Slatina – Centrul Vechi

TIPĂREȘTE

După ce parcurgem aproximativ 20 km de la Scornicești intrăm în orașul Slatina, trecând pe lângă platforma industrială Alro S. A., cea mai mare companie producătoare de aluminiu din Europa Centrală și de Est. Uzina a fost înființată în 1963 și este singura astfel de unitate de producție din România (aluminiu și aliaje); de asemenea, este cel mai mare consumator de energie electrică din țara noastră.

Țelul nostru este de a ajunge în centrul celui mai mare municipiu al județului Olt – orașul Slatina. Situat pe valea râului Olt, la contactul dintre Podișul Getic și Câmpia Română așezarea s-a dezvoltat începând din epoca neolitică. Prima atestare documentară datează din 1368, atestând prezența aici pe malul Oltului al unui punct de vamă, pe care trebuiau să îl treacă obligatoriu negustorii brașoveni. Pe la 1900 Slatina era un mic orășel de provincie concentrat în apropierea râului Olt și a Dealului Grădiște. Strada București (actuala str. George Poboran) străbătea orașul de la est la vest, de la Podul peste Olt până la Palatul Administrativ. În jurul ei este nucleul vechi al orașului cu câteva străzi împânzite de clădiri vechi și curți patriarhale. Aici am dorit noi să ajungem.

După ce am trecut de un mare centru comercial Dedeman și de o benzinărie Rompetrol am intrat într-un sens giratoriu, pe care l-am părăsit la a doua ieșire, spre str. Pitești. Este o stradă secundară azi, dar importantă în secolul al XIX-lea. Pe strada pitești am mers până la centrul comercial Kaufland ce constituie un punct bun pentru parcarea autoturismului. În apropiere, pe marginea bulevardului Nicolae Titulescu se află alte locuri de parcare, cu plată în timpul săptămânii. Am traversat exact vis-a-vis de supermarket și am intrat pe o străduță (cea cu blocul Cozia – primul bloc construit în Slatina la începutul anilor 60) către care am fost îndrumați de câteva indicatoare turistice plasate pe un stâlp.

Exact pe aceea alee ieșim în str. Dinu Lipatti unde se află primul obiectiv vizat: Cofetăria Atletul albanez. Citisem atât de multe articole în ultimii ani despre produsele oferite de celebra cofetărie-gelaterie-bragagerie încât nu o puteam rata. Familia Memish deține această afacere de pe la începutul anilor 1900, însă cu rădăcini mai vechi în târgul Slatinei unde strămoșii dețineau tarabe cu diverse produse. Este una din puținele afaceri private ce a supraviețuit și în perioada comunistă. Rețetele sunt secrete, se transmit în cadrul familiei – prospețimea și calitatea sunt reguli sacre ale familiei. Casa cu vitrine mari este plasată pe un colț de stradă (Dinu Lipatti colț cu Grădiniței), aspectul exterior este înțepenit în timp, tencuiala albă scorojită; pe cele trei laturi există firme ce afișează produsele pe care le putem consuma în interior. Am intrat în mica încăpere în sunetul unui clopoțel atârnat deasupra ușii. Două mese din cele 3-4 mese erau ocupate de clienți; am fost rugați de bunicuța ce se afla în spatele tejghelei să nu facem fotografii în interior. Într-adevăr putem vedea în local aparate vechi de răcire și producere a înghețatei, vitrine frigorifice de expunere a produselor, etc. Însă impresia mea generală vizavi de aspectul interior nu a fost prea bună, nu vreau să insist. Produsele achiziționate au fost în schimb gustoase: înghețata la cornet (2-3 lei, în funcție de numărul cupelor; 4-5 sortimente) avea gust natural, de casă; braga a fost bună, nu deosebită (2 lei paharul, 10 lei sticla); halvița cu alune gustoasă (alunele erau măcinate în compoziție). Produsele sunt proaspete, au un gust natural, bun. Mai aveau la vânzare în acel moment, limonadă și rahat. De clienți nu duc lipsă, oamenii caută cofetăria albanezilor.

Ne-am continuat drumul pe str. Grădiniței, până în dreptul clădirii moderne ce găzduiește Episcopia Slatinei și Romanaților, apoi în dreapta pe vechea stradă Frații Buzești. Ne plimbăm privirea peste casele vechi ce străjuiesc strada: frontoane de intrare deosebite, ancadramente de piatră la ferestre, acoperișuri de tablă cu modele traforate, curți pline de flori de primăvară. Cotim stânga pe str. Mihail Kogălniceanu: case vechi (unele restaurate, altele nu), cercevele de lemn scorojit, coloane de piatră la intrarea în case, etc. În dreapta și stânga se deschid mici străduțe, unele în pantă, înmiresmate de tufele de liliac (pe str. Ion Moroșanu se află o clădire deosebită: cancelaria Școlii nr. 1; prin această stradă se iese direct la Muzeul Județean de Etnografie); peste tot domnește o liniște deplină, nu se zărește țipenie de om.

Ajungem într-o piațetă unde se află frumoasa clădire a Primăriei Municipiului Slatina, a cărei restaurare și consolidare s-a încheiat de curând. Palatul Comunal a fost ridicat în 1905 în stil art nouveau. Decorațiunile exterioare, cele două balcoane simetrice precum și intrarea în formă de semicerc, susținută de două coloane, oferă un farmec aparte construcției centenare. În turnulețul central de pe acoperiș se află amplasat un ceas cu cifre romane, funcțional. În fața clădirii administrației locale se află statuia lui Tudor Vladimirescu, operă a sculptorului Vasile Blendea, din 1968. În jurul piațetei se află mai multe clădiri istorice, deosebite din punct de vedere arhitectural. Una din ele este și Casa Vereș, sediu al Poliției Locale – consolidată și restaurată, de asemenea.

Din fața Primăriei Slatinei începe strada Lipscani, închisă traficului auto, vechea arteră comercială a târgului de provincie. La 1908 strada avea 364 m lungime și 93 de case. Era cea mai animată stradă a orașului deoarece aici se aflau o mulțime de prăvălii și ateliere de meșteșugari. Ansamblul urban ce l-am străbătut la pas ne-a oferit tot felul de imagini. Casele sunt unitare, ca utilizare: parterul era ocupat de magazine, ateliere și prăvălii, etajul fiind destinat spațiilor de locuit. Din punct de vedere arhitectural, stilurile sunt foarte variate: clasic, neoromânesc, eclectic, etc. Lucrul ce ne-a frapat cel mai mult a fost lipsa populației locale ori a vizitatorilor de pe această stradă. Deși era 1 Mai, zi liberă, nu era nici țipenie de om pe strada Lipscani. Timp de vreo 30 de minute am fost singuri pe stradă. Parcă ne aflam într-un oraș pustiu ori pe o stradă reconstituită într-un platou de filmare. Explicația cea mai plauzibilă este: lipsa totală a unei terase, bar ori cafenea pe această stradă istorică – nu există nici o modalitate de petrecere a timpului liber. Am fost surprinși însă de destinația covârșitoare a spațiilor de la parterul clădirilor (90%): cabinete de avocatură, birouri notariale, cabinete de mediere și centre xerox. Aprigi la mânie oltenii, au multe procese pe rol – pe aceeași stradă aflându-se Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina. Pavată cu piatră cubică și mărginită de felinare retro centrul vechi încă ne amintește de vremurile de altădată (clădirile de aici parcă se mențin mai bine decât cele din Centrul Vechi al Bucureștiului, de ex.). Ajungem în fața unei construcții deosebite: Cinema Victoria – primul cinematograf din Slatina deschis în anii 70. Clădirea construită în 193 în stil neoromânesc are o fațadă frumos ornamentată, cu un balcon larg și un turn-foișor rotund, utilizat în trecut pentru anunțarea diverselor evenimente. Există în derulare un amplu proiect de restaurare, cu păstrarea destinației de cinematograf. O clădire deosebită este și cea în care se află sediul Ansamblului profesionist Doina Oltului. Vis-à-vis ne odihnim preț de 10 minute pe o bancă lângă Biserica Domnească sau „Sf. Treime”, monument de la jumătatea secolului al XVII-lea. După ce ne-am energizat cu o bucată de halviță cumpărată de la „Atletul Albanez” pornim din nou pe sub balcoane exterioare cu grilaj de fier forjat, balcoane interioare prevăzute cu coloane, ferestre mari și luminoase – să sperăm că proiectul de reabilitare a Centrului Vechi început de Primăria orașului va continua și cu restaurarea clădirilor. Ajungem la intersecția cu str. Mihai Eminescu, unde pe colț am observat în sfârșit un local, o berărie – aici s-a aflat în vremuri vechi Casa Hanciu; arhitectura clădirii e deosebită.

Încheiem aici plimbarea prin Centrul Vechi al orașului Slatina și ne recuperăm autoturismul din parcarea supermarketului aflat în apropiere. Ne îndreptăm spre ieșirea din oraș, către Balș. Pe partea dreaptă, în vârful Dealului Grădiște, se află arborat începând din 1 decembrie 2012 cel mai mare drapel din România. Situat pe un catarg la o înălțime de 46 m, dimensiunile steagului tricolor sunt de 27m x 14,5m, iar greutatea de aproximativ 400 kg. Aproape de râul Olt se află și statuia lui Ecaterina Teodoroiu, prima statuie dedicată eroinei de pe Jiu. Sculptată de Dimitrie Mățăoanu statuia a fost inaugurată în 1925 în prezența Reginei Maria și a mamei eroinei. Statuia de bronz o prezintă pe Ecaterina Teodoroiu în mărime naturală, îmbrăcată în uniformă; soclul este și el împodobit în stil baroc. După câteva sute de metri oprim pentru a admira o capodoperă a ingineriei românești Podul peste râul Olt. Construit sub îndrumarea inginerului Nicolae Davidescu între anii 1888-1891 (ani menționați și pe efigiile de pe pilonii ce străjuiesc intrarea pe pod) reprezintă primul pod de metal peste un râu intern românesc. Cei aproximativ 400 m ai podului se împart în mai multe arce de fier; piloni de piatră solizi susțin podul.

Slatina ne-a oferit surprize plăcute, cele câteva ore petrecute în acest oraș fiind deosebit de instructive și relaxante.

---

VIZUALIZĂRI: 6877 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI