Grădinile Cretei - Knossos, Archanes, Peza, Heraklion

TIPĂREȘTE

Când pleci în Creta în aprilie, desigur că n-o faci pentru plajă şi scăldat, deşi te aştepţi ca vremea să fie demult dezmorţită pe aceste meleaguri. Ai în cap doar situri arheologice, sate tradiţionale de munte, peşteri şi muzee; marea, cu miile ei de nuanţe, e doar un bonus binemeritat, pe care ştii sigur că-l vei primi, întru încântarea suplimentară a simţurilor tale. Şi pentru ca povestea să atingă perfecţiunea, mai există un extra-bonus de care vei beneficia: florile! Milioanele de flori ale Cretei, picurându-ţi în suflet culoare şi parfum, cu atât mai minunate, cu cât nu te-ai fi aşteptat să întâlneşti atâtea specii nemaivăzute până acum! În aprilie, Creta este o imensă grădină verde smălţuită cu alb, galben, roşu, mov, albastru, frumos mirositoare, desăvârşită în sălbăticia ei!

Dar nu despre flori ne-am adunat noi să vorbim aicea :), ci despre lucrurile care fac din Creta o destinaţie bună de vizitat şi/mai ales în extrasezon, când razele soarelui încă sunt domoale şi apa mării numai bună de răcit… apa plată cu lămâie :) (că „berea” parcă nu sună bine în acest context, n-ar face decât să ne toarne plumb în picioarele noastre călătoare şi să ne înceţoşeze ochii dornici să vadă şi iar să vadă!)

Excursia noastră a început, cum era şi firesc, cu Knossos. Situl arheologic se află la 5 km sud-est de capitala insulei, Heraklion şi poate fi vizitat tot timpul anului, începând cu ora 8 dimineaţa, până pe la 20 în sezonul cald şi până la 17 în cel rece. Biletele de intrare vă vor costa 3 euro dacă sunteţi elevi, studenţi sau cetăţeni UE cu vârsta peste 65 de ani, respectiv 6 euro pentru restul vizitatorilor. Noi am beneficiat de bilete de 3 euro, fiind un grup de aproximativ 40 de persoane. Există şi posibilitatea de a achiziţiona un bilet de 10 euro, cumulat pentru Knossos şi Muzeul de Arheologie din Heraklion (dacă aş fi fost pe cont propriu, pe acesta l-aş fi cumpărat, dar Muzeul nu era inclus în programul excursiei noastre). Intrarea în sit se face pe o alee străjuită de portocali, care în aprilie păstrează între crengile sale atât fructe, cât şi flori, al căror parfum îţi alintă delicat nările şi atrage zeci de albine zumzăitoare. După ce treci de aparatele de scanare a biletelor, te întâmpină în dreapta o cafenea în faţa căreia se desfăşoară un covor de iarbă pictat cu maci roşii ca focul!

Despre palat s-au scris multe şi mărunte şi n-aş vrea să intru în prea multe plictisitoare detalii istorice. Pe scurt, încă din neolitic (6700-3200 î. C.) a existat o aşezare umană pe dealul numit Kephala, o ridicătură de pământ de vreo 85 de metri aflată în vecinătatea mării. Pe la 1900 î. C. se construieşte vechiul palat (protopalatul), care a funcţionat ca sediu politic, economic şi religios al insulei; în jurul anului 1700 î. C., edificiul a fost distrus, probabil în urma unui cutremur devastator, dar cretanii au făcut „altul mai falnic şi mai frumos”, neopalatul, care a continuat să funcţioneze multă vreme după ce celelalte palate cretane mai mici au fost distruse, până pe la 1380 î. C. Aşa cum se întâmplă de multe ori în istorie, valuri de pământ şi de uitare au acoperit „aurul regelui Minos” şi abia în 1878 un alt Minos (Kolokairinos), un arheolog din Heraklion, a scos la lumină o parte a Aripii Vestice a palatului, fiind apoi nevoit să întrerupă săpăturile deoarece exista riscul ca artefactele să nu-i facă prea fericiţi pe stăpânitorii turci de la acea vreme şi aceştia să dorească a le face una cu pământul.

Săpăturile au fost reluate sistematic de Şcoala Britanică de Arheologie după 1900 şi cam tot ce era important a fost scos la lumină în următorii 2 ani. Numele controversatului Arthur Evans este legat şi de această perioadă de început, dar şi de perioada anilor 1925-1933, când a încercat o reconstrucţie radicală a palatului, folosind materiale moderne, precum cimentul şi vopseaua. Evans a ridicat ziduri dărâmate de mult, a restaurat fresce pe care le-a mutat la Muzeul de Arheologie din Heraklion şi a creat copii pe care le-a poziţionat pe locul celor vechi. Munca lui a fost lăudată de unii şi blamată de alţii, aşa că azi e greu de zis pe alocuri, când vizitezi Knossos-ul, ce e original şi ce e restaurare… Până la urmă, însă, intenţia lui Evans de a arăta lumii cum era cândva vechiul palat cretan s-a transformat în realitate, locaţia atrăgând mii de vizitatori în fiecare zi a anului!

Tot Evans e cel care a atribuit nume şi funcţii (de asemenea controversate) diferitelor clădiri dispuse în jurul Curţii Centrale. Astfel, Aripa de Vest se consideră că ar fi adăpostit săli oficiale şi spaţii de depozitare, iar cea de Est aşa-numitele Apartamente Regale şi numeroase ateliere. Remarcabilă este Sala Frescelor, unde pot fi admirate copii ale celebrelor „Prinţul cu crini”, „Pariziana”, „Doamnele în albastru” şi altele pe care urma să le văd în original câteva ore mai târziu în muzeul din capitală. Impresionantă este şi Sala Tronului, numită astfel tot de către Evans, datorită unui scaun de piatră ce se află în această încăpere, ai cărei pereţi laterali sunt şi ei decoraţi cu frumoase fresce reprezentând grifoni, nişte animale fantastice cu corp de leu şi cap de pasăre, ce păzesc decorul alb-cărămiziu într-o atitudine cuminte şi maiestuoasă.

Se pare că Evans a fost destul de departe de adevăr când a considerat că această sală era dedicată cârmuirii ţinutului; vasul de porfir care tronează în centrul încăperii (ghida noastră ne-a spus că există o copie a acestuia la Parlamentul European) a fost considerat de alţi istorici că ar fi fost folosit mai degrabă în ritualuri religioase. Şi Apartamentele Reginei îţi vor delecta privirile, deşi doar din spatele unor geamuri care au cunoscut şi vremuri mai… curate. Decorul cu flori şi delfini albaştri îţi va rămâne însă multă vreme în amintire.

Creta este, în acelaşi timp, un tărâm al legendelor şi cel mai mare şi mai celebru palat cretan nu avea cum să nu îşi lege numele de istorii cu regi, zei şi animale fantastice. Se spune că Minos, regele Cretei, el însuşi semizeu (fiu al lui Zeus şi al unei pământence), a cerut ajutorul zeilor ca să-şi învingă fratele şi să rămână unic stăpânitor al ţinutului. Poseidon s-a oferit să-l ajute şi, ca semn al susţinerii sale, i-a trimis lui Minos un frumos taur alb, cu condiţia ca, după „rezolvarea problemei”, regele să omoare animalul spre a-şi dovedi supunerea faţă de zeu. „Problema” s-a rezolvat, dar Minos s-a gândit să trişeze (natura umană, deh!), sacrificând alt taur pe altarul lui Poseidon. Acesta evident că a prins de veste şi, hotărât să se răzbune, dar şi să se distreze un pic, a făcut-o pe soţia lui Minos, pe nume Pasiphae, să se îndrăgostească de frumosul taur alb. Această dragoste s-a soldat cu un moştenitor care, născându-se în grădina lui Minos, a fost crescut de acesta, în ciuda aspectului bizar pe care îl prezenta copilaşul: cap de om şi corp de taur, pe numele lui de botez Minotaur. Numai că Minotaurul avea preferinţe culinare cel puţin ciudate, adică era puţin cam canibal. Şi, pe măsură ce creştea, îi creştea şi apetitul, încât tata-Minos a fost nevoit să „contracteze” cărniţă fragedă taman de la Atena (7 fecioare şi 7 feciori, porţia anuală a fiorosului Minotaur). În acelaşi timp, l-a pus pe arhitectul Dedal să construiască un labirint într-o aripă a palatului, ca şi culcuş securizat pentru ciudata odraslă regală.

Regele atenian, Aegeus, avea şi el un fiu, pe Tezeu, care, făcându-se el mare şi viteaz, a pornit la drum pe mare să omoare Minotaurul, promiţându-i tatălui său că, dacă va reuşi, la întoarcere va arbora la catarg steagul alb, ca tot poporul atenian să se bucure mai devreme. Tezeu a ajuns la curtea lui Minos, unde a pus ochii pe frumoasa Ariadna, fiica regelui, căreia i-a destăinuit motivul ascuns al vizitei sale şi a rugat-o să-l ajute. Aceasta, fire sensibilă, dar şi isteaţă, i-a dat lui Tezeu un ghem de lână şi l-a sărutat pe frunte, urându-i :”Noroc! ” Tezeu a intrat în labirint, desfăşurând ghemul Ariadnei, l-a dovedit pe Minotaur (povestea nu specifică în ce fel), apoi a luat-o pe urma firului înapoi şi a ieşit la lumină. A furat-o pe Ariadna, care se cam plictisea la curtea tatălui său şi-şi dorea o schimbare de peisaj, ceea ce s-a şi petrecut, căci Tezeu a debarcat-o pe fată pe insula Naxos (nu se ştie ce părere a avut Ariadna, dar eu n-aş fi făcut nazuri!) şi a plecat mai departe, uitând însă de faza cu steagul alb. Aegeus îl aştepta nerăbdător pe promontoriul de la Capul Sunion, minunându-se cât de frumos apune soarele în mare:) şi, când a văzut steagul negru pe corabia cunoscută, crezând că fiul său iubit a fost halit de Minotaur, s-a necăjit profund şi s-a aruncat în apele înspumate de sub el, care de atunci s-au numit Marea Egee…

Tristă poveste pentru unii, veselă pentru alţii… Ca toate poveştile… Ei, dar şi povestea noastră continuă, din nou în autocarul agenţiei, purtându-ne şi mai la sud, printre terasamente acoperite cu măslini şi viţă-de-vie, către satul tradiţional cretan Archanes, despre care ghida ne spune că ar fi câştigat un important premiu pentru agricultură ecologică. Ne oprim în centrul localităţii, şi înţeleg de la primul pas că mă aflu într-unul din acele locuri în care timpul parcă a încremenit în loc. Statuia unui luptător cretan veghează încă cele 3-4 terase amenajate în scuarul mărginit de clădiri cochete, împodobite cu flori. E vremea pentru o cafea eco, pe care mi-ar plăcea să o savurez pe îndelete la una din măsuţele decorate cu ghivece cu mentă parfumată; din păcate, îmi ard limba străduindu-mă să nu întârzii la reunirea grupului la autocar:(Deh, dezavantajele programului impus…

Mergem mai departe, de fapt ne întoarcem câţiva km spre Heraklion, apoi facem dreapta către Peza, un alt sat de munte renumit pentru vinurile, mierea şi uleiul său de măsline. Aici vizităm o fermă aparţinând unei familii cu tradiţie în zonă, numită, cum altfel decât Minos?! Parterul cuprinde o mică expoziţie de unelte necesare fabricării vinului, ca şi un magazin de prezentare. Câteva trepte urcă spre un loc amenajat cu mese şi scaune, în scop de degustări; deocamdată însă suntem îndrumaţi undeva la subsol, unde, într-o mică sală de cinema, vizionăm un filmuleţ despre cum se fac vinul şi uleiul de măsline. Urmează partea frumoasă; ni se dau spre degustare, pe rând, 3 degetare de vin, acompaniate de o feliuţă de pâine uscată unsă cu un sos de roşii, ca să nu fie chiar pe inima goală… Hmmm, bun, dar nu ca ăle vinuri de la Cricova, pe care le pomenim cu plăcere:P! Cumpărăm totuşi o sticlă, ca să avem ce cinsti diseară pe terasa de la „Zorbas Village”!...

Ţup iarăşi în autocar spre destinaţia finală a acestei zile: capitala Heraklion. Flori, flori şi iarăşi flori! Margarete albe şi galbene pitice, maci, muşcate de toate culorile care aici cresc pe marginea drumului, în sălbăticie!... Ghida ne povesteşte că în Creta există cam 200 de specii de plante care nu se mai găsesc nicăieri în restul Europei, dar o parte din ele se află şi în unele zone din nordul Africii, de aceea se crede că insula s-ar fi desprins cândva din continentul african. Capitala îşi anunţă prezenţa prin benzinării, supermarketuri şi zonă industrială. Autocarul ne debarcă lângă Muzeul de Arheologie şi suntem anunţaţi că avem la dispoziţie 2 ore pentru a vizita oraşul.

Eu şi cu Tati renunţăm la turul pietonal „impus” de program şi ne aruncăm în direcţia muzeului, pe Strada Xanthoudidou nr. 1. Biletul costă 6 euro; şi aici există reduceri pentru vârstele extreme. Muzeul este organizat pe 2 niveluri; parterul cuprinde 13 săli, iar etajul încă 7, toate acoperind peste 5500 de ani de istorie. Muzeul a trecut printr-o perioadă de modernizare între 2009 şi mai 2013, de când funcţionează în forma actuală. Ne pierdem printre artefacte care ne lasă cu gurile căscate, pentru că nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum! Vase de forme diferite, unul mai elegant decât altul, cred că multe din ele ar face faţă cu succes şi azi multor mese princiare! Decoraţiuni în culorile pământului, cu spirale, flori, frunze, animale. Statuete de lut reprezentând zeiţe cu şerpi în mâini (simbol al fertilităţii) sau cu braţele ridicate, în semn de protecţie a toate câte sunt pe Pământ. Ansambluri statuare de mici dimensiuni, reprezentând oameni obişnuiţi în diferite ipostaze: cântând, dansând, practicând tot felul de sporturi. Multe capete de taur.

O machetă ocupând jumătate de cameră a Palatului din Knossos, aşa cum trebuie să fi fost el. O altă reprezentare din argilă a unei case din Archanas, datând de pe la 1700 î. C. Bijuterii din aur şi pietre preţioase, de o frumuseţe atât de actuală! Discul din Phaistos, un disc din argilă pe care sunt încrustate simboluri succedând în spirală, pe ambele feţe, fără ca cercetătorii să poată încă descifra mesajul purtat peste secole. Sarcofage de piatră şi de lut, ciudat de mici, unele bogat decorate, printre care şi acela celebru găsit la Hagia Triada. În general ai voie să fotografiezi exponatele, mai puţin pe unele în dreptul cărora există un semn explicit în acest sens. Normal că mă ia valul şi de vreo 2 ori nu remarc semnul, atrăgând dezaprobarea supraveghetorilor! Le zâmbesc candid însă şi mă scot. Oricum, nu prea înţeleg de ce asemenea discriminare, mie totul mi se pare minunat şi demn de pozat! La etaj regăsesc frescele văzute dimineaţă în situl de la Knossos, de data asta în forma originală. Nu mă mai satur privindu-le!...

Ieşim din muzeu, simţim chemarea oraşului, dar şi oarece revoluţii în burtici. Alegem varianta prozaică, adică o tavernă care se cheamă – aţi ghicit! – Minos. Anunţăm că ne grăbim, ei ne zâmbesc cu milă, dar ne servesc destul de repede un soi de meniu al zilei: giros cu cartofi, tzatziki şi salată, 10 euroi bucata. Balotăm pe repede-înainte şi, pentru că ne-au mai rămas vreo 20 de minute, decidem să răspundem şi chemării oraşului. Ieşim într-o stradă care coboară către mare, aflăm că se cheamă Strada 25 August. Admirăm clădirile vechi, cu frumoase balcoane veneţiene, la parterul cărora sunt magazine de suveniruri şi cafenele.

Lăsăm în dreapta scuarul Bisericii Sfântului Titus, primul episcop al Cretei, devenit ulterior sfânt protector al insulei. Aflăm de pe un panou informativ că biserica are o istorie veche şi zbuciumată, asemănătoare cu a multor edificii de cult din Grecia (edificiu bizantin, distrus de cutremure şi incendii, reclădit de veneţieni, transformat în moschee de turci, redevenit biserică ortodoxă) şi că în prezent ea adăposteşte craniul Sfântului Apostol Titus. Cu părere de rău că n-avem timp să intrăm, mergem mai departe şi întâlnim o frumoasă fântână de formă octogonală, decorată cu statui de lei (Fântâna cu lei sau Fântâna Morosini), de asemenea moştenire a epocii veneţiene. Apucăm să facem vreo 2 poze şi Loggiei Veneţiene, în prezent adăpostind primăria oraşului.

Încă puţin şi în faţă ni se deschide frumosul port la capătul căreia veghează vechea Fortăreaţă Veneţiană. N-avem timp, n-avem timp… N-avem timp nici măcar să ne zgâriem pe ochi, căci dacă vrem să nu ne facem de baftă la autocar, trebuie să facem urgent stânga-împrejur! Iuţim pasul şi simţul de orientare al lui Tati nu dă greş nici de data asta, căci scurtătura pe care am apucat-o ne scoate fix în parcarea de autocare, în ultimul minut al celor 2 prea-scurte ore!

Ne întoarcem la hotel, unde ne vom relaxa la piscină sau pe plajă, căpătând forţe proaspete pentru ziua de mâine, care va fi cel puţin la fel de bogată ca cea de azi!

---

VIZUALIZĂRI: 4412 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI