Castelul Poiana Florilor (Zichy)

TIPĂREȘTE

Am descoperit acest castel destul de târziu, în urmă cu 2 ani, de fapt auzisem de el abia prin 2008 și de atunci îmi doream foarte mult să ajung aici, și deși era foarte aproape de mine (chiar am trecut de multe ori prin zonă - Pădurea Neagră) mi-a luat cinci ani până să-l văd. Auzisem multe povești despre el de la soție, rude, localnici, despre starea de degradare în care a ajuns după Revoluție, dar și despre tentativa unor măicuțe de a-l renova cu scopul de a-l transforma în mănăstire.

Scurt istoric

Castelul a fost ridicat între anii 1890 - 1894 de către contele Zichy Jeno, proprietarul unor vaste domenii în zona Borodului și a Diosigului, descendent al unei importante familii nobiliare din Bihor. În jurul castelului au fost plantați brazi, pădure ajunsă azi la o vârstă frumoasă, chiar dacă a fost exploatată destul de intens în ultima vreme. Poiana în care se află castelul a devenit cunoscută pentru localnicii români ca Poiana Florilor, dar contele prefera alintul „Magaslak” - în traducere „cuibul de pe înălțime”.

Contele Zichy a fost mai mult un romantic explorator, preocupat de Orient, a și organizat mai multe expediții științifice în China, Orientul apropiat, Rusia - Caucaz, devenind și membru al Academiei Maghiare de Științe.

Castelul a cunoscut câteva momente de glorie, adăpostind aici diverse personalități ale vremii, dar nu am să insist asupra lor, singura persoană pe care nu a reușit să o impresioneze contele fiind soția lui, care nu a apreciat nici efortul contelui, nici frumusețea castelului și s-a întors în Ungaria.

În 1928 castelul este vândut firmei „La Roche & Darvas”, care se ocupa de prelucrarea lemnului, proprietatea unui întreprinzător evreu din Oradea, Darvas Imre și a lui Alfred La Roche, bancher elvețian.

După al doilea război mondial, castelul va fi naționalizat intrând în proprietatea statului, perioadă marcată de o continuă degradare. În anii 70 a devenit restaurant-motel, frecventat de persoanele „sus-puse” ale vremii, iar după un timp a intrat în patrimoniul armatei. Perioada comunistă și-a lăsat o amprentă negativă asupra castelului, s-au făcut modificări în castel, inclusiv recompartimentări, iar parchetul a ajuns chiar lemn de foc.

După revoluție a fost pentru o perioadă al nimănui, doar un popas pentru drumeții din zonă sau localnicii care căutau ciuperci. La un moment dat stareța mănăstirii ortodoxe „Sfânta Cruce” din Oradea reușește să intre în posesia castelului cu scopul de a-l transforma în schit. Este adusă și o biserică de lemn din secolul XVIII din Lugașu de Jos și încep lucrările de reabilitare la clădire. Moment marcat de o altă oribilitate în opinia mea, mai exact înlocuirea vechilor geamuri cu ferestre termopan.

În ultimii 2 ani măicuțele au părăsit castelul, acesta fiind subiectul unor dispute în instanță între mănăstire și moștenitorii firmei La Roche & Darvas, el fiind astăzi închis.

Menționez că mare parte din aspectele istorice de mai sus, sunt culese de către mine de pe internet din diverse articole, din păcate la fața locului nu există nimic care să te informeze despre trecutul castelului, iar altele sunt culese de la localnicii din zonă.

Accesul la castel se poate face din mai multe direcții:

- din Aleșd, se intră pe DN1H în direcția Pădurea Neagră/Nușfalău, până la intersecția unde se desparte drumul spre Nușfalău de cel spre Pădurea Neagră, idem dinspre Nușfalău/Zalău sau Pădurea Neagră.

- în apropierea respectivei intersecții pe direcția vest se desprinde un drum pietruit pe care se ajunge la castel.

- localnicii o iau adesea prin munți, fiind destul de aproape de localitățile din zonă, variantă pe care doresc șă o încerc și eu la primăvară, mai ales că nu numai poiana în care este amplasat este plină de flori, zona fiind renumită pentru ghiocei și brândușe.

Drumul de piatră se poate face cu mașina, dar recomand această variantă doar dacă nu a plouat în ultimele zile, de preferat vara, altfel o să aveți nevoie de tractor pentru a ajunge din nou la civilizație.

Eu l-am parcurs pe jos din Pădurea Neagră dar pe drum, nu prin munți pe scurtătură, un adevărat tur de forță de aproximativ 30 de km dus-întors, dar merită din plin, zona este absolut superbă, ferită de civilizație și poluare, perfectă pentru o mică destindere.

Așa că după aproximativ 1 oră și 45 de minute am ajuns în poiana care adăpostește castelul, primul impact fiind destul de puternic somptuoasa construcție cu destinație de locuință/vânătoare domină și astăzi privitorul, impresionându-mă și pe mine cu cele 365 de ferestre precum zilele anului, 12 turnuri precum lunile anului, păcat doar că fiind închis nu am putut și eu să văd cele 53 de uși precum numărul săptămânilor. Dar cel mai mult am regretat că nu am putut intra în turnul de observație, de unde priveliștea este, se spune, fantastică. De altfel poveștile spun că soția contelui în scurta ședere aici, scruta de multe ori orizontul, în zilele senine se puteau vedea de aici până la câmpia Tisei, astăzi totuși cred că priveliștea este mult obturată de pădurea de brazi din jur.

Recunosc îmi frânez cu greu dorința de a vedea interiorul castelului, chiar dacă ușile și geamurile termopan mă oripilează și le-aș face fărâme cu multă bucurie, totuși nu sunt un vandal. Parcurg împrejmuirile castelului împreună și cu câțiva localnici printre grătare și mici stropiți din belșug cu bere de cei câțiva amatori de ieșire în natură - nu am să înțeleg niciodată de ce dorința asta de a servi un mic lângă un vestigiu turistic. Deplângem felul în care ne pricepem și suntem capabili să ne prețuim valorile printre resturile lăsate de muncitori în timpul procesului de reabilitare, nutrind speranța că totuși cineva va avea grijă într-un final să redea această impunătoare și frumoasă construcție circuitului turistic.

Recunosc că totuși aproximativ jumătate dintre ceilalți vizitatori erau adepți ai turismului civilizat, adică cei care vor să aprecieze frumosul și nu mirosul.

În rest am să las să vorbească pozele, chiar dacă nu foarte multe, de fiecare dată când am ajuns aici am fost furat de frumusețea locului, uitând de multe ori să imortalizez ce vedeam, pe de altă parte îndemn pe toți cei care ajung prin zonă sau stau prin apropiere să se abată de la iureșul cotidian și să savureze „căminul” despre care vorbea atât de frumos contele Zichy într-o scrisoare adresată soției:

„Iubita mea soție,

Jeno al tau”

---

VIZUALIZĂRI: 4450 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI