Hotel Căciulata, între realitate și utopie

TIPĂREȘTE

De fapt, trebuia să fie hotelul Oltul, din același complex. Nu știu de ce, dar face parte din acele cutume familiale, cum că, dacă e Cozia (nu, nu Căciulata, deși este vorba de această stațiune) musai să fie hotel Oltul! Și nu oriunde, dar la etajul al doilea, cu vedere spre râu.

Doar că...

Pentru că turismul românesc este unul de complezență, zecile de telefoane date la recepție au sunat în gol. Și, cum perioada vizitei se apropia, am recurs la prietenul meu, booking.com. Zis și făcut, am rezervat, cu pretenția, ce poate părea absurdă, de a beneficia exact de acea cameră de la etajul al doilea, am primit confirmarea, am tipărit voucherul – și aici am făcut greșeala naivă, de a nu citi cu atenție textul. Deoarece... După un drum nesperat de liber (bine, era duminică), cu doar câteva TIR-uri pe dealurile dintre Pitești și Râmnicu Vâlcea (ce caută TIR-urile pe șosele duminica, atunci când oriunde, în Europa, ele staționează prin parking-uri, mi-a fost explicat de un șofer profesionist: România nu are autostrăzi și, pentru a se respecta un parcurs orar la nivel continental, se face această excepție – ce contează fluența traficului turistic de sfârșit de săptămână? Îmi amintesc cum vecinii de la nord-vest opresc circulația TIR-urilor chiar în mijlocul săptămânii, dacă atunci pică 15 martie și nimeni nu reclamă la Bruxelles vreo chestie cu orarul la nivel continental, dar, iar, cine sunt eu, să judec?), după o oprire la Dedulești, la finele curbei aceea senzațională (nu mai oprisem acolo de vreo zece ani) și, după savurarea unor mici cu o rețetă unică, pentru care și otomanii, inventatorii lor, ar provoca o nouă invazie a Țării Românești, am ajuns în parcarea complexului hotelier de la poalele Văii Oltului.

Bine, mai întâi am luat foița de hârtie de la automatul din fața barierei de la intrare, foiță de care trebuie să ai grijă ca de ochii din cap, să nu se umezească sau alte dandanale, că, altfel, nu mai poți ieși de acolo. De ce nu or face niște cartoane, așa, ca la mall-urile bucureștene, nu am înțeles, deși, cred, e o chestiune ce ține de tehnologia locală, deoarece am regăsit aceeași foiță fragilă și la mall-ul din reședința de județ...

Sunt cumva răutăcios?

Am pășit, cu mândrie, ca unii de-ai casei, pe holul hotelului Oltul, oprindu-ne în fața recepției, unde am înmânat celui de acolo voucherul tipărit. După o oarece surpriză, acela ne-a spus că nu are camera de la etajul al doilea, ci, poate, la etajul cinci... L-am întrebat dacă recepția și-a schimbat numărul de telefon, deoarece fusese imposibil să îi prindem, iar răspunsul a venit prompt: nici vorbă, doar că hotelul a fost închis până vineri... Azi era duminică... Și se tot foia, încă surprins, cu hârtia de la booking în mână. Eram deja obișnuit cu fâstâceala hotelierilor români în fața acelui booking, așa că nu am mai zis nimic, în așteptarea soluției. Care a venit curând, o dată cu luminarea la față a aceluia: „Dar nu aici ați rezervat, ci la hotelul Căciulata. Știți, primul, la șosea”. Știam, evident, dar cum era posibil? Doar rezervasem... Însă pe voucher chiar așa scria: hotel Căciulata. Atunci am înțeles... Închis fiind, hotelul Oltul, fusesem redirecționat către singurul hotel deschis din complex. Cum cei de la booking nu aveau habar de cutuma familiei și cum eu, naiv, nu mai citisem cu atenție tot textul, ne-am trezit dincolo.

Nu-i bai, hotelul Căciulata este, totuși, cel mai mare și mai respectabil din familia de pe malul Oltului. Am reluat, la recepție, întregul ritual, cu surprinderea celor două doamne în fața voucherului de pe booking, cu întrebarea dacă nu cumva am făcut două rezervări – nu, pe voucher scrie clar, o cameră, la etajul doi – și am primit camera, la etajul al patrulea, chiar în fața liftului. Ce putea fi rău în asta? Poate doar fotbaliștii juniori care, pe fotoliile din fața ușii camerei, își țineau ședința de strategie? După un mic dialog, s-a rezolvat problema, micii fotbaliști și antrenorii lor regăsindu-se, de atunci, în holul de la parter (nu știu, însă, ce să zic de eventualii turiști de la etajul al șaselea, unde păreau a fi cazați majoritatea micilor fotbaliști – apropo de turismul de complezență și de partea a doua a acestei povestiri, utopia).

Camera, însă, era așa cum ne așteptam, mare, cu balcon, răcitorul din dotare, televizor – de data asta au pus din acelea cu ecran plat, noptiere la pat, veioze funcționale (!). Baia curată, sigilată pentru uzul nostru, prosoape curate (au fost schimbate zilnic!). Cu micul defect (deloc surprinzător) al apei care se scurge din duș pe podea, transformând-o în lac... Dar, poate, prea multe mofturi dintr-odată! Una peste alta, dacă luăm în considerare și cele două fotolii confortabile (imitație din piele, că doar nu or fi fost din piele veritabilă!) care încadrau măsuța din lemn, precum și căldura înăbușitoare (de a trebuit să oprim caloriferul complet și tot nădușeam noaptea de la conductele din perete, că era nevoie să mai deschidem când și când ușa de la balcon), condițiile de cazare pot lua cu ușurință un nouă. Și, dacă poziționarea camerei chiar vizavi de lifturi, oferea disconfortul celor câteva zeci de secunde de bârfe, calmări de plozi care orăcăie și strigăte victorioase de luptă (nu am înțeles niciodată de ce oamenii nu sunt în stare să vorbească șoptit în astfel de situații – fără falsă modestie, un bun simț elementar ne face pe noi să ne comportăm ca atare, adică să șoptim sau, pur și simplu, să tăcem în așteptarea liftului), totuși, compensa prin internetul de calitate, datorită routerelor plasate în vecinătatea lifturilor. Bine, sunt convins că problema gălăgiei de pe holuri se poate rezolva cu o investiție în schimbarea ușilor din lemn cu unele metalice, izolatoare fonic, dar asta face parte din utopie...

Restaurantul hotelului este mare, încăpător, dar cu un personal care... Pentru că nu erau afișate meniuri, regimuri sau alte informații cu care eram obișnuit, am întrebat o domnișoară dacă au și meniu a la carte. Presupun că am vorbit prea încet și că domnișoara nu m-a auzit, deoarece mi-a răspuns că pot lua loc la o masă și îmi aranjează ea o ciorbă fără sare sau ceva pui fiert cu orez. Bun așa, oricum, tot ca urmare a unei cutume familiale veche de peste cincisprezece ani, noi luăm masa peste drum, la restaurantul motelului Cozia, care este deschis, în tot cazul, pe tot parcursul anului și are parcarea plină cu drumeții Văii Oltului. Deși, așa cum aveam să observăm, la hotelul Căciulata, restaurantul chiar avea meniu a la carte, iar preparatele nu numai că erau foarte bune, dar și foarte ieftine. Eu tot cred că am vorbit prea încet și că domnișoara cu pricina nu m-a auzit, nicidecum că aceea nu ar fi știut ce înseamnă a la carte...

Dar piesa de rezistență a complexului hotelier este dată de cele două spa-uri, formate din 4 piscine interioare și una exterioară. Într-adevăr, de la 1 mai 2013, acestea își atrag vizitatori nu numai dintre cei cazați la hoteluri. Este vorba despre piscina numită Cozia și de cea de la Oltul, ambele cu intrare prin tunelul care leagă cele trei hoteluri între ele și cu bazele de tratament. Iar prețul nu este mare, pentru ceea ce oferă: 15 lei de persoană, pentru intrare unică sau 20 de lei, pentru intrări multiple în cursul aceleiași zile (e adevărat, de această facilitate beneficiază numai locatarii hotelurilor). Ambele au camere pentru schimbat (cam straniu numite camere de dezbrăcat), camere de duș, uscătoare de păr, safe-uri cu cheie pentru lucruri, saune, șezlonguri suficiente și confortabile.

Acum, ștrandul Oltul mi s-a părut mai plin de ifose, poate și pentru că avea barul în interior – deși e chiar bizar să șezi în apa caldă, ca un senator roman (cu „a”, nu cu „â”), dar cu doza de bere la cap... Deși cele două bazine nu beneficiau de aceleași facilități precum cele de la Cozia. Dimpotrivă, unul, mare, e drept, chiar nu avea mare lucru, în afara jeturilor de apă lansate cu presiune de la oarece înălțime. Dar, poate, aici, la Oltul, pe timp de iarnă, în mod special, apare, romantic, ștrandul exterior – banal, vara. Senzația este unică, sub cerul senin al nopții înstelate, să înoți în apa călduță, la adăpostul aburilor. Și să te gândești la destinul celor de pe Titanic-ul scufundat cu mai bine de un veac în urmă, care căutau, cu disperare, salvarea sub cerul acelorași stele, dar în apa tăioasă a Atlanticului de Nord. Aburii străvezii și constelațiile reci de dincolo de ei te proiectează într-un amețitor zbor intergalactic și, intuind un frig pe care nu îl simți – poate empatizând cu acei nefericiți care se cramponau de apele polare ale Oceanului – te retragi sub cupola artificială, la adăpostul căldurii izvoarelor termale.

Deoarece, spuneam, piscina Cozia, rivala, mi s-a părut mai aproape de ceea ce acei senatori romani (cu „a”, nu cu „â”) numeau thermae... Aici, la Cozia, sunt două bazine identice cu apă caldă, sulfuroasă, unde, la fiecare 20 de minute, te poți bucura, 10 minute, de toate facilitățile unui tratament termal. Pe fiecare perete al bazinului te așteaptă o surpriză. Aici țâșnesc gheizere de aer, care te masează de jos în sus – că te și întrebi cum te-ai simți dacă acele erupții gazoase ar fi naturale; probabil, nu prea bine! Dincolo te străpung, la diferite adâncimi, fluxuri înguste de apă, la o presiune ucigătoare, numai bună să îți maseze gâlcii ascunși de la răcelile ancestrale. Dacă nu suporți unidirecționalitatea șuvoiului trebuie doar să traversezi bazinul, ca să te bucuri de același jet, dar fragmentat în mai multe fascicule, ceea ce face ca și presiunea să se distribuie altfel, mai blând, pe o suprafață mai mare a pielii. Pentru cine are nevoie de căldură în exces, există jeturi subacvatice la temperaturi periculoase. Și, bineînțeles, șuvoaiele exterioare, care îți masează spinarea.

Un deliciu ascuns în străfundurile unor hoteluri terne...

Pentru că urmează partea a doua a povestirii. Amatorii de detalii tehnice se pot opri din citit aici.

Știu, poveștile cu „ce-ar fi dacă” sunt bune de pus la coș, dar...

Căciulata este o stațiune moartă, din toate punctele de vedere. Mai ales iarna, când traseele montane nu sunt practicabile – nu pentru că ar fi dificile (cu excepția celui de la mânăstirea Stânișoara spre vârful Cozia), ci pentru că sunt incomode, fără nici o amenajare vădită. Tocmai de aceea, complexul hotelier de pe malul Oltului, la doi pași de unul dintre cele mai aparte așezăminte de cult din România – am numit aici mânăstirea ctitorită de ultimul voievod român, Cozia – ar putea deveni o mină de aur pentru turismul național. Un complex AI în toată puterea cuvântului, deoarece hotelurile sunt legate prin rețeaua de tuneluri excelent proporționată.

Ce mai trebuie făcut? Entertainment-ul! Piscinele sunt anoste, de-a dreptul triste (cu toate că oferă un lux aparte), pentru că le lipsește viața. Nu, nu gălăgie, debandadă și prost-gust. Ci o lumină cochetă, un tobogan aruncat discret, într-un colț, o muzică în surdină, temperată de reclame sau anunțuri. În camere, ar trebui oferite halate de baie și papuci (că doar nu le-or fura pe toate, deși ei, papucii, pot fi și de unică folosință).

Pe lângă bazele de tratament, trebuie spații de relaxare, de distracție, pentru spectacole. Eu aș desființa, de exemplu, camerele de la ultimul etaj, unde aș amenaja restaurante panoramice, săli de cinematograf, locuri de joacă pentru copii.

În plus, aș reorganiza sistemul de excursii cu autocarele, pentru ca doritorii să poată petrece o zi întreagă vizitând locuri unice: de la peșterile din Gorj, la Sibiu și împrejurimi, ba chiar o Sighișoară sau Alba Iulia, mai ales pe timp de vară, când lumina solară oferă suficient răgaz de hoinăreală. Nu e de neglijat o preumblare pe Transfăgărășan.

Sunt numai câteva idei, care ar transforma, la propriu, cele trei hoteluri într-o redută AI ce ar putea deveni un magnet nu numai pentru turiștii din România. Ar fi o investiție pentru viitor, mai ales dacă, undeva, la un orizont temporal, s-ar prefigura și autostrada...

---

VIZUALIZĂRI: 3344 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI