Norwich? Parcă îmi spune ceva numele acesta! - partea a II-a

TIPĂREȘTE

Încercând să ușurez urmărirea textului, cu scuze pentru fracționarea povestirii, am întrerupt descrierea obiectelor vizitate în timpul excursiei la Norwich din capitolul Obiective turistice – mai sunt și altele, înainte de finalizarea lui. Conform promisiunii, continui expunerea aici.

Plantation Garden este, practic, o mini-grădină botanică amenajată într-o groapă rezultată din abandonarea unei vechi mine de cretă. Aceasta este amplasată pe Earlham Road, în imediata vecinătate a Catedralei Catolice și are o formă trapezoidală în plan, cu o suprafață de circa 1.2 hectare. Adâncimea gropii este de aproximativ 20 m față de terenul înconjurător. Zona a fost până la jumătatea secolului al XIX-lea o zonă industrială, tunelele minelor de cretă având o extindere foarte mare. O parte din acestea au fost descoperite la construcția Catedralei Catolice, iar altele accidental. Am întâlnit în mai multe părți din oraș o fotografie din 1984 cu un autobuz cu etaj ajuns într-o poziție aproape verticală în urma prăbușirii unei asemenea galerii de sub o stradă. Revenind la grădină, aceasta a fost înființată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de Henry Trevor, un industriaș local care, în 1842, a deschis o fabrică de mobilă. Ajutat în afaceri de fiul său vitreg, John Joseph Gray Page, produsele fabricii s-au bucurat de succes în întreg regatul. Sub numele de Trevor & Page, fabrica a funcționat până în 1983. Din păcate, pe teritoriul grădinii, nu există informații turistice, în afară de o descriere detaliată a afacerii Trevor & Page și o explicație cum că, la realizarea construcțiilor din grădină nu s-au folosit materiale din demolarea unor biserici, așa cum a fost acuzat la timpul sau. S-au folosit cărămidă și piatră din momentul construcției, dar cu încercarea de a crea impresia unor ruine medievale. Ca urmare, subsemnatul, puțin cunoscător în ale botanicii, nu am reușit să identific prea multe din exponatele grădinii. În consecință, cu scuzele de rigoare, o parte din fotografiile cu flori nu vor avea text explicativ. Partea cea mai amuzantă a vizitei este chiar la intrare, unde mă întâmpină ”Honesty Box”, unde trebuie să introduc taxa pentru vizita grădinii. Cobor apoi la nivelul inferior al gropii, unde mă întâmpină ”Fântâna” cu arhitectura gotică, datată 1857. Pereții laterali ai gropii sunt echipați cu tot felul de construcții ce vor să dea impresia unor ruine medievale. Totuși, una din ele poartă o dată: 1871. Rămân cu impresia că acestea au și rolul unor ziduri de sprijin. Fundul gropii, în afara aleilor de acces este plin de tot felul de plante, arbuști, copaci, cu sau fără flori. Îmi atrage atenția ceva ce îmi pare cunoscut, dar pe care nu îmi aduc aminte dacă l-am mai întâlnit vreodată: un mac „bătut”. Versantul de fundal al gropii este sprijinit de un sistem de ziduri și scări de acces ce permit revenirea la cota terenului natural. Un punct de odihnă și observație de aici oferă o perspectivă deosebită asupra întregii grădini. Există un punct de perspectivă și din capătul de la intrare, de pe o pasarelă ce conduce la ieșire.

O altă grădină interesantă din Norwich este The Exotic Garden. Localizată diametral opus raportat la centrul orașului față de Plantation Garden (Thorpe Roadd nr. 126), aceasta beneficiază de poziționarea pe un versant cu orientarea spre sud, relativ mult însorit, ce a permis cultivarea unor plante considerate exotice pentru o asemenea latitudine. Este drept că și clima întregii zone nu este foarte aspră pe timp de iarnă, temperaturile negative fiind o raritate, iar 5 cm de zăpadă, aproape un dezastru. Grădina a fost înființată în urmă cu aproape un sfert de secol de către de un cetățean pe nume Will Giles, mare amator, încă din copilărie, de horticultură. Cumpărând în iulie 1982 un teren cunoscut în zonă sub numele "Oak Tree House", a început să îl planteze cu diverse semințe de plante exotice. A rezultat o grădină cu plante subtropicale la peste 52 grade latitudine nordică. Ulterior a scris și o carte, ”The Encyclopedia of Exotic Plants For Temperate Climates”, bazată pe experiența căpătată în această grădină.

La fel ca și în prima grădină, nici aici nu există nici o indicație privind exponatele. Nu există nici explicații istorice. În plus, este extrem de aglomerată. Prima impresie a fost că sunt într-o junglă, cu multă verdeață, copaci, arbuști și flori, având doar câteva poteci înguste și întortocheate la dispoziție. Din nou, nu recunosc mare lucru. Doar o mică pădurice de bambus. Plus o chestie foarte ciudată: două crengi de brad, pe jos, în mijlocul unei poteci, ieșind dintr-o aglomerație teribilă de verdeață. Oricât am încercat să văd și trunchiul bradului, sau alte crengi, nu am reușit. La un moment dat, jungla se mai rărește și ajungem lângă o casă. Deduc că este locuința celor ce au în îngrijire grădina. Pare a fi o familie cu copii. În spatele casei remarc o cascadă artificială, peste un perete de piatră, iar, mai sus, un mic bazin cu apă cu nuferi și un mic pește roșu. Aici o bancă dă posibilitatea câtorva minute de relaxare printre niște maci galbeni și câțiva cactuși mărișori. Lateral față de locuință este o altă casă care poate fi numită ”Casa din copac”. Nu cred că este casa care a dat numele terenului cumpărat, ci, mai curând, a fost inspirată de acesta. La, să-i zicem, „parterul casei” este o mică patiserie, unde se poate servi o cafea sau un ceai, precum și mai multe tipuri de prăjituri. Accesul în casă se face pe o scară de lemn cu o pantă nu foarte mare. Nu există nici o restricție privind accesul publicului, așa că urcăm. Impresia cu care rămân este că am intrat pe locul de joacă al copiilor pe care îi auzisem mai devreme. La plecare trecem pe lângă două standuri pe care sunt expuse ghivece cu diferite plante ce pot fi cumpărate. Prețurile sunt între 4 și 6 lire pe bucată. Ultimele exponate sunt două rădăcini de copaci scoase din pământ, cu forme contorsionate, care creează un decor interesant.

Pentru a termina cu capitolul „grădini”, ultima vizitată în această excursie este The Bishop Garden. Aceasta este o grădină privată cu o suprafață de 4 acri (ceva peste 1.60 hectare), în plin centru al orașului, în vecinătatea nord-estică a catedralei. Cu toate acestea, nu există nici o comunicare între cele două. Interesant că unele documente denumesc obiectivul drept one of Norwich's hidden secrets , atât de atât de ascuns secret, încât chiar o parte din locuitorii orașului nu au cunoștință de existența lui. Accesul principal este din strada St. Martin-at-Palace, prin intermediul „intrării” Queen Elisabeth. Mai sunt alte două accese secundare din strada Bishopgate.

Grădina datează de prin anul 1100, iar turnul de la intrare, cunoscut sub numele Bishop Alnwick’s Gate, după numele Episcopului Alnwick, care l-a construit, de pe la 1400. În partea de vest a grădinii se găsește Bishop Raynold’s Chapel, construită în 1662. Grădina este împrejmuită de un gard de cărămidă, ce are peste 500 de ani vechime. Accesul în grădină se face prin Bishop Salmon’s Porch, care are și el peste 700 de ani vechime. Imediat după aceea, pe partea stângă este Bishop House. Întrucât grădina este considerată „privată”, cred că este în realitate locuința episcopului. Pe partea dreaptă, pe porțiunea înaltă a grădinii, există o peluză în ușoară pantă, de circa 30 x 50 m. De regulă este folosită pentru diverse festivități și evenimente caritabile organizate de episcopie. La data vizitei noastre era teren pentru jocuri de societate. Undeva în spatele Casei Episcopului există o zonă denumită Granary Court. Nu este numai o curte, ci și un corp de clădire, unde se poate organiza un mini-market sau spectacole. Este de menționat că, în fiecare duminică, episcopul acordă dreptul de folosire a acestei zone unei organizații non-guvernamentale, non-politice, căreia îi revin toate încasările din ziua respectivă. La data vizitei noastre amfitrionul zilei era Norfolk Citizen Advice, o societate care, la nivelul întregului județ, asigură îndrumarea juridică a cetățenilor în nevoie. Aceștia au organizat atunci o vânzare de dulciuri pregătite efectiv în casă, și un spectacol dat de un ansamblu coral.

Grădina este împărțită în mai multe parcele. Una din ele, în vecinătatea ”Granary Court”, este ”bambooserie” – „pădurea de bambus”. Tot pe partea dreaptă a intrării, deasupra peluzei principale, este locul care oferă cea mai bună priveliște asupra catedralei. De acolo, spre est, urmează o plimbare efectiv printr-o pădure de arbuști care conduce la ”Rose Parterre”. În mijlocul acestui „rond de trandafiri” este o mică fântână arteziană. Lângă acesta, spre est, este ”Wild Flower Labirynt”. Termenul de „labirynth” în engleză se pare că are un alt înțeles decât „maze”, și nu prea are legătură cu labirintul din limbajul nostru. Acesta este o potecă foarte întortocheată care, unică, fără ramificații, te conduce, în final, la punctul de destinație. Așa este și în cazul de aici, unde destinația finală este un copac, altfel impozant în raport cu alții din zonă, aflat în centrul parcelei. Numai că, deși parcela nu are mai mult de 35 x 35 m, îți trebuie câteva minute bune să ajungi la destinație.

Latura nordică a grădinii este împărțită în mai multe parcele, din care ies în evidență ”Greenhouse” și ”Fruit Trees”. Dacă „sera” nu este foarte mare, trebuie să recunosc că „pomii fructiferi” nu mi-au atras atenția pentru a le face o fotografie. Punctul forte al grădinii, după părerea mea, este aleea centrală, cunoscută sub numele ”Herbaceous Border”. Aceasta, cu o lungime de circa 50 m și o lățime de peste 10 m este bordată, așa cum îi spune numele de două ziduri vegetale de peste 2 m înălțime. La baza acestora este un strat de flori, iar între ele, aleea de plimbare. La jumătatea distanței sunt două bănci de odihnă. Se pare că plantele din acest zid, cu o vechime de circa 70 de ani, au început să afecteze zidul de împrejmuire al grădinii. Acesta are, deja, o serie de deteriorări, în special pe la colțuri, așa că se pare că, cât de curând, sunt necesare lucrări de reabilitare. În prezent, grădina este îngrijită numai de două persoane, dintre care una cu jumătate de normă. Părăsim grădina prin una din ieșirile spre Bishopgate.

St. Peter Mancroft Church este, după părerea mea, cea mai mare biserică a orașului, după cele două catedrale. Amplasată în plin centrul orașului, în piațeta din fața ”Forumului”, este imposibil să nu o remarci. Am trecut de mai multe ori pe lângă ea în perioada când am fost în Norwich, dar era în permanență închisă. Ca urmare, am fost foarte încântat când, într-un final, am văzut ușile deschise.

Biserica este amplasată pe locul unei alte biserici normande construite în 1075 de Ralph de Guader, Duce de Norfolk, care a fost și primul curator al Castelului, biserică dedicată Sfinților Petru și Pavel. Dar acesta pierde totul în urma revoltei contra lui William Cuceritorul, iar biserica trece în subordinea Stăreției de Gloucester, unde rămâne circa 300 de ani. În 1388 biserica este donată Comunității Benedictine St. Mary-in-the-Fields într-o stare foarte proastă. Ca urmare, în 1390 biserica este demolată și pe locul ei se construiește actuala biserică, finalizată în 1455. Turnul, echipat inițial cu 5 clopote, este terminat în 1510. În prezent sunt 14 clopote. Anul acesta biserica sărbătorește 300 de ani de la „primul sunet de clopot adevărat”. (”The first ever true peal was rung in the tower in 1715. ”) (Oare ce înseamnă asta?) Cu ocazia aniversării a deschis o campanie de subscripții pentru a strânge fonduri pentru reabilitarea turnului. Se intenționează scurtarea lungimii sforilor de tras clopotele și controlul sunetelor, pentru a fi auzite mai bine în tot orașul, sau protecția locuitorilor pe timpul nopții.

Originea numelui actual nu este cunoscută, iar un sfânt Peter Mancroft nu a existat. Se estimează ca ar putea veni de la ”Maenna Croft”, care, în engleza veche, înseamnă ”tărâm al omului”, sau de la numele unei personalități din trecut, proprietar al locurilor, Mann (sau Manne).

Interiorul este la fel de spectaculos ca și exteriorul. Naosul, de circa 20 m lățime, și peste 18 m înălțime este împărțit în lung de două șiruri de câte 8 coloane. Acoperișul din lemn, pe arce de lemn, seamănă perfect cu acoperișurile celor două catedrale. Nu există o separare constructivă între naos și altar, fapt care dă interiorului o senzație de deschidere, de larghețe. Catapeteasma, realizată în 1885 și aurită în 1930, este bogat împodobită cu o multitudine de statuete de sfinți. Pe rândul de jos, la o dimensiune ceva mai mare decât restul, este o statuetă a lui Hristos fără barbă, înconjurat de cei 4 sfinți care au adus creștinismul în East Anglia. Deasupra catapetesmei și lateral față de ea, întreg peretele de est este acoperit de vitralii. Înțeleg că acestea sunt datate de pe la 1650. Pe peretele opus, deasupra intrării, este montată orga. Aceasta este relativ nouă, datată 1984. În biserică se poate intra fie prin ușa din peretele frontal vestic, fie prin două uși simetrice pe direcția nord – sud, aproape de peretele vestic. Toate trei ușile sunt sub turnul bisericii. În capătul vestic al naosului, aproape de ușa spre nord, se află cristelnița Dar nu aceasta atrage atenția, ci baldachinul sub care este așezată. Prezentat ca datând din secolul al XV-lea, se menționează că numai partea inferioară este originală, partea superioară fiind restaurată și cu mici completări (îngerii înarmați), cu prilejul jubileului Reginei Victoria.

University of East Anglia. Am avut ocazia să vizitez acest campus, fiind plecat după un alt obiectiv despre care voi scrie ulterior (Francis Bacon și alți maeștrii). Dacă toate celelalte obiective vizitate sunt în interiorul zidului medieval, sau în imediata vecinătate a acestuia, și pot fi atinse mergând pe jos, Universitatea este practic în afara orașului, și implică deplasarea cu mijloace de transport în comun. Se poate ajunge în campus cu autobuzele 25 sau 26, mergând spre vest circa 20 – 25 minute. Biletele se cumpără de la șofer. Pot să menționez că biletele în grup (minim 2 persoane), cumpărate dus – întors, sunt mai avantajoase.

Universitatea a fost înființată în 1963, după ce alte tentative, în 1919 și 1947, au eșuat din lipsă de fonduri. În primii ani a funcționat într-un amplasament provizoriu, actualele clădiri fiind puse în funcțiune începând cu 1966. Universitatea are azi 4 facultăți, cu 28 de secții. Multe din acestea sunt destinate cercetării. Arhitectul Denys Lasdun a gândit toate activitățile didactice și de cercetare într-o singură construcție. îngustă, șerpuită și lungă de 460 m, pe care a denumit-o ”Teaching Wall”. În paralel cu aceasta a proiectat o pasarelă pietonală din beton armat, la circa 4 m peste teren, cu accese la toate intrările în clădire. Capătul vestic al pasarelei este la ”Sainsbury Centre for Visual Arts”, despre care vom vorbi mai târziu. Datorită arhitecturii, căminele studențești au fost denumite ”Zigurate”. Dacă ar fi după mine, seamănă mai curând cu piramida în trepte de la Saqarah – Egipt, decât cu ziguratele Mesopotamiei. Cârcotașii susțin că, in fiecare cameră, având cel puțin două laturi spre exterior, vara este prea cald, iar iarna este prea frig.

Campusul dispune de toate facilitățile posibile. În primul rând există o imensă peluză pentru picnic, jogging sau alte forme de relaxare. Apoi, o serie de excavații la o carieră de pietriș făcute prin anii ’70 în albia râului Yare, ce trece prin vecinătate, au dus la apariția unui lac, cu alte posibilități de distracție și agrement. La data vizitei noastre se practica pescuitul. Celelalte facilități ale campusului includ un pub, câteva cafenele, un magazin alimentar, cantină, bibliotecă, sucursale de bănci, librărie, spălătorie, inclusiv o piațetă (The Square) , cu trepte – banchete pe contur, ca loc de întâlnire. Am rămas surprins de existența unei săli de rugăciune deschisă simultan oricărei religii. Majoritatea acestora sunt în zona centrală a campusului, astfel că nu ai nevoie de a parcurge prea mult pentru a găsi ce-ți trebuie.

Colman’s Mustard Shop and Museum. M-am gândit un timp dacă să-l prezint aici, sau în capitolul Unde putem face cumpărături. M-a decis doar titlul de muzeu din denumire. Amplasat în Galeriile ”Royal Arcade”, în plin centru al orașului, este practic o încăpere de vreo 30 mp în care este un magazin cu autoservire. Dar se găsesc aici, probabil, sute de „exponate”, toate sortimentele posibile de muștar, pastă sau praf, și chiar imposibile: praf de budincă de brânză cu muștar, ciocolată cu muștar, și altele. Totul este să ai timp să „vizitezi expoziția” și să îți alegi produsul. Am asistat aici la o scenă semi-amuzantă: O doamnă, probabil turistă, nu din partea locului, intrând în magazin, o întreabă pe domnișoara de la casă unde este muzeul. Aceasta, ușor jenată, îi răspunde că aici este muzeul, rugând-o să privească în jur. Doamna privește în jur, nu se lămurește, dă din mână și pleacă. Măcar să fi avut puțină răbdare, să privească mai în detaliu.

Revenind la ”Colman’s Mustard”, aceasta este una din unitățile industriale de referință ale orașului, unicul furnizor de muștar al Casei Regale din timpul Reginei Victoria până azi. Afacerea a fost începută de Jeremiah Colman în 1814 într-un sat la circa 6 km sud de Norwich. În 1865 producția se mută în Norwich, într-o hală cumpărată de la căile ferate, pe Carrow Road, unde funcționează și azi. În perioada 1909 – 1938 preia sau fuzionează cu alte firme similare, ajungând, astfel, să dețină monopolul în afacerile cu muștar. Din 1995 trece în proprietatea Unilever UK Ltd. Compania are o sală specială în Museum of Norwich at the Bridewell, pe care îl voi prezenta mai jos.

The Old Skating Ring Gallery este o clădire construită în stil victorian, amplasată în spatele primăriei, după unitatea de pompieri. Este practic o hală, compartiment unic, de circa 20 x 30 m, cu un acoperiș de lemn pe arce de lemn, aproape să zici că ești într-o biserică. În prezent adăpostește o combinație între muzeu și expoziție cu vânzare, cunoscută sub numele de Country & Eastern. Partea de muzeu este la parter și cuprinde, după părerea mea într-o mare înghesuială, o mulțime de obiecte indiene din diferite perioade istorice. Dacă partea de covoare mi s-a părut mai puțin interesantă, exponatele cu mai multă istorie în spate merită atenție. Partea de magazin este pe o pasarelă deasupra spațiului expozițional, pe două laturi ale construcției. Se găsesc de vânzare atât bunuri din domeniul expozițional al complexului, cât și alte bunuri de uz comun. După părerea mea, merită puțină atenție din partea turiștilor ce trec prin oraș.

Museum of Norwich at the Bridewell. Amplasat tot în plin centru al orașului, pe aleea cu numele Bridewell („casă de corecție” în limba engleză), este un muzeu al orașului, ilustrând dezvoltarea sa, în principal industrială, din secolul al XIX-lea până azi. O mică parte a muzeului ilustrează și istoria clădirii în perioada medievală. Clădirea are o istorie îndelungată și zbuciumată. Prima construcție datează din 1325, făcută de un comerciant, pe nume Geoffrey de Salle. Este extinsă în 1386 de William Aoppleyard, cel care avea să devină primul primar al Norwich. Numai o porțiune din fațadă și o parte folosită inițial drept magazie, și apoi ca închisoare, se mai păstrează azi din această clădire. În 1580 clădirea ajunge în proprietatea Consiliului Local, care o transformă în casă de corecție, pentru a limita numărul cerșetorilor ce dăunau reputației orașului. De atunci clădirea a dobândit numele ce se păstrează și azi, dar ca nume propriu. Cei închiși aici erau învățați o meserie, dar sub un regim de teroare. În 1751 clădirea este distrusă de un incendiu, dar refăcută și folosită în același scop până în 1828. Ulterior a devenit a devenit fabrică de tutun, depozit de articole de pielărie și, în final, fabrică de încălțăminte. În 1923, Henry Holmes cumpără casa, o restaurează și o predă municipalității ca muzeu al industriei locale. Muzeul este deschis în 1925 și își păstrează acest caracter până azi.

Prima imagine care te întâmpină la intrare, acolo unde este expus și un automobil cu aburi, este un fel de tablou reprezentativ pentru Norwich, înfățișând Castelul și biserica St. Peter Mancroft. Când te apropii de el, observi că este făcut din mii de fotografii alăturate ale unor persoane, presupun locuitori ai Norwich-ului. Urmează un șir de încăperi, pe 2 nivele, ilustrând viața de zi cu zi și dezvoltarea industrială a orașului în circa ultimele două secole. O altă imagine care atrage atenția este exemplificarea modului în care firma unui magazin era ilustrată și grafic, astfel ca să o identifice și neștiutorii de carte. Urmează reconstituiri ale interioarelor unor magazine, exemplificări de mobilier din locuințe, exponate ilustrând îmbrăcămintea epocii. Interesant este că o parte din exponate sunt ascunse în sertarele mobilelor, la intrare fiind instruiți să scotocim și prin sertare. În plus, avem posibilitatea de a proba câteva exponate de îmbrăcăminte, pălării sau peruci.

Ies din tipicul muzeului câteva mici încăperi în zona de mijloc a parterului care, probabil scăpate din incendiul din 1751, refac atmosfera de detenție a casei de corecție.

Urmează apoi exemplificarea dezvoltării industriale. Probabil datorită ultimului profil de producție din clădire, multe exponate sunt din industria pielăriei și încălțămintei. Dar nu lipsesc nici alte tipuri de industrii. Colman’s Mustard ocupă un loc de cinste. De asemenea, industria textilă care, timp de mai multe secole, începând din evul mediu, a fost principala industrie a orașului. Aflu cu această ocazie că, în timpul primului război mondial, în Norwich a funcționat cea mai mare fabrică de elice de avioane.

Etajul cuprinde exponate ceva mai aproape de zilele noastre: unul din primele aparate de radio, alături de unul din primele televizoare, o cameră de proiecție a unui film documentar despre muzeu, două seturi de jucării ale unor personalități din anii ’50. Un exponat foarte interesant ilustrează, sub forma unui canar, un suporter al echipei locale de fotbal. Voi reveni cu detalii.

Elm Hill. Cele mai multe ghiduri turistice ale zonei o consideră cea mai frumoasă stradă din Norfolk. În plus, dă numele întregului cartier din jur. Personal, nu îmi dau seama ce o clasifică astfel, dar este, totuși, de admirat. E o strada de mai puțin de 200 m lungime, coborând în o ușoară pantă între Princess Street și Wensum Street, cu aproximativ 5 m lățime, inclusiv trotuarele. Poate unul din farmecele sale este pavajul de bolovani, care are, probabil, o vechime apreciabilă. O întâmplare simpatică legată de acesta a avut loc în urmă cu câțiva ani. Chiar dacă este o stradă cu vechime, și pe ea există azi o serie de rețele edilitare. La un moment dat, una dintre ele a avut nevoie de o intervenție. Aceasta a presupus desfacerea pavajului și execuția de săpături. După câteva zile, la refacerea pavajului, numărul de bolovani în șantier era ceva mai mic decât cel necesar. Ca urmare, oarece zone de pavaj au fost refăcute cu beton. Totul a fost în regulă câteva săptămâni, până ce făcătura a fost descoperită de presa locală. Nu a fost nevoie de mai mult de două zile ca pavajul să fie refăcut conform situației inițiale.

Dar, după părerea mea, ceea ce o scoate în evidență este prezența celei mai vechi case din Norwich. Paston House a aparținut în secolele al XIV-lea și al XV-lea uneia din cele mai bogate familii din oraș, și de la care a rămas o cronică detaliată a Războiului Celor Două Roze. După incendiul din 1507, casa este refăcută în forma în care există și azi, de către Augustine Steward, de trei ori primar și apoi șerif de Norwich.

În una din plimbările prin oraș, am avut ocazia să trec și pe lângă Stadionul din Norwich. Orașul are o echipă de fotbal cu numele Norwich City Footbal Club. În afară de faptul că numele este un pic cam banal, așa cum am urmărit-o eu în ultimii ani, este o echipă din clasa ABBA. Adică un an în Premiere League, și doi ani în divizia secundă. Culorile echipei sunt galben și verde, ceea ce le-a atras numele de „canarii”. De aceea suporterul din Museum of Norwich at the Bridewell este un canar îmbrăcat în smoching cu joben și vestă galbena, și de aceea magazinele din stadion aparțin canarilor. Din nefericire, sezonul fotbalistic nu a început încă în Marea Britanie, așa că nu am avut acces pe stadion. Am reușit să găsim o intrare, în poarta căreia era o deschidere, ce permitea o fotografie parțială. După părerea mea, nu arată de loc rău. Am aflat ulterior că are o capacitate de peste 27000 locuri.

John Jarold Printing Museum. Am trecut de două ori prin fața acestuia, dar nu l-am găsit deschis. Este deschis numai miercurea, câteva ore dimineața. Dar am avut ocazia de a-l vizita acum 5 ani. Este o istorie a tipografiei, de la primele începuturi, până aproape de timpurile moderne. La asta se adaugă un curator plin de pasiune, cunoscător perfect al tuturor echipamentelor expuse. Chiar dacă nu ai prea multe cunoștințe în domeniu, rămâi impresionat atât de diversitatea exponatelor și a multiplelor posibilități de utilizare, dar, mai ales, de plăcerea curatorului de a da explicații. Recomand cu maxim de plăcere a nu fi ratat acest obiectiv.

X X

X

Am încercat să prezint câteva dintre cele mai importante obiective de vizitat pentru cei care au ocazia de a petrece mai multe zile în Norwich. Nu au fost detaliate aici cele incluse în programul Norwich 12, pentru care am promis un articol separat. S-ar putea să mai fie și altele, care nu au avut loc în programul meu în cele 11 zile petrecute acolo. Dacă voi avea ocazia să revin în zonă, voi încerca să aflu mai multe, și, bineînțeles, promit să împărtășesc impresiile și cititorilor AmFostAcolo.

Până atunci, în episodul următor voi încerca să povestesc și despre alte momente ale excursiei mele.

---

VIZUALIZĂRI: 1740 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI