Un „resort” mai... altfel (în sensul foarte bun!)

TIPĂREȘTE

Citind eu acum ceva vreme-n urmă pe aici un articol despre un sejur în acest loc, mi-am spus că-i musai să ajung și eu acolo, să văd „minunea”.

Nu am mai fost de tare mult timp prin frumoasa Țară a Moților, iar apropierea acestui loc de Roșia Montană (zonă cu un enorm potențial turistic, dar care se încăpățânează să viseze la cai verzi pe pereți - mă rog, cianura are de fapt altă culoare, da' așe vine vorba) era chiar un mare plus. Zis și făcut: am plănuit bine drumul, am luat o zi liberă de la muncă și după ce am arvunit o cameră triplă (că inițial am vrut să venim și cu mama soacră, dar a intervenit ceva între timp și noi a trebuit să venim singuri), am purces pe șoselele patriei spre țelul nostru.

București - Pitești și apoi Sibiu - Sebeș (cu o scurtă întrerupere) am alergat pe autostrăzi. Restul - drumuri naționale și chiar ceva județene. Cam 90% foarte bune. O zi superbă, mai ales după ce am ieșit din Valea Oltului ne-a „însoțit” până la capăt. Ei, aici e aici: intrăm pe partea finală, cea descrisă de toți vizitatorii ca fiind „piatra de încercare” a oaspeților acestei pensiuni. Din drumul principal, se iese pe un drum „forestier” - de fapt cred că e un drum privat, amenajat de către toți locuitorii acelui deal, ca să poată ajunge la casele lor. Pare OK, chiar și pe vreme umedă, deși aș recomanda pneuri de iarnă pentru acces în acest caz. Are o singură porțiune mai „problematică” - chiar în vârful primei pante, drumul dispare brusc din fața mașinii, iar pentru cel care ajunge acolo prima dată asta poate fi puțin mai „de speriat”. Contrapanta este totuși ceva mai ușoară, dar este și puțin spre dreapta (cum urci) - logic, de altfel, că spre stânga e valea! În rest, e OK. Dar e nevoie de o mașină bună, cu cauciucuri cu profil suficient de vizibil (nu tocite!) cu ambreiaj în stare bună (care nu patinează) și de un șofer care știe să facă opriri și porniri în pante / rampe cu declivitate mare (în cazul în care vă întâlniți cu alt vehicul, unul va trebui să se retragă până la primul loc mai larg unde se poate „depăși”).

Dar cred că am vorbit destul despre drumuri, să mai povestim și despre locul faptei: odată intrați pe poarta proprietății, ne simțim ajunși... acasă. Cele trei clădiri care compun pensiunea sunt făcute cam ca niște cabane montane mai miniaturale (mai ales cele două mai din spate), mobilate și decorate cu obiecte „vintage”, cu multe lucruri originale, autentice din partea locului.

Camera noastră a fost la etajul „casei mari” (Vila 1), unde mai sunt încă vreo alte trei. Băi sunt doar două: una la etaj, alta jos. Cea de sus are cadă, cea de jos doar o cabină de duș.

În cameră mobilierul era minimalist: un pat dublu, altul de o persoană, un dulap, un cuier și un scaun (sau două? nu mai rețin sigur). Lenjerie curată și mirosind frumos, a aer curat, proaspăt, prosoapele la fel și... cam asta e!

Masa de dimineață am servit-o în living-ul de la parter cu produse locale sau de casă, proaspete, gustoase și suficiente să sature un pluton întreg.

Serile am mâncat „din ghiozdan”; există oricum o bucătărie la parter cu tot ce trebuie, dar noi nu am folosit-o decât ca să mai spălăm un pahar din când în când.

Se poate face, evident, și grătar. Dar nici pe ăsta nu l-am folosit. De data aia, cel puțin... :P pentru că tare aș mai vrea să revin.

Serile am stat pe balansoar, privind stelele de pe cerul ca o ghirlandă de sărbătoare și ascultând... liniștea. Liniște ruptă arar doar de vreun lătrat de câine, ori de alte sunete specifice vieții la țară.

Mai există acolo și o zonă de sport cu teren de baschet, fotbal / tenis, ceva leagăne pentru cei mici - nici de astea nu am beneficiat, nefiind acolo pentru sporturi, ci pentru relaxare.

Despre gazde - ce să mai spun? Magna cum laudae! Și pentru micul dejun, și pentru sfaturile privind locurile de vizitat... pentru tot!

Vă mulțumim și să ne mai așteptați, că nici nu știți când mi se pune iar pata...

S-auzim de bine!

---

VIZUALIZĂRI: 2513 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI