Mykonos, o frumoasă poveste

TIPĂREȘTE

Mykonos, o insulă cicladică pe care mi-am dorit demult s-o văd, dar care mi se părea inaccesibilă ca preț, până ce am găsit o ofertă tentantă: 394 euro, cu toate taxele. Zbor cu TAROM, la dus foarte punctuali, la întors o întârziere de patru ore și jumătate ne-a făcut să nu încheiem într-o notă optimistă un sejur altfel reușit.

Citisem despre Mykonos, colegul @zuftim, un împătimit al Cicladelor, a scris câteva review-uri incitante, așa că am început sejurul cu temele bine învățate.

Prima impresie, când încă survolam deasupra insulei, n-a fost una de încântare. Înaintea ochilor se desfășura un peisaj stâncos, pe care erau presărate ici- colo case albe. Mi-am zis: Nu se poate! Doar am văzut atâtea imagini cu Mykonos! Aceeași dezamăgire am citit-o și pe chipurile celorlalți turiști. Dar era doar începutul poveștii, unul menit să te sperie puțin, un fel de suspans. Pentru că, dincolo de peisajul într-adevăr stâncos, insula are un giuvaer, care este de fapt miezul poveștii : orașul Mykonos.

Ca și alte locuri din Grecia, și acesta este legat de o legendă sau de două. Una spune că insula ar purta numele nepotului zeului Apollo, cel născut pe insula sacră Delos, aflată foarte aproape, la cca 9 Km de Mykonos. Alta vorbește despre geneza insulei : Zeus, ajutat de Hefaistos și Poseidon, se lupta cu Titanii pe care i-a aruncat în apele mării, în locul respectiv formându-se insula Mykonos, cuvânt care înseamnă „teren stâncos” sau „masă de pietre”. Îmi place să cred în legendele Greciei antice, îmi place să cred că zeii și eroii și-au pus amprenta pe acele locuri, nu numai pe turism.

Ca și alte insule grecești, și aceasta are un trecut zbuciumat, fiind stăpânită pe rând de fenicieni, egipteni, minoani, ionieni, venețieni, iar din 1537 până la cucerirea independenței din 1821, de turci.

Geografic, se află în mijlocul Mării Egee, la aproximativ 94 mile marine de portul Pireu, având o suprafață de 85,5 Kmp, vreo 80 Km de țărm și o populație de aprox. 11000 locuitori.

Am constatat că multe persoane nu știu mare lucru despre insulă, ba chiar nici nu au auzit de ea, și în această situație, am fost nevoită să amintesc de sora ei mai cunoscută și mai celebră, Santorini. „Unde se află Mykonos? ”, „La Nord de Santorini” și atunci chipurile s-au luminat, chiar dacă n-o văzuseră nici pe aceasta.

Am scris despre prima impresie. Urmează a doua și cea mai importantă. Mykonos, Chora, cum spun localnicii, este un oraș de poveste! Cum am stat într-o mică stațiune de lângă Mykonos, Ag. Stefanos, făceam naveta zilnic în oraș. Autobuzul local (preț 1,60 euro pe sens) ajungea în 10 min. în stația terminus din Portul Vechi, iar de acolo, o mare de turiști se îndrepta spre orașul cu arhitectură cicladică. Primul obiectiv, cum intrai pe faleză, era Muzeul de Arheologie. Aproape de el una dintre sutele de bisericuțe de pe insulă (am aflat că sunt 500). Câteva terase la țărm de mare în care ești invitat să-ți alegi peștele preferat. Treci de ispită pentru că mai sunt încă multe. Faleza te poartă până în alt punct al portului vechi, locul de unde se ia vaporul spre insula Delos sau vaporașele city-boats care la un preț de 2 euro te duc de-a lungul coastei între cele două puncte ale portului vechi. Există și un port nou, Tourlos, de unde pleacă feriboturile spre Pireu și alte insule și la care încă se mai lucrează. Paralel cu Portul Nou, se află Clubul de iachturi, cu ambarcațiuni elegante ce aveau arborate steagurile țărilor respective.

Orașul Mykonos este format dintr-un labirint de străduțe, unele neavând mai mult de 1m lățime. Am rătăcit, asemenea celorlalți turiști, pe străduțele întortocheate mărginite de case cubice, de un alb strălucitor, cu ferestre și uși albastre, dar unele și cărămizii, cu scări albe din piatră ce urcă din stradă spre locuință și pe care se află ghivece cu flori. De asemenea, flori de bougainvillea îmbracă pereții caselor, alături de multe alte flori, încât străduțele sunt vesele, nu ai senzația de oraș amorțit din cauza lipsei unei vegetații abundente. Străzile sunt pavate cu dale, cred că marmură, și printre ele este vopsit cu alb. Într-o zi am văzut în fața unui mic magazin un băiat spălând pavajul cu mopul. Cu toate că numărul de turiști este foarte mare, orașul este curat. Labirintul străduțelor duce însă undeva, și anume la mare, care are culoarea cunoscută a Mării Egee. Trebuie să amintesc și magazinele de firmă, Louis Vuitton, Armani, Chopard, Gucci, doar Mykonos are renumele de oraș foarte scump, frecventat de VIP-uri (ei bine, m-am nimerit și eu pe-acolo!).

Mykonos este o insulă cu arhitectură cicladică, așa cum vedem în ilustratele ce prezintă Grecia. Dar totuși ce-o deosebește de celelalte insule, prin ce este ea diferită de altele din același arhipeleag?

Aș numi în primul rând Morile de Vânt. Au formă cilindrică, sunt albe și se văd de cum ajungi pe faleză. Sunt pur decorative, 5 sunt în stare bună, altele două nu au acoperiș și palete, una era în renovare, cu schele pe ea. Mai multe trepte fac legătura între ele și faleză. De sus, panorama este deosebită. În față ai marea, în dreapta faleza în capătul căreia se găsește un alt loc emblematic: Cartierul Alefkantra sau Mica Veneție ale cărei case și balcoane ies parcă direct din apă. Au fost locuințe ale vechilor negustori (sau pirați după alte surse) care-și duceau aici mărfurile. Mica Veneție mi s-a părut un tablou impresionist. Câteva taverne fac acum corp comun cu acele case colorate și ușor degradate de ani și apele care vin uneori și învolburate.

Pe locul trei, dar nu neapărat, îl numesc pe Petros, pelicanul-mascotă, căutat de turiști pentru poze. Am avut norocul să-l văd chiar a doua zi de la sosire, în timp ce mâncam la o tavernă din apropierea mării. Petros trecea țanțoș și calm printre mese urmat de o mare de fotografi amatori. S-a îndreptat spre o altă tavernă, apoi a pornit-o agale pe o străduță în pantă. Am aflat că ar fi trei pelicani dăruiți orașului după ce primul Petros ar fi murit. Ei sunt Irene, Nikolaos și, desigur, Petros. Care dintre ei o fi fost cel văzut de mine, nu știu.

În partea cea mai veche a orașului, numită Kastro, se află un alt obiectiv deosebit al insulei: Biserica Panagia Paraporțiani, veche de 500 de ani și care este de fapt un ansamblu de cinci bisericuțe albe așezate pe un platou deasupra mării și lângă taverne ce au în denumire cuvântul „portiani”.

Este unul dintre locurile cele mai vizitate alături de morile de vânt.

Bisericuțe albe, smerite întâlnești la tot pasul printre casele cubice. Unele sunt închise, altele își deschid porțile la orele serii. Am aflat că unele aparțin unor familii, pe pereții interiori având așezate plăci în memoria celor decedați. La lăsarea nopții străzile devin și mai aglomerate. Restaurantele își scot mesele în stradă care și așa e foarte îngustă, lăsând un spațiu foarte mic trecătorilor. Străzile sunt luminate ca în plină zi, vitrinele magazinelor strălucesc, marfa abundă peste tot. Celelalte străduțe, unde sunt doar locuințe, plutesc însă în întuneric. Ce m-a impresionat a fost liniștea. În orașul distracției, nu se aude muzică urlând, lumea vorbește în liniște. Doar de la o sală de fitness am auzit o muzică

mai tare. Așa mi s-a spus înainte de a pleca în Mykonos: n-ai să te odihnești, acolo este polul distracției din Grecia, Ibiza lor! N-am auzit nici măcar muzică grecească, decât la o tavernă unde era o seară grecească, dar și asta nu foarte târziu în noapte. Deci, nu este un oraș obositor. O fi și distracție, dar nu la vedere!

Ce se mai poate vizita în Mykonos?

Sunt câteva muzee, la unele am intrat, la altele nu.

Mi-au plăcut Galeria de artă, Muzeul de Folclor și Casa Lena. N-am intrat la Muzeul de Arheologie și nici la Muzeul Maritim Egeean.

Muzeul Folcloric este situat în cartierul Kastro, în apropiere de Biserica Panagia Paraporțiani. Muzeul reconstituie o casă tradițională a clasei de mijloc din sec. al XIX-lea, cu mobilierul specific. Se află într-o clădire din sec. al XVIII-lea, cunoscută sub numele de Palatul Venețian. Îl recomand celor care vor ajunge în Mykonos. Intrarea este gratuită!

Tot o casă tradițională te întâmpină și la Casa Lena. Casa, mobilierul și obiectele datând de la mijlocul sec. al XIX-lea au fost donate de ultimul proprietar, o doamnă pe nume Lena. Și aici intrarea este gratuită.

Nici Galeriile de artă nu percep taxă de intrare. Chiar și la celelalte muzee pe care nu am reușit să le vizitez, prețul biletului este modic, până în 4 euro.

Ca să trag o concluzie, orașul Mykonos este o frumoasă poveste, una din multele povești ale Greciei, o poveste care te atrage ca un magnet, scrisă pe zidurile de un alb imaculat ale caselor cu obloane albastre și flori de bougainvillea.

---

VIZUALIZĂRI: 10675 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI