Spre/și la Palatul Elisabeta – simbol regal

TIPĂREȘTE

Deși azi e 1 decembrie 2014, Ziua Națională a României, și iarna și-a intrat pe deplin în drepturi în Capitală eu vă voi descrie ceva legat de toamna târzie și de Familia Regală a României. În definitiv, multe lucruri și evenimente au legături nebănuite între ele.

19 noiembrie 2014... Regele Mihai invită pe toți românii la Palatul Elisabeta pentru a-și serba ziua de naștere și onomastica. Palatul Elisabeta își deschide porțile pentru popor... am considerat că este o ocazie de a vizita acest monument istoric despre care am auzit doar în context „regal”.

Pentru a mă relaxa puțin aleg să ajung pe Șoseaua Kiseleff nr. 28 pe jos, în această zi mohorâtă de toamnă târzie. Pe traseul Piața Victoriei-Piața Regelui-Arcul de Triumf-Palatul Elisabeta găsim mai multe obiective, unele legate chiar de familia regală. Dar să pornim la drum fiindcă ceața începe să se lase ușor peste oraș, deși nu suntem nici la ceasurile amiezii.

Periplul începe din Piața Victoriei, loc ce găzduiește clădirea administrației centrale a statului – Guvernul României. Palatul Victoria este construit între anii 1937-1944 de către arhitectul Duiliu Marcu și are o alură monumentală, un stil neoclasic simplu. Pe cealaltă parte a Pieții Victoriei se află arhicunoscutul Muzeu de Istorie Naturală Grigore Antipa pe care, spre rușinea mea, încă nu l-am vizitat după marea sa transformare (aștept un weekend cu zăpadă multă și ger pentru a merge în vizită). Deși înființat în 1834, muzeul se mută în actuala clădire abia în 1906 - 1908. Clădirea a fost construită la insistențele marelui savant Grigore Antipa, director al muzeului timp de 51 ani, între anii 1893 - 1944. Inginerul Mihail Rocco proiectează clădirea, ținând cont de sfaturile lui Antipa, iar arhitectul Grigore Cerchez lucrează la planurile impresionantei fațade. În anul 1908 muzeul este inaugurat de către Regele Carol I, fiind prezentă familia regală și mai mulți miniștri. Muzeul avea pe atunci 16 săli cu exponate și patru diorame unice în lume, ce au constituit model pentru alte muzee din afara țării. În 1914 Regele Carol I vine din nou la inaugurarea altor 11 săli și noi diorame. De atunci Muzeul constituie un punct de reper al orașului și este o instituție de prestigiu atât pe plan național, cât și internațional. Vis-a-vis găsim Muzeul Geologic Național găzduit bineînțeles în altă clădire monumentală, cu aspect plăcut. Este vorba despre clădirea Institutului Geologic al României ridicată în anul 1906 de arhitectul Victor G. Stephănescu. Monumentul de arhitectură este construit în stil neo-brâncovenesc, actul de înființare a Institutului Geologic fiind semnat de însuși Regele Carol I în 1906. Clădirea muzeului este încadrată de două busturi: Ludovic Mrazec (om de știință specialist în geologie și exploatarea petrolului) și Gh. Munteanu-Murgoci (cunoscut geolog, mineralog și pedolog).

De aici intrăm pe Bdul Kiseleff Pavel Dimitrievici (general rus ce a condus între 1829-1834 administrația militară rusească a Țării Românești; președinte al divanurilor Țării Românești și Moldovei; a contribuit la realizarea Regulamentelor Organice – un fel de constituții în fază incipientă), bulevard cuprins de culorile toamnei și străjuit pe ambele laturi de clădiri monumentale, unele mai frumoase decât altele. În drumul alert parcurs spre Palatul Elisabeta mi-am aruncat privirea asupra câtorva, pe care vi le expun mai jos.

Lângă Muzeul Grigore Antipa se află Muzeul Național al Țăranului Român adăpostit într-o clădire ridicată în 1912-1941 după schițele arhitectului Nicolae Ghica-Budești. Precursorul muzeului actual poate fi considerat Muzeul Național de Antichități întemeiat în 1864 de domnitorul Al. I. Cuza. În 1906 apare un Muzeu de etnografie în clădirea fostei Monetării a Statului, aflată pe actualul loc al muzeului. Alexandru Tzigara-Samurcaș, cunoscut om de cultură, după ce devine director, obține în 1912 un act semnat de același rege – Carol I, pentru construcția clădirii. Construcția a durat 29 de ani, dar impunătoarea clădire din cărămidă roșie, cu accente mănăstirești și în stil neo-românesc, a meritat tot efortul de zeci de ani.

Alături, traversând str. Monetăriei, găsim Școala Ion Heliade Rădulescu ce ne încântă cu turnul central cu ceas, ornamentele de ceramică colorată smălțuită și balconul din lemn. Pe colț, încastrat în gard se află o fântână decorativă. Lângă școală este Biserica Mavrogheni (1786), în curtea căreia își are locul de veci marele cărturar. Fosta școală comunală Mavrogheni a fost construită în 1896, în stil neoromânesc, de italianul Giuloi Magni. Friza de ceramică smălțuită de sub acoperiș enumeră în cartușe separate numele unor personalități culturale: Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, etc. M-au impresionat cei 8-9 copilași din curtea școlii ce jucau un joc clasic al copilăriei: Țară, țară... vrem ostași!

Continuăm drumul pe bulevard și străbatem Parcul Kiseleff, amplasat pe ambele părți ale șoselei. Culorile toamnei se află peste tot, covorul de frunze acoperă solul. Nucleul organizării parcului coboară până în anul 1832, când se edifică și Șoseaua Kiseleff; parcul a fost amenajat de arhitectul peisagist ce a lucrat și la Parcul Cișmigiu, și anume Wilhelm Mayer. Observăm Monumentul Infanteriei române, turnat în bronz de sculptorul Ioan Bolborea, și amplasat în anul 2000. De altfel, în parc sunt mai multe statui, din care de la șosea se pot observa cele a lui Ovidiu (pe dreapta) și Barbu Ștefănescu Delavrancea (pe stânga).

În capătul parcului se află Casa Doina, celebru restaurant cu specific românesc. „Bufetul de la Șosea” era unul din locurile preferate de bucureștenii cu bani ai vremurilor de demult. Clădirea în stil neoromânesc, construită între 1889-1892 de arhitectul Ion Mincu, se remarcă prin arcele și veranda sa, prin stâlpii de lemn sculptați ai foișorului și prin ceramica smălțuită, viu colorată, de pe fațade.

În intersecția formată de Bdul Kiseleff cu str. Arhitect Ion Mincu pătrundem în Piața Regelui. Inaugurată la 25 octombrie 2012, în prezența Regelui Mihai I și a altor personalități de seamă, piața înconjoară toată intersecția, fiind placată cu marmură. Pe un colț se află o fântână arteziană (acum închisă și protejată de iarnă). Pe alt colț se află bustul Regelui Mihai, în uniformă de mareșal, bust realizat de sculptorul Valentin Tănase. Mai multe plăci de marmură cu diverse înscrisuri străjuiesc bustul. În spatele monumentului se află frumoasa vilă a prințesei Adina Woroniecki, văduva lui Take Ionescu, vilă construită în stil oriental ori italian, în 1940. Arhitectura și ornamentele exterioare sunt minunate.

Lângă Piața Regelui se află Complexul social de servicii Sf. Iosif – Vila Vasile Gănescu. Clădirea în stil montan-elvețian a fost ridicată după schițele arhitectului Ion D. Berindey în 1901. Foișorul înalt este primul element ce sare în ochi datorită înălțimii și stîlpilor de lemn sculptați. Ferestrele de sub foișor sunt înconjurate de o dantelărie superbă din fier forjat. Între 1918-1928 aici a funcționat restaurantul Chateubriand. În continuare observăm Palatul Kiseleff, actualmente sediu de bancă, clădire renovată în ultimii ani. Veche reședință boierească, clădirea a fost extinsă în 1910 de arhitectul Grigore Cerchez. Aici găsim o altă legătură cu familia regală: în acestă casă au locuit Carol II, principesa Elena, Mihai I și regina Elisabeta a Greciei. Cumpărată în 1921 de familia regală, a fost locul unde și-a petrecut o parte din copilărie Regele Mihai I. În garajul palatului se țineau automobilele de lux, iar în pivnițe vin de soi.

Ne continuăm plimbarea și trecem pe lângă Vila Toma Stelian, construită la 1914 după planurile arhitectului Ioan D. Berindey, aflată pe partea dreaptă a bulevardului. La începutul anului 2014 clădirea, un adevărat palat, a fost cumpărată de Partidul Social Democrat, ce își are acolo sediul de 20 ani. Juristul Toma Stelian a lăsat însă prin testament această clădire Statului român pentru a găzdui aici un muzeu. Între 1925-1949 a existat aici un muzeu de arte plastice cu numele donatorului. Din 1957 până în 1970 a funcționat în clădire Muzeul Literaturii Române (al cărui patrimoniu este astăzi depozitat în cine știe ce condiții în subsolul Casei Presei Libere). Tot aici s-au desfășurat cursuri ale Școlii de Literatură Mihai Eminescu – drept urmare putem admira în curte bustul poetului național Mihai Eminescu (amplasat în 2001, autor Doru Drăgușin).

Într-o curte imensă o clădire din cărămidă roșie ne atrage privirea... citim pe firmă: Hotelul Triumf. A fost construit în anul 1935 pentru funcționarii Băncii Naționale cu rolul de locuințe de serviciu. Stilul neoclasic este rezultatul planurilor arhitectului Petre Antonescu. Azi aparține de RA-APPS care l-a scos la vânzare, a doua oară, la un preț de pornire de 19 milioane de euro.

Covoare de frunze arămii ni se aștern sub pași. Mă îndrept grăbit spre Palatul Elisabeta – mai am puțin, puțin de mers. Pe partea stângă îmi arunc privirea două minute asupra casei în stil franțuzesc ce a aparținut marelui diplomat și ministru de externe Nicolae Titulescu. Casa N. Titulescu adăpostește Fundația Europeană Titulescu, ce a plasat la intrare o placă omagială din marmură neagră. Coloanele grupate în pereche străjuiesc un balcon înalt, spațios; decorurile din fier forjat sunt prezente de-a lungul fațadei. Deasupra unei ferestre largi se află un fronton împodobit cu o sculptură deosebită: două personaje feminine sprijină monograma ilustrului proprietar.

Ajung în Piața Arcului de Triumf, monument istoric aflat în restaurare generală. Lăudabilă inițiativa de a înveli schelele într-o pânză ce reproduce aspectul general al monumentului. Actualul Arc de triumf a fost construit între anii 1922-1922 într-o formă temporară, iar în 1935-1936 s-a dat forma permanentă a monumentului, cum o vedem și azi. Arhitectul Petre Antonescu a lucrat la ambele variante, iar decorațiunile exterioare au fost realizate de artiștii Ion Jalea, Dimitrie Paciurea, Constantin Baraschi, Mac Constantinescu, Costin Petrescu și Alexandru Călinescu. A fost construit pentru a serba încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari și victoria României în Primul Război Mondial. În interiorul monumentului a fost organizat un mic muzeu, ce se putea vizita doar la ocazii speciale; panorama de pe terasă este impresionantă. Se preconiza la un moment dat săparea unui pasaj pietonal subteran către monument și deschiderea permanentă a muzeului și terasei – nu știu dacă se va concretiza.

Mergând pe lângă Parcul Herăstrău aproape că am ajuns la intrarea în Palatul Elisabeta. Parcul, de mari dimensiuni, a fost trasat și amenajat în jurul anilor 1935-1936, o dată cu construirea și deschiderea Muzeului Satului de către Dimitrie Gusti și a pavilioanelor ridicate cu prilejul Lunii Bucureștilor.

Am ajuns în sfârșit în capătul aleii ce duce spre Palatul Elisabeta. Când eram mai mic și veneam la Muzeul Satului în vizită mă întrebam mereu ce este acolo unde un nene nu te lăsa să mergi mai departe. Abia în noiembrie 2014 am aflat. Aleea desparte în două secțiuni Muzeul Satului: partea veche și partea nouă – care este aproape gata de inaugurare și care beneficia de o schiță explicativă pe un panou. La intrare se împărțeau stegulețe tricolore; destui oameni se grăbeau spre Palat, unii însoțiți de copii. De o parte și de cealaltă a aleii erau înșirați, în zigzag, neclintiți, militarii Regimentului 30 Gardă Mihai Viteazul.

Ajung în fața clădirii albe și a unei intrări gang boltite, străjuită de două cabine pentru soldații de gardă. În stânga un turn rotund, alb, ce seamănă într-o anumită măsură cu turnul lui Vlad Țepeș din Parcul Carol I din București. Aici este plasată și o plăcuță cu următorul text: Această clădire a fost proiectată de arhitectul Corneliu M. Marcu în anul 1936 și inaugurată la 6 decembrie 1937 Deasupra porții rotunde se află stema regală. Se observă stilul maur al întregului ansamblu, dar și accente brâncovenești, începând cu ancadramentele sculptate de piatră din jurul ferestrelor. Am intrat în curte prin altă poartă, mai joasă, situată în partea dreaptă, după ce am trecut pe lângă soldații călare.

Palatul a fost inaugurat în anul 1937, fiind opera arhitectului Corneliu M. Marcu. Destinația sa a fost de a fi reședință a Principesei Elisabeta (fiica Regelui Ferdinand Întregitorul și a Reginei Maria), fostă regină a Greciei (timp de doi ani, între 1922-1923), sora lui Carol II și mătușa lui Mihai I. De aici a preluat și numele. Aici a locuit Regele Mihai I în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, tot aici, a semnat în anul 1947 actul abdicării sale.

Curtea spațioasă, aproximativ 1 ha de teren, este așternută cu gazon și înconjurată de rășinoase, arbuști și câțiva copaci bătrâni. Mulțimea s-a adunat sub balconul îmbrăcat în purpură roșie și străjuit în colțuri de 2 grifoni (lei înaripați). Deasupra Palatului era arborat pavilionul regal, cu stema Regelui Mihai; în funcție de cine e prezent la palat există mai multe tipuri de pavilioane regale.

A apărut și Regele Mihai în balcon; la cei peste 90 de ani pe care îi are este încă o persoană ce impresionează. Timp de câteva zeci de minute a asistat la ovațiile mulțimii și a ascultat imnul regal și alte câteva melodii interpretate de o fanfară militară. A salutat mulțimea de mai multe ori; i s-au alăturat Principesa Margareta și Principele Radu. Am fost bucuros să particip la această manifestare de simpatie și să îl văd pe ultimul șef de stat în viață ce a participat la al Doilea Război Mondial.

După ceremonie m-am plimbat puțin prin curtea palatului și am admirat arhitectura acestuia. După colțul unei laturi a clădirii se află o altă curte interioară; pe un perete un frumos însemn heraldic, o ușă cu ancadrament de piatră și câteva goluri de fereastră în semicerc încadrate de mici coloane. Pe colț, la etaj, un frumos balcon sprijinit pe șase coloane oferă vedere către curte. Sub balcon se află o superbă bancă de piatră cu spătar sculptat cu motive florale, picioarele sunt doi grifoni, iar mânerele chipuri antropomorfe.

Curtea principală interioară e mărginită de doi mari grifoni de piatră și în mijloc există un bazin cu apă. În capătul clădirii se află o frumoasă scară, dublă, ce urcă spre primul etaj. Capetele mâinii curente se termină cu două figurine, cu iz oriental, din piatră. Pe fațada laterală se află altă intrare în clădire, sprijinită pe o coloană ce se încheie cu stema regală. Nu sunt un expert în arhitectură și nici nu stăpânesc foarte bine termenii de specialitate dar am fost plăcut impresionat pe de o parte de sobrietatea reședinței, pe de altă parte de eleganța sa tăcută. Sunt mai multe elemente arhitecturale ce împodobesc fațadele atât la interiorul complexului, cât și în exteriorul lui (coloane, steme heraldice, ancadramente la ferestre, bănci de piatră, etc.)

Nu am putut vizita interiorul, dar în urma documentării am aflat că Palatul adăpostește spațiile private ale Familiei Regale, spații publice destinate diverselor evenimente și reuniuni (Salonul Alb, Sala Regilor, Salonul Reginei Elena Salonul cu Bârne și Sufrageria mare) și spații administrative și de reprezentare (Secretariatul Regal, Biroul de Protocol, Biroul de Presă). În timpul comuniștilor clădirea și interioarele au avut de suferit, astfel că după returnarea către Casa Regală a fost nevoie de o remobilare a camerelor și mici reparații.

După aproximativ o oră am părăsit Palatul Elisabeta bucuros că am fost părtaș la o clipă din istoria românească. Am lăsat în urmă un ansamblu arhitectonic ce a luat parte la momente istorice de-a lungul existenței sale; de asemenea, în drum spre palat am revăzut o mulțime de monumente, unele având legătură cu Familia Regală. Sper ca aceste rânduri să le citiți cu plăcere și chiar să vedeți/revedeți aceste locuri într-un, de acum, autentic peisaj de iarnă.

---

VIZUALIZĂRI: 2622 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI