Un ghetar cu numele, dar o pestera superba

TIPĂREȘTE

　　Salutare tuturor membrilor AFA dar si vizitatorilor interesati de plimbari si calatorii!

2 iulie.

O dimineata frumoasa, usor racoroasa avea sa prevesteasca o zi plina pentru noi de plimbare prin Apuseni, asa cum stabilisem cu prietenii nostri traseul comun era catre Ghetarul Vartop. Indicatii de la doamna Danciu (nora) plus o harta locala de mare ajutor si provizii, apa, umbrele pelerine de ploaie si ce mai trebuie unei drumetii montane.

Deoarece distanta din zona bifurcatiei unde locuiam noi si pana spre ghetar era cam de 12 km, asa spuneau hartile dar si indicatoarele amplasate la intersectie, am decis sa profitam de timp si sa parcurgem cu masinile cat de mult ne permite drumul si apoi daca tot suntem la munte sa facem o drumetie prin peisajul salbatic cu aer curat imbibat de mirosul de brad.

Denumirea pesterii ne-a indus un pic in eroare deoarece noi credeam ca are legatura cu localitatea Vartop si daca nu primeam informatii, mai ca mergeam sa o cautam inspre satul cu acelasi nume, dar mai apoi am aflat ca acest nume vine de la platoul cu acelasi nume ce inseamna de fapt ceva forme de relief carstic (dune, adancituri).

Mergand noi asa cu masinile cu ochii cascati atat la harta dar si la peisaj am vazut indicatoarele spre dreapta noastra in directia de mers unde drumul asfaltat atat continua pe valea Ordâncuşei, Cheile Ordâncuşei, ajungandu-se la Peştera lui Ionele si continuand mai apoi până spre Gheţarul Scărişoara. Am parcurs vreo cativa km pe drum asfaltat, apoi pe un drum neasfaltat catre catunul Casa de Piatra, inca vreo 2 km pana ce drumul a devenit mai greu accesibil pentru noi, cu denivelari mai pronuntate si colti de piatra periculosi.

La insistentele colegilor nostri de plimbare (care isi mai sparsesera un cauciuc pe un astfel de drum) mai ales ca aveau masina cu garda ma joasa, am decis sa lasam masinile si sa continuam pe jos. Fiind drumul atat de ingust si fara oarece refugii de parcare, pana la urma am ajuns in zona unor gospodarii unde un domn intreprinzator ne-a oferit gazduire la masini, in curte. Taxa de parcare 10 lei nu am negociat-o. Eram multumiti ca nu stau masinile in drum, erau pazite, la umbra si avea si unchieasu (mosului) de tigari asa cum ne spusese doamna sotia, ca tare ii greu cu banii …

Am mers apoi asa lejer, cei 5-6 km pe drumul de munte pietruit, flancat de brazi inalti ca niste soldati din garda regala, care serpuia urmarind raul Garda Seaca pana in catunul izolat Casa de Piatra, unde nu mai credeam ca mai exista suflete omenesti, dar alt nene intreprinzator care isi cosea gradina ne-a raspuns salutului intrebandu-ne daca nu dorim ceva de la magazinul sau. Multumindu-i am raspuns ca la intoarcere o sa ii vedem ofertele dar sa ne spuna cat mai avem pana la ghetar: cale de vreun km ne-a raspuns omul binevoitor si noi rabdatori priveam pajistile pline de flori mirositoare, bucurandu-ne privirea oriunde ne uitam. Totul era mirific, salbatic, relaxant, incantator ochiului dar si auzului, mai ales zumzaitul albinelor si cantecul greierilor si tipatul ascutit si indepartat al unui uliu.

Continuand drumul, am vazut la un moment dat indicatoarele spre stanga noastra catre pesterile Coiba Mare si Coiba Mica pe care ne-am propus sa le vizitam la intoarcere apoi am ajuns la indicatorul spre Ghetar undeva pe partea dreapta din directia noastra de mers, acolo mai erau parcate cateva masini, unele de teren dar si vreo doua Logan si din gluma in gluma am inceput urcusul prin padure pe o poteca alunecoasa prin unele locuri, deoarece plouase cu o zi inainte.

Dupa circa 20-25 de minute de urcus prin padure, destul de abrupt in unele locuri dar accesibil cred si copiilor de varste mai mici, am auzit glasurile celor care tocmai iesisera din pestera insotiti de ghid si am ajuns astfel in fata Pesterii care este situata la o altitudine de cca 1200 metri.

La intrare erau cateva bancute de lemn unele din trunchiuri de copaci, pentru odihna, si pana ce ne-am tras un pic sufletul de la efort, am schimbat cateva vorbe cu cei care tocmai iesisera, despre ce aveam sa vedem inauntru. Se simtea un curent de aer rece ce venea dinspre gura pesterii, un portal avand vreo 5-6 metri inaltime si 15-17 metri latime, ca o gura imensa de balena ce astepta sa ne inghita...

Nu exista un program regulat si stabilit de vizitare ca sa fiti siguri insa este de preferat inainte sa luati legatura telefonic cu ghizii sau sa intrebati in catun, iar intrarea se face numai in grupuri de minim 5-10 persoane, acum depinde si de disponibilitatea ghidului, uneori si pentru mai putine persoane, pana in jur de ora 16 (depinde de anotimp) parca, iar taxa de acces pe deplin meritata este de 10 lei, fiecare dintre noi primind bilet chiar daca am zis sa nu ne mai dea, ghidul a insistat sa le primim. Un om corect!

Va recomand in primul rand incaltaminte cu talpa cu aderenta, de preferat ghetele sau cizmele, sa va protejeze gleznele, apoi haine adecvate temperaturii de 4-6 grade si aveti grija ca o sa va cam murdariti atat pe maini dar inevitabil si pe pantaloni sau bluze.

Ghidul, un baiat tanar de vreo 30 de ani, om antrenat al muntelui radea de noi ca aveam limba cat cravata de la efortul urcusului si ne spunea ca el face drumul acesta de pana la 6-8 ori dus-intors pe zi si mai apoi si prin pestera. Am ascultat instructiunile si am semnat mai apoi fiecare tabelul cu numele noastre in care declaram pe proprie raspundere ca suntem de acord sa coboram in pestera constienti ca ne expunem la riscuri de accidente cunoscute si asumate. Eii, noua ce putea sa ni se intample... ! Asa ziceau toti si faceau bascalie.

Am primit apoi lanterne (greseala mea ca le uitasem pe ale noastre acasa, deci voi sa nu faceti la fel daca vreti sa vedeti mai bine si mai ales lanterne care se pot fixa cumva pe cap sa puteti avea mainile libere mai ales daca aveti si copii pe care trebuie neaparat sa ii tineti de mana si sa-i ajutati) si sfatuiti de ghid sa tinem aproape si sa nu ne indepartam sau sa cascam gura aiurea, am inceput coborarea lejer trecand prin poarta de metal de la intrare (incuiata in restul timpului pentru a preveni orice intrare neautorizata), continuand spre prima sala “Sala Ghetarului” vreo 60-70 de metri unde am vazut mai apoi si un raulet care isi croia drumul printre ciudate forme sculptate in calcar.

Noi curiosi am intrebat unde este totusi renumitul ghetar, dar ghidul ne-a explicat ca datorita secetei din anii precedenti dar si a temperaturilor din ce in ce mai mari vara, precum si mai ridicate decat de obicei in anotimpul de iarna trecuta, anul acesta apa nu a mai inghetat sa formeze ghetarul in sala care ii poarta numele. Nu este un ghetar propriuzis ca la Pestera Scarisoara ci mai degraba ingheata in perioada de iarna datorita influientei temperaturii scazute de afara si se pastreaza chiar si vara uneori daca nu este prea calduroasa. Acum nu era decat un mic lac.

Dar odata ajunsi in Sala Ghetarului, fetita noastra a avut un atac de panica incepand sa tremure si, rugandu-ne insistent sa ne intoarcem ca ii ieste teama sa mai mearga. Cu toate incurajarile noastre nu am reusit sa o distragem si doar siguranta ghidului experimentat si cuvintele lui au calmat-o si au linistit-o spunandu-i sa il tina usor si sigur de mana pana cand a simtit ca s-a linistit din tremur si impreuna cu el, incet, incet a capat iarasi incredere sa continuie mai departe.

Mare noroc am avut cu acel om si il felicitam si acum ca si atunci pentru profesionalismul si prezenta de spirit pe care a avut-o intr-un moment dificil. Mai vizitasem pana atunci diferite pesteri:Ursilor, Muierii, Dambovicioarei, Ialomitei, Polovraci, dar niciodata nu i s-a intamplat sa ii fie atat de teama ca acum. Mai tarziu am si aflat de ce…

Traseul prin interior nu este amenajat, este doar marcata limita, cu o banda colorata pe unde nu ai voie sa mergi fiind protejate formatiunile, prin multe locuri este deosebit de alunecos, mai ales pe pietre unde mai picura si apa, trebuie sa te strecori prin diferite cotloane inguste, tuneluri unde se merge aplecat, se coboara sau se urca trepte improvizate, locuri unde cu atentie sa nu dai cu capul pe sus, dar este absolut fantastic de frumos si conform si spuselor fetitei a meritat atat efortul dar si spaima de la inceput prin care a trecut. Si noi subscriem.

In locurile mai dificile si greu accesibile se afla atat balustrazi dar si cabluri de care te poti tine sa nu cazi, dar trebuie atentie in special pe pietrele umede si foarte alunecoase din cauza unei paste de noroi.

Dupa spusele ghidului, pestera era cunoscuta din vremuri indepartate de localnici, dar prin anul 1957 fiind declarata monument al naturii a fost interzis oficial accesul in ea, pana in anul 2010 cand a fost deschisa publicului spre vizitare. Norocul nostru ca s-a redeschis ca asa o putem vizita si noi dar si alti iubitori de natura si de frumos.

Speologii au explorat galeriile, mult mai adanc dacat puteam vizita noi (aprox 250-300 de metri) in decursul timpului facandu-se descoperiri atat de urme de oameni preistorici chiar din Neanderthal in asa numita Sala Pasilor (noi nu le-am mai vazut peacolo, semn ca nu s-au mai pastrat aici dar se gaseste una la un muzeu din Cluj) cat si diverse vietuitoare, si asa diferite locuri au capat denumiri: Sala Domului, Sala Minunilor, Sala Mare dupa formele cu care se pot asemui stalactitele, stalagmitele, coloanele, cascadele impietrite, draperiile si celelate forme carstice.

Datorita unei conservari foarte bune, prin accesul limitat si supravegheat, pestera a capatat notorietate fiind apreciata atat de turisti dar si de specialisti ca fiind una dintre cele mai spectaculoase si frumoase din tara.

Merita atat drumul cam accidentat pana acolo, (grija mare la fagasuri, gropi si colturile pietroase ce pot taia cauciucul sau si mai rau cum ne spunea un localnic sa va sparga baia de ulei sau cutia de viteze), apoi urcusul prin poteca uneori abrupta din munte, dar si aventura traseului prin pestera.

Noi am fost incantati si vizitand ulterior si Scarisoara ne-a placut la fel de mult. Nu ratati ocazia de a o vizita si nu veti regreta! Pana la urma nu aveti nimic de pierdut…

Am predat la iesire lanternele, am schimbat vestimentatia, am asteptat un pic sa ne aclimatizam cu temperatura de afara apoi am multumit deosebit ghidului meserias care face aceast lucru din pasiune si daruire si ne-am intalnit cu un alt grup de turisti la fel de istoviti si bucurosi ca si noi cand am ajuns la intrarea in pestera, apoi am coborat usor catre drum, gandindu-ne la lungul drum catre casa.

Ajungand inapoi in catunul Casa de Piatra, format din cateva case rasfirate si imprastiate, numai ce ne-am uitat dupa nenea patronul cand il si vedem bucuros ca vine si deschide magazinul amenajat intr-o casuta de lemn unde avea si o terasa cu mese. Am luat cate ceva sa ne racorim, apoi cateva suveniruri, mai aveau diferite siropuri, dulceturi si mai apoi am gustat delicioasele placinte motesti (4 lei) facute pe lespezi atat simple cat si cu branza sau cu dulceata de afine cine a dorit, parerea unanima a tuturor a fost ca erau cele mai bune mancate pana acum prin zona.

Picioarele se ingreunasera din ce in ce mai mult dar mai povestind, mai glumind am ajuns intr-un final la masini si mai departe catre pensiune. Pe lungul drum catre casa, am luat la ocazie un om care cu o traista in spate, cu mersul apasat ala muntenilor mergea in aceeasi directie cu noi. Fusese ani de zile miner si odata cu restructurarile si inchiderea minei fusese si el disponibilizat iar acum lucra la ocolul silvic la plantat de puiet cu numai 900 de lei pe luna. Cu tristete in glas povestea despre viata grea, despre neajunsusuri, despre distanta mare pe care o parcurgea din localitatea unde statea cu familia si pana aici in Garda unde venea cu microbuzul si apoi drumul de cei cativa kilometri pe care trebuie sa ii parcurga zilnic pe jos pana la locul de munca. Ei, motii, oamenii locului nu au avut parte la marea imparteala a terenurilor si padurilor pe care au pus mana niste impostori si au ramas la fel de saraci si neajutorati ca dintotdeauna.

La coborare a vrut sa imi intinda o bancnota de 5 lei, pe care i-am refuzat si cu amaraciune ma gandeam la versurile adevarate care parca era scrise si pentru el:”muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta’n poarta”….

Va doresc concedii placute oriunde v-ati afla, iar celor care inca nu au ajuns, macar sansa de a visa... Multumesc...

---

VIZUALIZĂRI: 1830 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI