Zalongo - muntele sufletelor prăbuşite în gol

TIPĂREȘTE

Aflându-ne, încă, la Kassope am sesizat cele două panouri informative referitoare la semeţul monument pe care-l remarcaserăm, încă de pe când urcam spre sit-ul arheologic. Urmând recomandarea făcută de proprietarul hotelului Kassope dar şi sfatul tinerei muzeografe cu nume mitologic, Danae, după ce ne-am încheiat explorarea prin sit-ul arheologic, ne-am indreptat spre vârful muntelui cu intenţia clară de a vizita monumentul de la Zalongo, acolo unde acesta trona alb, strălucind în soare, de-o formă enigmatică, la prima privire.

Chiar nu ştiam ce reprezintă şi ce caută acolo, sus, în vârful muntelui. Citind am înţeles ce poveste sfâşietoare se află în spatele acestui impozant monument, care la început, pe lângă faptul că este foarte frumos, nu poţi să-l „descifrezi”, am devenit din ce în ce mai interesată să intru în amănuntele istoriei sale. Aceasta este legată de frământările şi lupta duse de oamenii munţilor din sălbatica regiune Souli, localnici bravi rămaşi în număr de 2.000-2.500 suflete pe la mijlocul secolului al XVIII-lea nesupuşi faţă de turcii Imperiului Otoman din care făceau parte, teoretic, şi acele ţinuturi ale Greciei.

După două atacuri nereuşite de subjugare, în anii 1789 şi 1792, crudul Ali Pasha de Tepelene, cel ce se afla la cârma acestei regiuni, intenţionează în 1798, odată cu ocuparea porturilor însemnate din zonă să „rezolve” şi spinoasa problemă a soulioţilor. Aşa că porneşte un alt asediu în anul 1800. Locuitorii din Souli aşteptând în van sprijin din partea Franţei şi Rusiei, au continuat lupta lor disperată până în anul 1803 când au fost forţaţi să se predea şi să părăsească neînarmaţi satul. În acel moment, oamenii din Souli s-au împărţit în mai multe grupuri, unul dintre ele fiind condus către Zalongo pentru a proceda conform regulilor de atunci pentru prizonieri. În schimb, Ali Pasha, nu respectă protocolul luării ostaticilor şi îi atacă cu înverşunare cerând să fie transferaţi la Ioannina.

Consecinţele au fost grave pentru viteazul popor al soulioţilor, o parte din aceştia au reuşit să se elibereze din lanţuri şi să scape, o altă parte a fugit către Mănăstirea Sf. Tahiarkis unde a rămas la adăpost. O altă parte formată din aproximativ 60 femei împreună cu copiii lor, în scopul evitării ruşinii de a cădea în dizgraţie şi sclavie, a recurs la urcuşul unei stânci numit „Stefani” cu speranţa ca nu vor fi ajunşi din urma de turci.

Ultimele zile ale acestei eroice rezistenţe au fost întărite de două dintre cele mai agitate evenimente ale elenismului modern din regiune. Primul ar fi fost uciderea unui călugăr împreună cu cinci bărbaţi soulioţi în biserica Agia Paraskievi în explozia acesteia pusă la cale de crudul Ali Pasha la aflarea veştii că monahul împreună cu bărbaţii aşteptau o încărcătură de muniţie pentru întărirea apărării lor. După ce aceasta ar fi sosit, însuşi Ali Pasha ar fi pus focul declanşator al exploziei. Al doilea ar fi fost reuşita unora dintre bărbaţii a mai mult de 100 de familii souliote de a fi fugit din calea turcilor, îndreptându-se către Parga. Restul ar fi fost omorâţi sau luaţi prizonieri, mai puţin şase dintre aceştia care împreună cu grupul de femei şi copiii lor, urcând în vârful stâncii „Stefani”, au preferat sacrificiul suprem, aruncându-şi, mai întâi, copiii în abis, după care avântandu-se şi ei, gest pe care l-au exercitat cu mult curaj şi vitejie. Mai înainte de a se prăbuşi în hău unul după altul, legenda spune că femeile şi copiii ar fi cântat şi dansat până la epuizare, mergând spre moarte, dând dovadă de un eroism ieşit din comun. Atunci am înţeles, forma monumentului ce reprezintă femeile şi copiii soulioţi prinşi în dansul ce le-a precedat sinuciderea.

Incidentul a devenit, în curând, la acea vreme, cunoscut în întreaga Europa. La Salonul de la Paris din 1827, pictorul francez Ary Scheffer a prezentat două romantice tablouri, dintre care unul avea titlul ,,Les Femmes souliotes’’.

Jos, la baza muntelui am dat de mănăstirea Agios Dimitrios, şi de acolo, urmau 410 trepte de urcat pe o potecă construită special pentru a reface urcuşul celor ce-şi aleseseră moartea în 1803. Drumul de piatră este prevăzut şi cu parapet de siguranţă, cu scopul de a limita riscul de cădere. Urcuşul abrupt nu este uşor, dar nici epuizant, pentru cei cu rău de înălţime ar putea constitui o mare problema coborârea. Mai rău este că drumul pietruit a început să se degradeze, din loc în loc acestea desprinzându-se din stratul suport, putând afecta siguranţa mersului. Am ajuns sus cam într-o jumătate de oră, negrăbindu-ne deloc, alocând pe drum timp pentru poze şi admirat priveliştea. Monumentul este imens, plin de încărcătură emoţională, dominând platoul larg, special conceput pentru a primi vizitatorii săi. De sus, în orice punct ai privi te simţi stăpânul lumii, căci în jur nu sunt alte dealuri mai înalte, panorama îţi taie respiraţia. Kassope se vede foarte bine, puţin mai jos.

Pentru a ne face o idee corectă asupra dimensiunilor sale, acesta măsoară 18 metri lungime şi 13 metri în înălţime.

Abia în secolul al XX-lea sacrificiul a fost adus în atenţia şi conştiinţa neamului elen, când în 1930 primul ministru al Greciei de atunci, marele om de stat Eleftherios Venizelos recunoştea gestul suprem al soulioţilor şi a decretat în 1939 constituirea unei comisii responsabile cu ridicarea monumentului. În 1950 s-au pus bazele monumentului, iar în 1961 a fost dezvelit de Regina Frederika sub conducerea primului ministru Constantinos Karamanlis. “Gânditorul” monumentului a fost arhitectul Patroklos Karantinos, iar punerea sa în opera a fost realizată de sculptorul Georgios Zoggolopoulos. Lucrarea în sine, este, puţin spus, remarcabilă, de dimensiuni considerabile şi a fost executată cu dificultate, date fiind condiţiile naturale ale amplasamentului. Însă totul a ieşit mai mult decât bine, aşa încât pe lista obiectivelor turistice de istorie antică din Epir, s-a mai adăugat şi acesta, de istorie mai recentă, dar care nu trebuie ocolit în detrimentul celorlalte, ci neapărat văzut şi, mai ales, înţeles. Merită din plin!

---

VIZUALIZĂRI: 3118 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI