Never ending story - Serbia (partea I - Voivodina)

TIPĂREȘTE

Nu cu mult timp în urmă, pe adresa AmFostAcolo.ro s-a primit o invitaţie oficială din partea Oficiului Naţional de Turism al Serbiei (NTOS) prin care se solicita delegarea unui membru al comunităţii pentru un info-trip de o săptămână în țara vecină și prietenă. Cu mare bucurie a fost primită această invitaţie, mai ales pentru un sait de turism cu sediul la Timişoara, având un Admin care îndrăgește mult nu doar Serbia, ci și sârbii, de oriunde ar fi ei. ;)

Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns ca această calitate, de reprezentant AFA în delegaţia României în Serbia, să-mi revină mie, subsemnatu'. Alături de alți patru jurnaliști și bloggeri de turism din țară, care au la rândul lor un cuvânt de spus în domeniu. Se cunoaște că organizarea a fost atribuită (prin licitație!) unei firme germane - totul a mers „ceas”! De la alegerea participanților (cum zisei, 5 români și 5 bulgari), la stabilirea programului și traseelor, până la desfăşurarea propriu-zisă a întregii „expediții” și la evaluarea finală a rezultatelor. În fine, acesta este doar un preambul, lectura sa fiind opţională, în care am vrut doar să menţionez cele de mai sus pentru a sublinia faptul că - pe de o parte - am avut parte de un tratament deosebit (cel mai probabil) față de un grup obișnuit de turiști iar pe de alta, că destinaţiile, obiectivele și tematica au fost stabilite de organizatori, noi neavând prea mult timp la dispoziţie pentru alte explorări pe cont propriu.

Bun, acestea fiind zise, încerc să pornesc povestea...

====

Cu toate că după ce inițial m-am bucurat de oportunitatea oferită, a urmat o perioadă de calm plat, fără nicio veste, încât am crezut că totul a fost doar la nivel de intenție. Dar nu! în câteva zile, ni s-au cerut datele de contact, copii după acte, acordul asupra programului (avea și un punct opțional! ;) ) și cu vreo zece zile înaintea plecării aveam la dispoziție toată documentația aferentă, inclusiv un bilet de avion la compania lor, Air Serbia. Iată-mă așadar într-o duminică după-amiază pe aeroportul nostru de la Otopeni, așteptând cu emoțiile unui școlar ce trebuie să meargă la serbarea de sfârșit de an, să primească premiul, privind în jur la ceilalți pasageri și încercând să-i descopăr pe cei ce urmau a-mi fi colegi de echipă pe durata săptămânii ce urma să înceapă (evident, fără succes), bombănind întârzierea „câștigată” încă de la plecare (cine spunea că doar la low-cost se întâmplă asta?) dar și răsuflând ușurat când în sfârșit ne-am îmbarcat și după un zbor de numai... 10 minute (plus o oră, pe care a trebuit s-o dăm înapoi pe ceas) am debarcat la Belgrad.

Aeroportul Nicola Tesla nu e foarte mare, chiar mi s-a părut ceva mai mic decât al nostru, și am trecut destul de repede prin formalitățile de frontieră; mai mult a durat până am recuperat bagajul. Am ieșit apoi de acolo și imediat am văzut „comitetul de primire” - ghidul, reprezentanta NTOS și cea a firmei germane organizatoare. Cum noi am fost ultimii sosiți, am ieșit imediat afară, la soare și (alții) la țigări, până la sosirea microbuzului care avea să ne rămână timp de 7 zile la dispoziție. Am profitat de ocazie și s-au făcut prezentările, așa încât să nu mai fim doar niște vecini de bancă (așa cum am venit eu în avion împreună cu una dintre colegele noastre :) ).

De aici am pornit direct spre Novi Sad, capitala provinciei autonome Voivodina, unde am ajuns după un drum relativ scurt, de circa o oră pe autostradă (foarte bună!) Am debarcat în fața hotelului și după formalitățile de cazare, am ieșit câțiva pași prin zona pietonală ce era exact peste drum de noi. Apoi, a urmat începutul calvarului... Dar despre ăla, am vorbit deja și n-o să mai reiau.

Odihniți și proaspeţi, alături de gazdele noastre și de ghid, ne urcăm în microbuzul ce aşteaptă cuminte în fața hotelului. Pe drum, ghidul profită de ocazie și în scurtul timp cât parcurgem drumul spre prima destinație, mânăstirea Novo Hopovo, ne prezintă câteva date despre Parcul Național Fruška Gora, dar și despre istoria Serbiei cu referire specifică la zona aceasta, un fel de bastion al credinţei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Totodată, zona este datorită statutului său de zonă protejată o oază unde se află multe specii de plante și animale protejate, unele dintre ele pe cale de dispariție. Altitudinea maximă este de vreo 540 m, suficient cât să îi spună „munte”. Drumul de acces este relativ bun; pantele sunt destul de pronunțate și mi-a plăcut că au despărțit sensurile de urcare de cel de coborâre, astfel încât se poate depăși și circula relativ fluent, în ciuda traficului greu destul de intens. Și uite-așa, mai cu o glumă, mai cu o poveste, am ajuns la poarta mânăstirii.

Aici, iar am avut o scurtă lecție de istorie - iartă-mă Joca! dar istoria nu e deloc punctul meu forte, așa că mi-a intrat pe-o ureche și a ieșit pe ambele - după care am pătruns pe poarta ei și am început vizita propriu-zisă. În ușa bisericii, am fost întâmpinați de un călugăr (foarte încântat de faptul că l-am salutat pe limba lui cu „Cristos a-nviat! ”, doar era a opta zi după Sf. Paști) care ne-a condus înăuntrul acesteia și ne-a vorbit cu mult patos despre istoria mânăstirii, dar și despre întâmplări mai vechi și mai noi din viața acesteia.

Mânăstirea a fost fondată în a doua jumătate de secol XV, sau la începutul secolului XVI, nefiind documente care să certifice data exactă sau cine a ctitorit-o. Biserica a fost pictată în două rânduri, prima dată în navă și cor, apoi în pridvor, parte dintre fresce dăinuind de-a lungul vremii și fiind încă vizibile. Iconostasul e în stil baroc și datează din sec. XVIII. Din păcate, dintre cele 62 de minunate icoane ce-l alcătuiau, doar 19 au supraviețuit celui de-al doilea război mondial. În biserică se află păstrate moaștele Sfântului Teodor din Amasea. Biserica actuală are hramul Sfântului Nicolae.

Mânăstirea a fost pe rând de călugări, apoi de maici (la începutul sec. XX), apoi până în prezent iar de călugări. De asemenea, trebuie menţionat că pentru a scăpa de problemele financiare, prin sec. XVIII (cred) au cerut (și primit) ajutor de la patriarhul bisericii ucrainene. Poziţia pe hartă: N 45.128333, E 19.846389.

După aceea, am pornit iar la drum, spre mânăstirea Krušedol (care se află la coordonatele GPS N 45.121477, E 19.938814).

Această frumoasă mânăstire se află la poalele unui deal (munte?), lângă localitatea Krušedol (doar nu credeați altceva?), în mijlocul unei pajiști verzi, înflorite, și la fel cu suratele ei, e încărcată de istorie. Dintre cele 16 mânăstiri din Parcul Național Fruška Gora, e singura care a inspirat monetăria statului să-i includă efigia pe o monedă (5 dinari).

Aici sunt înmormântați, alători de ctitorii săi Đorđe Branković, devenit din Despot, sub numele de Maxim, patriarh al Belgradului și mama sa, Angelina), Milan Obrenović (prințul / regele Milan I al Serbiei), Stefan Lazarević și doi patriarhi ai bisericii ortodoxe Sârbe. Nu e de mirare că printre toți acești oameni, se amestecă și figuri și locuri din (actuala) Românie - Mărășești, Matei Corvinul… Până la urmă, avem o istorie comună, cu multe întrepătrunderi - cea a Balcanilor. Păcat că, inginer cum sunt, nu mi-a plăcut mai mult, la vremea ei...

Biserica mânăstirii are hramul Buna Vestire. A fost construită între 1509 și 1516. Și în această biserică sunt picturi foarte frumoase, datând cam din sec. XVI. Teoretic, aici nu prea fu voie să pozăm, așadar pozele „furate” îs cam puține și de calitate relativ slabă, dar ceva-ceva tot se poate vedea din frumusețea de-acolo.

Circuitul a continuat cu localitatea Petrovaradin, unde ce credeți că am vizitat? Cetatea, desigur! Drumul până acolo a urmat malul drept al Dunării, urcând uneori pe o coastă de deal, de unde se vede foarte frumos peisajul cu zonele inundate, păsăret specific și (probabil) destul pește să le sature.

Una dintre cele mai bine păstrate cetăți medievale ale Serbiei, dar și una având multe povești de spus, adunate în lunga sa existență Petrovaradin a mai fost numită, datorită poziției strategice ocupate pe o stâncă ce se ridică din apele fluviului, pe o meandră a sa, și Gibraltarul Dunării. Așezarea omenească de aici datează încă din vremurile celților; romanii au continuat viețuirea pe acest loc, numind orașul Cusum și construind prima fortificație. Numele din prezent se pare că e datorat bizantinilor, care au denumit localitatea după numele Sf. Petru. Apropo de istoria îndelungată a orașului - în drum spre cetate, ghidul ne-a arătat o biserică având pe acoperiș atât crucea creștină, cât și… semiluna! Црква Снежне Госпе - biserica Maicii Domnului în zăpadă (nu mă-ntrebați de ce i se spune așa, că nu mai rețin!) Mă rog, ideea era că aici a fost pe vremuri o biserică, distrusă de turci, care au pus pe locul ei o geamie, apoi, în urma altor evenimente istorice și schimbări de orânduiri, s-a dărâmat aceasta și s-a reclădit biserica. De asemenea, să nu uităm (dacă am avut norocul să reținem de undeva) că Petrovaradin a fost locul unei bătălii remarcabile, prin care imperiul Habsburgic, condus în luptă de principele Eugen de Savoya, a înfrânt trupele otomane conduse de Silahdar Damat Ali Pașa. (Ulterior, habsburgii au înfrânt turcii și la Belgrad, înainte ca ei să ceară pacea de la Požarevac).

Evident, trecând prin atâtea stăpâniri și epoci, cetatea a evoluat și a preluat din fiecare epocă o caracteristică anume, un nou rând de fortificații etc. Ghidul se lăuda că e singura cetate de formă stelată din estul Europei. Cu siguranță nu a auzit de Oradea sau de Alba-Iulia, dar l-am lăsat în bucuria lui. ;) (Plus că nici nu e chiar așa „stelată” ca astea de la noi, locul nepermițând mari libertăți arhitectonice, din cauza conformației stâncilor pe care e așezată. Există un întreg sistem de tunele (vreo 16 km) care duc din cetate spre exterior (chiar și spre celălalt mal al Dunării, dacă e să dăm crezare legendelor). Legende și mituri care mai spun și alte povești - un ghid local e foarte indicat spre a le afla. Nu vreau să pun multe „spoiler”-e p-aici. ;)

Ce se face azi în cetate? Ehei! multe: aici e muzeul de istorie din Novy Sad (Petrovaradin fiindu-i azi suburbie), un hotel, restaurant și cafenele, magazine de amintiri și artă, dar mai presus de orice, e sediul unui mare festival (anul acesta ajunge la a XV-a ediție) - vestitul deja EXIT!

Fapt divers: turnul cu ceas - una dintre cele mai cunoscute embleme ale Novy Sadului, are inversate între ele limbile, adică aia lungă arată ora, iar cea mai scurtă, minutele! Se spune că această particularitate e urmarea cerinței pescarilor și a navigatorilor de pe Dunăre, care puteau astfel vedea de la distanțe mai mari ce oră este.

Și, cum vă povesteam despre tuneluri, printr-unul dintre ele am și părăsit cetatea, ajungând în doar câteva minute pe malul Dunării, la locul unde am luat un prânz delicios, de unde am fost apoi preluați de microbuz, care ne-a depus pe celălalt mal al fluviului, cam la capătul bulevardului Mihajlo Pupin (care ar fi putut fi un mare inventator român, dacă el însuși nu s-ar fi știut sârb, iar greutatea cuvântului său nu ar fi tras linia de demarcație a Banatului spre Serbia și nu spre România, la conferința de pace din Paris)... Aici, după ce am ascultat povestea unui mare self-made-man care a pornit de la păscut oile prin Banat, ajungând un prosper inventator în SUA, am pornit să vizităm Parcul Dunării, unul dintre cele mai frumoase parcuri ale Novy Sad-ului. Sper ca imaginile atașate să vă convingă de asta.

Din parc, am trecut apoi direct în zona pietonală din vechiul centru al Novy Sad-ului. Restaurante, terase, magazine cu marfă de firmă… ce altceva vă așteptați să găsiți aici?!? Ei bine, vă spun tot eu: Biblioteca Municipală a orașului, unde veți vedea un frumos exemplu de multiculturalitate - pe peretele său fiind un panou cu denumirea instituției scrisă în toate limbile oficiale ale Voivodinei, inclusiv româna. ;)

Ceva mai încolo, putem întâlni în calea noastră frumoasa biserică Sf. Gheorghe, ale cărei vitralii splendide m-au impresionat prin culoare și simplitate. O altă bijuterie arhitectonică este și clădirea Palatului Episcopal, aflată la intersecția dintre străzile Dunavska și Zmaj Jovin, chiar lângă această biserică. La câțiva pași de aici, ne vom afla în fața Primăriei, pe de o parte, dar și a Catedralei Sf. Maria (romano-catolică) și pe altă latură - a hotelului Vojvodina, toate clădiri neoclasice aflate în jurul Pieții Libertății. Nu departe de aici se poate vizita și sinagoga din Novy Sad, din păcate rămasă fără enoriași din timpul celui de-al doile război mondial. În prezent, am înțeles că populația evreiască din zonă e cam nulă. Clădirea este momentan folosită pe post de sală de spectacole și / sau expoziții. Între aceste repere istorico-religioase, se află noua clădire a Teatrului Național.

Bun… cum noi am fost cuminți în această primă zi, și cum încă nu eram o echipă prea unită, gazdele noastre au avut fericita inspirație să ne ofere ca alternativă de petrecere a unei ore (altfel libere), împreună, încercând să spargem un seif al Băncii Centrale din Novy Sad. Evident, e vorba despre un joc, deja foarte răspândit la nivel mondial, având chiar și la noi ceva rămurele pe sub care s-au plimbat ariciu-maestrul-criminala echipă AFA. Iată descrierea lor oficială:

Novi Sad Central Bank

Only a few people know that above the NSCB in the office of its manager a vault is hidden. Even fewer know that in this secured vault enormous treasure is stashed. You and your thief-colleagues are a few of those well-informed. Under the cope of night you sneak in the office of the bank manager’s secretary and successfully deactivate the alarm. But the alarm is going to reset in sixty minutes! So you better start searching for clues, picking the locks, solving the riddles in order to snatch the diamonds and to write your names in the Big Book of Thieves for ever! Or you could leave the bank in handcuffs if the alarm goes on again.

Am format o echipă mixtă româno-bulgară (noi cu doi băieți și o fată, ele - două fete) și chiar am fi reușit să spargem seiful în timpul alocat, dacă un mic impediment de ordin tehnic (un lacăt înțepenit - deși avea codul corect setat nu a vrut nicicum să se deschidă) nu ne-ar fi dat destul de mult înapoi. Oricum, experiența a fost foarte faină și cred că am reușit să o trăim din plin, legând și o punte de comunicare între coechipieri total diferiți. Deși ca timp nu am fost prea rapizi, înclin să cred că echipa formată a fost eficientă în găsirea indiciilor și în rezolvarea diferitelor „șotii” ce duc spre finalul aventurii. Cum „distracția” asta fu opțională, ne-a costat (dacă nu mă-nșeală prea tare memoria) vreo 800 de dinari de persoană (era 4000 dinari ora, indiferent că intră 2 sau 5 oameni acolo). Dacă vă bate gândul să-i vizitați, vă pot totuși dezvălui un secret: în curând va fi gata o altă / nouă cameră, numită (cum altfel?) - Nikola Tesla! Atât… altfel, stric surpriza. Frumoasa seară s-a încheiat cu o cină la un restaurant tradițional, unde ne-am simțit excelent și care ne-a oferit prima dată experiența fermecată a licorii numite „dunja”. Să fie iubiți!

A doua zi a fost dedicată „vieții la țară” și (nu, nu și lui Tănase Scatiu! ăsta era în alt film) orașului de sub frontiera de Nord (cu amicii noștri comuni - Ungaria), Subotica. Cum despre vizita bahică (prima) deja v-am vorbit, să trecem la descrierea orășelului...

Al cincilea oraș din Serbia, respectiv al doilea din Voivodina ca mărime, și Subotica are rădăcini multimilenare de existență umană dovedită pe locul său. Aflat chiar la granița unor mari imperii, a trecut dintr-o parte în alta de multe ori, ba a avut și o scurtă perioadă de „independență” când Jovan Nenad, un sârb (născut în Lipova), comandant militar în armata ungară, a înființat un regat aici și s-a autoproclamat împărat. Eh… alte vremuri. În prezent, orașul arată foarte frumos, partea centrală în special, cu arhitectură în special în stil secession târziu cu influențe maghiare. Clădirile emblematice pe care le-am admirat noi sunt (într-o ordine cvasi-aleatorie): Casa Raichle (acum Galerie de Artă Modernă), Primăria, Biblioteca Municipală și Sinagoga. Și bineînțeles, bisericile, Catedrala Sfânta Theresa de Avila și Catedrala franciscană Sf. Mihail aflate în apropiere. Orașul oricum e multietnic și multiconfesional, dar fără a avea vreo problemă din cauza asta, oamenii se înțeleg bine între ei și din câte am înțeles treburile merg (și așa au fost de multă vreme) ca unse. Ca fapt divers, cât am mers pe străzi și prin parcuri, ori când am stat la masă la Boss, am auzit o singură dată pe cineva vorbind ungurește - în rest doar limba sârbă. Din punctul meu de vedere, bravo lor!

Dar ce mi-a plăcut mie cel mai mult, și recomand și altora experiența - cu precizarea că e bine să se declare grup și să facă o rezervare prealabilă - a fost vizitarea Primăriei, care a inclus atât o urcare în turn, cât și vizitarea sălii mari și a scărilor de acces spre aceasta. Prima dată am intrat în „prăvălia” de suveniruri aflată la parterul clădirii, pe latura dinspre parc. Aici am luat „bilete” (câte o vedere cu primăria, de fapt, că bilete propriu-zise nu mai aveau) și am așteptat până a venit un băiat care ne-a condus apoi prin spate, printr-o curte interioară și pe urmă pe scările clădirii (vreo trei-patru etaje înalte bine) până am ajuns într-o cămăruță-mini-expoziție cu câteva poze și artefacte rămase după restaurările și reconstrucțiile succesive ale turnului. Interesant fostul ceas și mecanismul aferent. De aici, a început urcușul pieptiș pe o scară spirală metalică strâmtă rău și foarte abruptă. N-a fost ca la Tour Eifel, dar nici io nu mai am anii de atunci. Cu puțin efort, am ajuns cu toții până la platforma de observație a turnului (folosită în trecut ca foișor de foc), de unde ni s-a deschis o panoramă splendidă asupra întregului oraș. Din păcate, un vânt tăios nu ne-a lăsat să ne bucurăm pe deplin de priveliște și de explicațiile oferite de gazde decât foarte puțin timp. Apoi am coborât și am fost conduși printr-un hol larg, luminat de geamuri cu vitralii, cu o trăsură de epocă expusă la parter, cu covor roșu (doar eram VIP, ce *&#* noastră), pe o scară monumentală, până la sala lor principală. Admirabilă e singurul termen care o poate descrie, din punctul meu de vedere.

Cum timpul trece chiar și când n-am vrea s-o facă, scurta noastră vizită aici s-a sfârșit și ea și, după ce ne-am mai revenit puțin și am prins ceva puteri la Restaurantul Boss, am pornit iar la drum și am poposit pe malul lacului Palić, având o suprafață de aproape 4 km², dar cu adâncimea medie de numai 2 m! Oricum, e locul preferat de destindere al multor locuitori, și nu numai din Subotica, ci și din împrejurimi. O parte a interesului turistic e datorată și nămolului curativ și a izvoarelor termale care ajută la tratarea unor afecțiuni. Tot aici se află și grădina Zoologică a orașului.

După un scurt popas la Majkin salas, unde în afara cafelei excelente și a clătitelor cu dulceață de casă (din caise), am admirat frumusețea gospodăriei și felul cum era aranjată pentru a primi turiștii, destinzându-ne câteva momente după o zi destul de lungă de hoinărit, am pornit iar la drum revenind la Novy Sad.

O să profit de acest „intermezzo” ca să mai spun aici vreo două vorbe despre frumoasa capitală a Voivodinei. De fapt, nu mare lucru, ci doar câteva remarci bazate pe scurtul timp petrecut acolo și pe fragmente de informație. Deși orașul a fost făcut cam varză cu 16 ani în urmă, din cauza bombardamentelor ilegale ale NATO ce i-au distrus cele trei poduri (dintre care doar două au fost refăcute, cel de-al treilea fiind încă în lucru), rafinăria de petrol și alte obiective, inclusiv ceva blocuri, acum practic nu se mai văd urme ale războiului, în afara celor rămase în inima locuitorilor. Dar și aceștia, în viața de zi cu zi se distrează, trăiesc și lucrează încercând să treacă peste greșelile trecutului și să ofere generațiilor ce vin o viață nouă, mai bună. Au accesat tot felul de fonduri (deși nu fac parte din UE!) și renovează, repară și construiesc mereu. Orașul e frumos, îngrijit, curat, verde și cu pete înflorate peste tot. Recunosc, sunt unul dintre cei care aveam în subconștient senzația că în țările fostei Yugoslavii nu e prea sigur și că viața e grea și cenușie. Nimic mai fals, cel puțin în locurile vizitate în aceste zile. Din păcate, încă mai au un mare schelet în dulap - Kosovo și Metohia (că ăsta e de fapt numele complet și corect al republicii secesioniste). Și cu ăsta nu prea au de gând să se-mpace, oricum, nu cred că prea curând, prin secolul ăsta… Ei, dar să trecem la...

Asta a fost ziua în care ne-am mutat la Belgrad, profitând de drum pentru a face o vizită și în orășelul istoric Sremski Karlovci. Orășelul e situat tot pe malul Dunării, puțin mai la sud de Novy Sad, chiar la marginea estică a parcului Fruška Gora.

Când am citit programul excursiei înaintea plecării, numele orășelului nu-mi suna deloc cunoscut; auzind însă pe-acolo că în germană i se mai spune și Karlowitz, s-a aprins un beculeț micuț prin memorie - Aaa! pacea de la Carloviț! Mi-adusei aminte ceva din istoria evului mediu european… „Aici s-a încheiat în 1699 pacea dintre Sfântul Imperiu Roman și Imperiul Otoman” Mda. Cum ziceam - păcat că istoria nu a fost materia mea preferată. :(Dar am fost să vizităm capela (Maica Domnului a păcii) ridicată exact pe locul unde a fost semnat tratatul de pace. Și… am „vizitat-o” pe dinafară (adică de fapt am vizionat-o), că din nu-ș-ce motiv era închisă poarta și un nene care tundea iarba de zor prin curte n-a vrut să ne lase înăuntru. Așa că n-am uitat puțin la ea peste gard, am făcut ceva poze și am ascultat povestea faptelor spusă de ghid, după care am continuat scurta vizită cu o oprire binemeritată la Muzeul albinăritului și crama Živanović. „Muzeul a fost infiintat in 1968 de catre Borivoje Zivanovic (1914-1997). Stupul in forma de biserica a fost multi ani bijuteria din stupina profesorului Jovan Zivanovic (1841-1916), numit "parintele apiculturii rationale din Yugoslavia", bunicul intemeietorului acestui inedit muzeu. Filolog prin vocatie, el a predat limba sarba la Gimnaziul din Sremski Karlovci si le-a predat albinaritul tinerilor seminaristi, viitorilor preoti, publicand si numeroase carti in acest domeniu. Fiul sau Zarko (1875-1933) si nepotul sau Borivoje au dus mai departe traditia familiei. In prezent stranepotul sau Zarko este cel care conduce cu succes aceasta ferma. ” (www.crestinortodox.ro). Zarko ne-a povestit cum străbunicul său a fost îndrumat spre acest loc de către medicii care au descoperit că are TBC, spunându-i că aerul și clima acestui orășel ar fi benefice afecțiunii sale. Cum în acele vremuri nu auzise nimeni încă de antibiotice, această boală era o condamnare sigură la moarte. Dar omul nostru nu s-a dat bătut cu una, cu două, ci a avut încredere în cei ce au spus că mierea și lăptișorul de matcă au efecte miraculoase asupra bolnavilor, începând el însuși să se ocupe cu albinăritul, pentru a avea mereu la îndemână cele necesare. A început cu metodele empirice, arhaice, cu stupi „de unică folosință” și în scurt timp a realizat că, pentru a putea avea o producție constantă și de calitate, trebuie trecut la sistemul modern de stupi-cutii, cu rame pentru faguri, refolosibile. A făcut ceva școală pentru asta, iar apoi a înființat el însuși aici o școală pentru apicultori. Vizita aici a fost una extrem de plăcută și de instructivă, dar și plină de savoare, dacă înțelegeți ce vreau să spun. ;)

Dar am vizitat și centrul orășelului, locul unde se află mai multe repere istorice, de arhitectură și de cultură ale orașului: Palatul Patriarhiei Ortodoxe (o foarte frumoasă clădire în stilul palatelor italiene - baroc și pseudo-renascentist, construit în ultimul deceniu al secolului XIX, sediul episcopului de Srem și reședință de vară a patriarhului Serbiei), alături de Catedrala ortodoxă Sfântul Nicolae (construită la mijlocul sec. XVIII în stil baroc, pe care am vizitat-o; la ora când am mers noi acolo fiind în desfășurare o slujbă la care asistau și seminariștii de acolo - și deși nu înțelegeam cuvintele, am „simțit” fiorul divin și mesajul cântărilor. Păcat că nu am putut sta prea mult) dar și de biserica romano-catolică Sfânta treime. De cealaltă parte a pieții se află Seminarul Teologic Sfântul Arsenie (construit la sf. sec. XVIII), apoi o veche spițerie (care încă mai funcționează, dar farmacista ne-a permis să-i imortalizăm în fel și chip prăvălia unde se păstrează unelte și produse specifice din veacuri trecute), ceva restaurante, prăvălii, un hotel de 5 stele (!!!) iar pe latura nordică ansamblul este închis de Colegiul (Gimnaziul) din Sremski Karlovci - datând tot din ultimul deceniu al veacului XVIII (actuala clădire datând, totuși din sf. sec. XIX), în prezent aici predându-se limbi străine, clasice și moderne - și de primăria orașului. Relativ în centrul acestei piețe (Piața Branko Radičević), se află o altă emblemă a orașului - fântâna celor patru lei. Adică lei-lei, nu banii noștri! fântâna a fost construită în 1799 de un italian, ca încununare a lucrărilor de alimentare a orașului cu o rețea de apă potabilă. E făcută din marmură roșie, foarte frumoasă, iar o legendă locală spune că acel ce va bea din apa fântânii va reveni pe aceste meleaguri și se va căsători. Din păcate, nu voi putea atesta veridicitatea alegației, întrucât eu aveam apă la sticlă și n-am băut nimic acolo (în afară de vinurile mai demult povestite).

Un alt detaliu care mi-a plăcut cât am fost prin orășel - era plin de grupuri de elevi, aduși cu școala în excursii de studiu, ca să învețe „pe viu” despre istoria și cultura țării lor. Bravo!

De aici, microbuzul ne-a purtat pe toți înapoi în capitală, pentru vizitele ce urmau în zilele următoare…

====

Bibliografie și date suplimentare:

britannica.com/EBchecked/ ... c/654691/Serbia

wikitravel.org/en/Serbia

lonelyplanet.com/serbia

serbia.travel

ro.wikipedia.org/wiki/Serbia

en.wikipedia.org/wiki/Vojvodina

en.wikipedia.org/wiki/Petrovaradin

sr.wikipedia.org/wiki/%D0 ... %B0%D0%BC%D0%B0

en.wikipedia.org/wiki/Pet ... aradin_Fortress

exitfest.org/sr

en.wikipedia.org/wiki/Novi_Sad

en.wikipedia.org/wiki/Sremski_Karlovci

en.wikipedia.org/wiki/Subotica

palic.rs/en

ru.wikipedia.org/wiki/%D0 ... %BE%D0%B2%D0%BE

sr.wikipedia.org/wiki/%D0 ... %B4%D0%BE%D0%BB

veljkomilkovic.com/KnjigeEng.html#srem

---

VIZUALIZĂRI: 3798 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI