trece direct la stânga spre trenul gen tramvai cu două vagoane, Enoden, care vine destul de des și pentru care această gară este capăt de linie. Am mers 3 stații până la stația Hase, am folosit Suica pentru deplasări și am plecat apoi pe jos mergând cam 10 minute spre templul Hase-dera. Cum ieși din stație se merge drept tot înainte, apoi se traversează strada și se merge perpendicular cam 200 de metri până la templu. Am ajuns de dimineață, în jur de ora 8:30, am plătit intrare 300 yeni (1 euro circa 135 yeni), fiind printre primii turiști. Marea Poartă cu un mare abajur roșu chinezesc nu era deschisă, intrarea făcându-se prin lateral stânga.

Templul Hase-dera

Templul are o legendă deosebită.

“În anul 721 d. Hr. un călugăr pios, Tokudo Shonin, a descoperit un mare arbore de camfor în pădurile montane din apropierea satului Hase din regiunea Nara. El și-a dat seama că trunchiul copacului este atât de mare încât poate să-i furnizează suficient material pentru a sculpta două statui Kannon. Statuia comandată să fie sculptată din partea inferioară a trunchiului a fost consacrată pentru Templul Hasedera de lângă Nara, iar statuia realizată din partea superioară (de fapt, cea mai mare dintre ele) a fost aruncată în mare aproape de Osaka, cu o rugăciune prin care dacă va reapare va salva oamenii. Cincisprezece ani mai târziu, în 736, în noaptea de 18 iunie, ea apare lângă țărm, la Nagai Beach pe Peninsula Miura, nu departe de Kamakura, trimițând raze de lumină. Statuia a fost apoi adusă la Kamakura și un templu a fost construit pentru a o onora. ”

Acest templu este cunoscut nu numai pentru marea statuie de 9 metri a lui Hase Kannon dar și pentru mii de statui jizo cu bonete și bărbițe.

Cum treci de intrare se deschide în față o grădină frumoasă cu un iaz și cu nelipsita cascadă. Se face puțin la dreapta, nu se urcă pe scări cum ai fi tentat ci se merge la Bented-kutsu, peșteră-altar șintoist pusă în evidență prin poarta tori ce este închinată zeiței Benzaited. Templele și altarele închinate ei sunt situate în apropiere de apă, mare, râu sau iaz. Ea este patroana muzicii, a artelor plastice și a norocului în general și, de obicei poartă o Biwa (mandolină japoneză) sau o lăută. În interiorul peșterii este cam întuneric, are plafonul destul de jos și se găsesc foarte multe statui jizo.

Se iese din peșteră și se urcă puțin pe partea cealaltă a iazului Hojo-ike unde este Bented do Hall. În interior este o mică statuie a lui Benzaiten cu opt brațe. Conform legendei, Kobo Daishi, în timp ce afla la izolare, a sculptat-o inspirat de Buddha.

Pașii ne îndreaptă apoi urcând scările spre Jizo-do Hall, o clădire mică, încadrată cu mii de mici statui de piatră Jizo în picioare în rânduri lungi, unele purtând bavete, altele șepci tricotate și împodobite cu mult farmec. Statuile sunt acolo pentru a alina sufletele copiilor nenăscuți. Jizo - Bosatsu este un Bodhisattva care posedă mari puteri, ocrotitorul sufletelor nevinovate.

Urcăm în continuare și ajungem la ultimul nivel unde se află mai întâi Shoro (Clopotnița) construită în 1955, în timp ce clopotul a fost turnat în 1984. În tradiția budistă, clopotul este lovit de 108 de ori începând cu miezul nopții la data de 31 decembrie a fiecărui an pentru a risipi cele 108 suferințe ale omenirii.

Imediat se află Sala Amida în care se găsește o statuie de aur în poziția așezat a lui Amida Buddha, una din cele șase statui principale ale lui Amida din Kamakura. În anul 1194 Minamoto Yoritomo, primul shogun de Japonia, a comandat această statuie ce măsoară 2,8 metri în înălțime, fără postament.

Cea mai mare și mai importantă sală care se află lângă Sala Amida este Sala Kannon care adăpostește statuia magnifică a lui Hase Kannon, înaltă de 9,18 metri cu unsprezece capete în plus față de cel principal: trei în față, trei la stânga și trei la dreapta, plus unul în partea de sus și altul pe spate. Fiecare față are o expresie diferită, însemnând că divinitatea ascultă dorințele tuturor tipurilor de oameni.

Hase Kannon este unic prin faptul ca deține un însemn personal din tablă în mâna dreaptă și o vază de flori de lotus în mâna stângă. În anul 1342, la cererea shogunului Ashikaga Takaugi au fost aplicate la statuie foițe de aur. Deși Kannon este de obicei descrisă în limba engleză ca "Zeița Milei", strict vorbind nu este de gen nici masculin, nici feminin. Kannon este Bodhisattva, este un viitor Buddha, destinat iluminării, care a promis că va salva toate ființele simțitoare și reprezintă compasiunea, mila și iubirea. Am reușit să fotografiez deși în interior nu se fac poze. Am avut noroc pentru că era ora de rugăciune pentru preoți și statuia era luminată intens. Nu am fost apostrofată, de data asta am scăpat! Ar trebui să-mi fac mea culpa că am îndrăznit să pozez dar uneori turismul cere și sacrificii! M-am considerat un fel de paparazzi!

Lângă Sala Kannon se află de asemenea Platforma de observare de unde se vede în depărtare, marea cu Plajele Yuigahama / Zaimokuza și Golful Sagami, cu Zushi Marina și Peninsula Miura. Pentru confort, există mese de picnic și automate cu diverse băuturi.

Tot aici, foarte aproape, se află și Kyozo (Arhiva Sutrelor sau Casa Scripturilor) o clădire interesantă în care sunt păstrate importante sutre budiste pentru templu. În centru, puteți vedea o stivă octogonală, numită "Rinzo". Prin rotirea completă a lui rinzo, se spune că puteți câștiga același merit ca la citirea tuturor Sutrelor. Obiectele cilindrice din interiorul casei se numesc "Mani - Guruma" iar în ele se păstrează sutre.

Am coborât de la templu, am ajuns din nou pe strada principală și urmând indicatoarele am plecat spre următorul obiectiv, Templul Kotoku-in cu Marele Buddha. Sunt indicatoare peste tot, în engleză și cu scrierea distanței în metri, uneori și timp. Nu ai cum să te rătăcești, tot ce trebuie să faci este să ști ce obiective mai importante vrei să vezi.

Templul Kotoku-in

Daibutsu, numele în japoneză al Marelui Buddha, este o statuie enormă din bronz turnată în anul 1252. Cu o înălțime de 13,35 metri și cântărind 93 tone, aceasta este a doua cea mai înaltă statuie de bronz a lui Buddha din Japonia, depășită fiind doar de statuia lui Buddha din Nara de la Templul Todaiji. Inițial, această statuie a fost într-o sală dar din cauza intemperiilor a rămas în aer liber.

Pentru a ajunge la ea se trece de intrarea cu plată, 200 yeni, și se ajunge la Poarta Principală de intrare în templu. Aceasta este păzită de cei doi zei gardieni, statui de lemn viu colorate. Se trece de o zonă gen parc în care au fost plantați pini de diferite personalități care au vizitat pe Marele Buddha, exemplu regele Thailandei Rama VII în anul 1931. Marele Buddha se vede de departe și este impresionant cum stă de veghe de atâția ani. Trăsăturile statuii au fost realizate în mod intenționat exagerate, astfel să pară corecte de la distanța de 4-5 metri. Am intrat și în interior plătind o sumă modică de 20 yeni.

La întoarcere am vizitat magazinul de suveniruri dar pentru că nu mi-au plăcut magneții, erau prea mari și eu îi vroiam mai mici, din lipsă de spațiu pe frigider, nu am cumpărat, crezând că voi găsi în altă parte, dar vorba adeverită a proverbului “cei în mână nu-i minciună”, nu am mai găsit.

Ne-am întors pe același drum din nou până la stația de Enoden, Hase și apoi la Kamakura. Am ieșit din stație nu înainte de a-mi ștampila carnețelul, peste tot pe unde am vizitat am reușit să mai adaug câte o ștampilă doveditoare. Sunt indicatoare, am mers spre dreapta puțin și am trecut de zona mare din fața stației, ajungând la strada Komachi-dori.

Komachi-dori

Komachi-dori este o stradă pietonală pusă în evidență printr-o mare poartă tori de culoare roșie. Aici se găsesc diferite magazine cu suveniruri, restaurante dar și mici chioșcuri cu mâncare stradală și dulciuri. Când am ajuns noi nu era aglomerație și am luat fiecare mitarashi dango, mici găluște din făină de orez acoperite cu un sos lipicios din zahăr și sos de soia, așezate ca niște mărgele mari pe băț. Toshimaya este un magazin foarte renumit pentru " Hato Sable ", prăjituri în formă de porumbei. Tot pe această stradă se găsesc confecții în stil japonez, suveniruri dulci pentru acasă. Nu am cumpărat nimic deoarece eram la începutul excursiei noastre și nu puteam să ne deplasăm cu prea multe amintiri... Tot aici am întâlnit magazine cu obiecte artizanale dintre care cele mai cunoscute sunt obiectele lăcuite de Kamakura, asemănătoare celor chinezești din care se inspiră. La capătul străzii am mers imediat spre dreapta și după maxim 100 de metri am ajuns în zona de început a Altarului Tsurugaoka Hachiman-gu.

Altarul Tsurugaoka Hachiman-gu

Altarul Tsurugaoka Hachiman-gu a fost ridicat de Minamoto Yoritomo în 1180 după ce a învins clanul rival Taira în luptă. Acesta este dedicat lui Hachiman, zeul războiului și zeul tutelar al lui Minamoto. Originalul din secolul al XII-lea a ars, a fost reconstruit de multe ori, ultimul datând din 1828, în timpul celui de-al 11 shogun Tokugawa. Intrarea este gratuită.

La intrare se află o mare poartă tori roșie ce marchează, ca întotdeauna, intrarea în zona sacră. În față se află două iazuri, în care mai erau imense flori de lotus, și un pod, numit Taikobashi, în formă de semilună peste care nu se trece pentru protejare. Iazul din dreapta reprezintă Clanul Minamoto și are trei insule care simbolizează litera chinezească a nașterii, adică victoria, în timp ce celălalt reprezintă Clanul Taira, rivali ai lui Minamoto, are patru insule, ca număr reprezintă "moarte".

Pe una dintre aceste 4 insule se află Altarul Benzaiten și multe bannere albe reprezentând clanul Minamoto.

Se merge pe aleea principală și se ajunge la Temizuya (Bazinul cu apă purificatoare) realizat dintr-o singură piatră în perioada Edo.

În dreapta se vede și zona numită Sakadaru (Depozitul de Sake), unde se păstrează butoaiele aduse de credincioși pentru templu.

Tot înaintând pe alee se află Sala Maiden având în față o scenă frumoasă roșie. În fiecare an în aprilie sunt organizate ceremonii care comemorează un dans realizat în 1186 de către frumoasa Shizuka, amanta fratelui vitreg al lui Minamoto Yoritomo, frate care a complotat împotriva acestuia și a fost omorât. Ea a fost adusă de la Kyoto și i s-a cerut să danseze pentru shogunul Minamoto Yoritomo, fiind refuzat mereu. La rugămintea soției shogunului, Shizuka însărcinată fiind a dansat, dar, în cantecul ei, și-a cântat dragostea pentru fratele shogunului. Supărat shogunul s-a înfuriat și desi i-a cruțat viața a hotărât că dacă va naște un băiat acesta să fie ucis. Degeaba frumoasa Shizuka s-a rugat zeilor să aibă o fată, ruga nu a fost auzită și băiatul născut a fost omorât și aruncat pe plaja de la Kamakura.

Înainte de a urca treptele destul de abrupte păzite de doi câini din piatră, unul cu gura deschisă, celalalt cu gura închisă cum se pronunță prima, respectiv, ultima literă a alfabetului vom vedea ce a mai rămas dintr-un imens copac ginkgo care se crede că avea 1000 de ani. Mai sus urcând pe scări se observă că s-a plantat un altul lângă cel distrus. În sfârșit se ajunge în vârful dealului și se trece de impunătoarea “Poartă Mare” care are sus pe fronton înscris numele de Hachimangu prin doi porumbei. Și aici, în nișele porții, vegheză paznicii templului.

Avem apoi Sala Principală (Haiden), de oratorie, care formează un ansamblu cu alte două săli, una numită Honden sau Sanctuarul Interior, închisă publicului și alta în lateral ce se poate vizita contra sumei de 200 yeni, adăpostind diferite comori ale templului. Nu se pozează dar iar am furat niște cadre, cam greu, pentru că paznicul m-a apostrofat destul de mult. Soțul urmărea când acesta nu era atent și atunci mai reușeam să pozez. Mea culpa!

În partea de vest a clădirilor principale se află mergând pe o alee laterală și urcând alte trepte Altarul Maruyama Inari. Este cea mai veche construcție a Templului Tsurugaoka Hachiman-gu datând din perioada Muromachi (1336-1573). De aici am mers pe o alee tot pe partea stângă. Am coborât alte scări și am ajuns în parcarea autocarelor care aduceau turiștii, destul de aproape de partea de sus a templului. Pe strada de lăngă parcare am mers pe jos cam 300-400 metri până la următorul templu pe care doream să-l vizităm.

Templul Kencho-ji

Kencho-ji este primul clasat între cele cinci mari temple Zen al sectei Rinzai din Kamakura, și este cea mai veche mănăstire de formare Zen din Japonia. Acesta a fost construit în timpul domniei lui Hojo Tokiyori (1227-1263). Fondatorul a fost Rankei Doryu, un maestru Zen chinez al dinastiei Sung. A plecat din China în 1246 pentru a preda Zen în Japonia, a petrecut mai mulți ani în Kyushu și Kyoto inainte de a veni la Kamakura la Kencho-ji. După moartea sa împăratul i-a conferit titlul memorial "Daikaku Zenji" (Profesor de Mare Realizare). A fost pentru prima dată în istoria Japoniei când un astfel de titlu a fost dat unui preot din secta Zen.

Hojo Tokiyori, al cincilea shogun Kamakura, a fost patronul principal al Kencho-ji în primii ani. Sprijinul a fost spiritual, precum și financiar; ca adept devotat al lui Rankei Doryu și al succesorului său, a practicat Zen timp de mulți ani și s-a apropiat el însuși de starea de maestru.

Kencho-ji a cuprins inițial șapte clădiri principale și 49 de subtemple, cele mai multe dintre acestea fiind distruse într-o serie de incendii în timpul secolelor 14 și 15. Cu toate acestea, în epoca Tokugawa, maestrul Zen Takuan (1573-1645) a reușit, cu ajutor din partea shogunatului, restaurarea Kencho-ji. În prezent complexul Kencho-ji conține aproximativ 10 subtemple și mai multe clădiri principale.

Se trece mai întâi prin Poarta Generală (Somon) care a fost inițial la Templu Hanju Sanmai-in din Kyoto, cunoscut ca locul de depozitare pentru plăcile comemorative ale strămoșilor familiei imperiale. Puțin mai departe se află Poarta Principală (Sanmon) care a fost construită în 1754 de către Bansetsu, preotul șef al Templului Kencho-ji la momentul respectiv. El a fost ajutat în acest proiect prin donații de la oameni din regiunea Kanto din Japonia.

Legenda spune că “un bursuc (Tanuki în japoneză) transformat în călugăr a ajutat la construcția porții, cu scopul de a–și arăta recunoștința pentru bunătatea călugărilor care l-au ajutat”. Astfel, poarta principală se numește și astăzi "mon Tanuki".

Imediat se trece pe lângă grandioși ienuperi, desemnați Comori naturale, care au fost plantați acum peste 750 de ani din semințe aduse de Fondator din China. În dreapta se află Clopotnița și clopotul său turnat în 1255 și care poartă o inscripție pusă de Fondator, Rankei Doryu, desemnat Comoară Națională de Guvernul Japoniei. La intrarea în zona sălilor se plătește 300 yeni.

Urmează Butsuden (Sala lui Buddha) și mai sus Karamon (Poarta chineză). Aceste structuri au fost clădiri inițiale ale mausoleului aparținând shogunatului și s-au aflat la Templul Zojo-ji din Tokyo. Ele au fost mutate bucată cu bucată în locația lor actuală în 1647. Marea imagine a lui Buddha în interiorul Butsuden îl reprezintă pe Jizo Bosatsu și este din lemn. Este singura sală cu dale de piatră și nu de lemn. In interior, de jur împrejurul sălii, sunt statui de lemn mai mici, tavanul este casetat și fiecare casetă este pictată.

Imediat în spatele Sălii lui Buddha se află Hatto (Dharma Hall). Toate ceremoniile publice importante sunt efectuate în această clădire care datează din 1814. Aceasta este cea mai mare structură de lemn budistă din partea de Est a Japoniei. Pictura pe tavan numită "Unryu zu" a fost realizată în anul 2003 pentru a sărbători 750 de ani de la înființarea Templului Kencho–ji și reprezintă un dragon, pictură specifică tavanului templelor Zen. Adăpostește o statuie Kannon și un Buddha slab, înfometat, adus din Pakistan. Văzându-l mi-am adus aminte de Buddha, reprezentat în același stil, de la Templul de Marmură din Bangkok, Thailanda.

Mergând mai departe se vede Karamon, poartă lăcuită cu patru picioare, construită în anul 1628, la Tokyo, în perioada Momoyama. A fost donată Templului Kencho-ji, împreună cu Butsuden și folosită ca poartă din față pentru Hojo. Poarta a fost recondiționată complet în anul 2011.

Hojo, la fel ca Somon, a fost mutată la Kencho-ji din locația sa inițială de la Templul Hanju Sanmai-in din Kyoto. Aceasta a fost folosită pentru prima dată ca reședință a preotului șef, acum este folosită în prestarea de servicii religioase, pentru meditație și pentru formarea credincioșilor. Hojo este adesea numit Ryuo-den (Sala Regelui Dragon). La intrare în Hojo se descalță și apoi se vizitează interiorul. Pe exteriorul clădirii se află nelipsitul coridor cu trepte din care se privește nelipsita grădină, specifică templelor Zen, loc minunat de meditație și relaxare. Grădina este mare, nu de piatră, proiectată de însuși Daikaku Zenji. Iazul din această grădină are forma caraterului care reprezintă “minte” și este cunoscut sub numele de "Sanpeki Ike". A fost prima grădină Zen văzută de mine. Au urmat apoi altele și altele...

Am revenit în zona de ienuperi și pe un drum lateral am urmat calea și scările cam 15-20 minute până la Hanso-bo, un subtemplu pentru protecția lui Kencho-ji, adus aici în anul 1890. Sunt indicatoare. Acolo am găsit, de asemenea, o mică punte de observație de unde se poate vedea muntele Fuji în zilele cu vizibilitate bună. A fost ceață și deci am văzut doar poza explicativă. Dacă urci mai mult (aproximativ cinci minute), vei ajunge la o a doua punte de observație, Shojoken Observator, cu vederi frumoase peste întregul templu care este cu 100 de metri mai jos și la orașul Kamakura. De aici începe Tenen, traseul de drumeții prin dealurile nordice ale Kamakurei. Încă mai avem damblaua cu urcatul și văzutul la înălțime a unor obiective. S-a meritat efortul, la ora aceea sus pe a doua platformă nu am fost decât noi doi, la întoarcere urca o familie cu un copil și culmea am întâlnit și doi tineri “europeni”, vorbeau engleza.

De la templu am revenit în traseu, la șoseaua dintre Kamakura și Kitakamakura. Aveam două opțiuni: să ne întoarcem la stația Kamakura mergând cam 1800 metri, așa era scris pe indicator, sau să mergem 700 metri pe Kendō-gōsen, strada Prefecturii, până la stația Kitakamakura care este în drumul spre Tokyo. Am ales varianta a doua care nu era planificată de mine dar care a fost benefică pentru că trecea pe lângă alt templu Zen important Engaku-ji.

Templul Engaku-ji

Acesta se află foarte aproape de gara Kitakamakura, vizavi de aceasta, cam la 100 metri distanță. La templu se urcă pe niște trepte abrupte și se ajunge la intrare unde se plătesc 300 yeni.

Templul principal al sectei Zen Rinzai a fost fondat în anul 1282. Fondatorul său Mugaku Sogen, venit din China era un bonz de rang superior. Templul a fost fondat în principal pentru a onora sufletele luptătorilor, japonezi sau mongoli, morți. Mugaku Sogen (1226-1286) este un maestru Zen născut în China care a devenit bonz la frageda vârstă de 12 ani. După o austeră formare, el a fost invitat de shogunul Hojo Tokimuna care era deja inițiat în Zen și numit superior al templului Kencho-ji.

Templul Sufletului lui Buddha, cum mai este numit Engaku-ji, a suferit mai multe incendii și a cunoscut și perioade de declin. La sfârșitul perioadei Edo s-a reconstruit mănăstirea și s-au consolidat bazele templului actual. În perioada Meiji numeroși bonzi călători și practicanți veneau aici pentru meditație. Astfel templul Engaku-ji devine centru Zen în Kanto, fiind foarte apreciat de adepții Zen.

Sanmon (Poarta Principală) a fost reconstruită în perioada Edo, în anul 1785 sub îndrumarea maestrului Zen Daiyu Kokushi. La etajul superior este conservată o statuie a lui Kannon.

În fața Porții Principale se află Butsuden, sala consacrată lui Buddha Hokan Shaka Nyorai, principalul obiect de cult din Templul Engaku-ji, așezat pe un suport mare în formă de lotus. Lîngă ea, în stânga, se găsește Senbutsujo, clădirea în care are loc inițierea ucenicilor în Zen. Este loc și de rugăciune aici adăpostindu-se statuia lui Yakushi Nyorai.

Se urcă iar trepte, se trece de Karamon și se ajunge la Daihojo care era la început locuința șefului templului dar acum are alte funcții: ceremonii religioase, scenă de meditație, seminarii și expoziții temporale cu comorile templului. Se vizitează, se descalță la intrare. Lângă hojo se află nelipsita grădină, moment de meditație și bucurie, ce se admiră din nelipsitul coridor deschis.

Se urcă în continuare și înainte de a ajunge la Shozokuin, schit ce onorează mormântul fondatorului templului, maestrul Zen Mugaku Sogen, se trece pe lângă Iazul Myokochi (Iazul Parfumului Sacru), încadrat de o mică grădină. La schit se plătește intrarea de 200 yeni. Tot aici este Shariden, edificiu sacru care adăpostește un dinte al lui Buddha. Este considerat ca cel mai frumos monument al stilului Kara, stil adus din China în perioada Kamakura. Interiorul este închis publicului.

La întoarcere am vrut să vedem Marele Clopot, reprezentativ pentru Engaku-ji. Am mers pe o alee laterală printre pini înalți până la mai multe trepte ce trebuiau urcate. Nu am mai urcat, accesul fiind interzis, clopotul era în recondiționare. Marele clopot numit și Ogane a fost turnat în 1301 în perioada Kamakura și a rezistat de atunci, fiind considerat cel mai mare clopot din Kamakura. El bate pentru pacea și pentru bunăstarea tuturor.

Marea majoritate a obiectivelor din Japonia se vizitează, începând cu orele 8:00, până la orele 17:00. Și templele din Kamakura au acest program de vizitare zilnică din aprilie până în octombrie, dar se închid la orele 16:00 în celelalte luni, taxele de vizitare fiind destul de mici.

Costurile acestei excursii, pentru o persoană, cuprinzând transport și intrări la diferite obiective au fost de circa 3340 yeni, aproximativ 25 Euro, cu mult sub costurile unei excursii achiziționate printr-o agenție din Japonia.

Kamakura este o locație care se merită vizitată, pentru că pe o suprafață relativ mică întâlnești temple budiste, altare shintoiste și temple Zen și cred că merită să fie prinsă în programul celor care merg în Japonia.

Vizita la Kamakura unde am văzut monumente interesante, grădini Zen deosebite (și prima gradină Zen văzută de mine), nu am avut șansa să vedem Muntele Fuji, o consider o reușită. Este dificil să descriu ceea ce am văzut, așa că voi posta mai multe poze, care să vorbească în locul meu. Sper să nu plictisească aceste poze prea mult!

---

VIZUALIZĂRI: 5969 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI