„La ville unique au monde”. Partea II. Pe malul de vest al Cornului de Aur

TIPĂREȘTE

Webmaster: Rog ataşaţi următorul fond muzical: youtube

(continuare de aici: vezi impresii)

Probabil că numai neglijenţa ne-a împiedicat până în anul acesta să explorăm malul de vest al Cornului de Aur. Recunosc că am greşit: zona e foarte interesantă, mai puţin frecventată de turişti, mai departe de obiectivele „clasice”, şi cu atât mai autentică. În paranteză fie zis, dacă aveţi timp şi răbdare, în afara vizitării locurilor emblematice ale oraşului (arhicunoscutele „must see”), la Istanbul, ca de altfel în oricare alt oraş din lume, merită să daţi o tură şi prin cartierele rezidenţiale, pentru a vă face o idee despre viaţa de zi cu zi a locuitorilor. Sigur, nu mă refer aici la cartierele de blocuri, de care avem parte cu vârf şi îndesat şi acasă, în Românica, ci la acele zone unde puteţi lua „pulsul” oraşului fără a fi călcaţi în picioare de „hoardele” de turişti.

Malul vestic al Cornului de Aur cuprinde cartierele Fener, Balat şi Eyüp. Numele Fener (sau Fanar – Phanar în greceşte, însemnând „far”) ne sună familiar nouă, românilor, din cărţile de istorie: după cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453, aristocraţii greci s-au retras în acest cartier cu străzi întortocheate, pietruite şi în pantă, şi dintre cei mai bogaţi şi influenţi dintre aceştia Înalta Poartă i-a numit între 1711-1821 pe domnitorii „fanarioţi” ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Balat, pe de altă parte, era cartierul armenilor şi al evreilor safarzi (sunt şi câteva sinagogi aici, cea mai veche fiind Ahrida), în timp ce Eyüp este un cartier mai modern, aflat în plină dezvoltare.

Am ales să ne începem periplul de la nord, din Eyüp, din capătul îndepărtat al Cornului de Aur, şi să coborâm apoi către sud. De pe Tarlabaşı Bulvarı, artera principală din apropiere de domiciliul nostru temporar, lângă Piaţa Taksim, am luat autobuzul 55T (ajutaţi de fluieratul unui vânzător de sucuri din staţie, care ne-a adus autobuzul la nas) şi, după ce am traversat Podul Atatürk, ne-am înscris pe Abdülezel Paşa Caddesi, bulevardul care înaintează spre nord pe malul Cornului de Aur. E un drum destul de lung – vreo 15 staţii de autobuz, cred –, dar plăcut şi interesant, mai ales dacă prinzi un loc în autobuz, ca noi. În dreapta, pe malul apei, se înşiră frumoase spaţii verzi transformate în parcuri şi baze sportive, iar în stânga zona destul de insalubră, cu clădiri coşcovite a Fanarului. În apropiere de Golden Horn Bridge trecem pe lângă ultima porţiune a Zidurilor lui Theodosiu. Ridicate între 412-422 de împăratul bizantin Theodosiu II şi restaurate parţial, zidurile au rezistat uimitor de bine timp de o mie de ani, fiind cucerite abia în 1453, când ultimul împărat bizantin, Constantin XI Paleologul, a fost văzut murind apărându-le. Se întindeau de la Marea Marmara până la Cornul de Aur, înconjurând oraşul vechi. Se pot vizita în siguranţă pe anumite porţiuni, însă din lipsă de timp am fost nevoiţi să le admirăm din autobuz.

Ajungem pe Camii Kebir Cadessi şi coborâm pentru a vizita primul obiectiv din agendă: Moscheea Eyüp (Eyüp Camii) , cea mai veche din Istanbul. Intrăm pe o stradă mărginită de case frumos renovate şi elegante, magazine, cafenele, localuri, tarabe şi scuaruri cu băncuţe şi fântâni arteziene care împrospătează aerul (deşi nu e neapărat necesar, ziua fiind destul e răcoroasă, ba chiar la un moment dat încep să cadă câţiva stropi). Turiştii străini nu prea ajung aici, majoritatea trecătorilor sunt localnici sau turci veniţi special din diverse colţuri ale ţării pentru a vizita şi a se ruga la cel mai important lăcaş de cult islamic din Istanbul.

Moscheea Eyüp a fost construită de sultanul Mahomed II Cuceritorul în 1458, la numai 5 ani după căderea oraşului în mâinile otomanilor, pe locul unde legenda spune că ar fi fost înmormântat stegarul şi bunul prieten al profetului Mahomed, Ebu Eyyüp El-ensari (Abu Ayyub al-Ansari sau Eyüp Sultan, cum îl numesc turcii). Acesta a ajuns în capitala Imperiului Bizantin ca soldat al armatei arabe şi a murit în primul asediu al Constantinopolului (674-678), punct culminant al expansiunii Califatului umayyad sub conducerea lui Mu'awiya I. La finalul acestui conflict bizantinii au distrus flota arabă folosind invenţia „focului grecesc”.

În timpul asediului din 1453 al Constantinopolului mormântul lui Eyüp a fost descoperit în chip miraculos de către Ak Semsettin, mentorul spiritual al sultanului Mahomed, ajutându-i moral pe otomani să continue lupta. Din cauza profundei semnificaţii politice şi religioase a acestui loc, aici le era înmânată noilor sultani, prin tradiţie, sabia lui Osman (fondatorul dinastiei otomane), echivalentul unei ceremonii de încoronare. Şi tot din acest motiv moscheea a devenit un loc de pelerinaj deosebit de venerat de turci, fiind considerat cel mai sfânt din Istanbul, urmând imediat după locurile sacre pentru musulmani de la Mecca, Medina şi Ierusalim. Moscheea a fost restaurată de sultanul Murat III şi reconstruită de Selim III la anul 1800.

Clădirea zveltă şi elegantă, de dimensiuni relativ modeste, cu două minarete, este placată atât în curtea exterioară, cât şi în interior, cu plăci frumoase de faianţă de Iznik, pe fundal specific, în nuanţă albastră. Atmosfera calmă îmbie la reculegere, în ciuda prezenţei copiilor jucăuşi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, însoţiţi de părinţi. Conform tradiţiei, aici vin deseori băieţii să se roage înaintea circumciziei.

În stânga intrării principale se află locul de odihnă veşnică al stegarului Eyüp. În centrul construcţiei octogonale este plasat un sarcofag mare din lemn, ridicat pe un mic piediestal, acoperit cu o catifea brodată cu argint, şi înconjurat de un grilaj tot din argint. Lângă mormânt sunt păstrate şi două steaguri ale Profetului. Credincioşii se roagă în faţa „ferestrei dorinţelor”, considerat un loc făcător de minuni. Dacă rugămintea este ascultată şi dorinţa îndeplinită, credinciosul trebuie, conform obiceiului, să sacrifice o capră sau un cocoş. De aceea în apropiere există şi un loc rezervat acestui ritual.

Mulţi demnitari şi oameni de seamă au dorit să fie înmormântaţi în apropierea locului unde şi-a găsit sfârşitul prietenul profetului Mahomed. Cimitirul Eyüp, situat imediat la ieşirea din moschee, se întinde până sus, pe deal, spre cafeneaua Loti. Am trecut pe lângă el (nu-mi plac cimitirele, în general), studiind pe după gard mormintele musulmane, inscripţionate cu numele celui decedat scris cu litere arabe – cimitirul e vechi, de dinainte de reformele lui Atatürk şi introducerea alfabetului latin. Pietrele de mormânt sunt simple, cu coronament în formă de turban la bărbaţi, a cărui înălţime şi ornamentaţie reflectă statutul social al celui decedat, în timp ce pe mormintele femeilor sunt gravate flori reprezentând numărul copiilor născuţi.

Trecând de cimitir, am urcat câteva zeci de metri pe deal pentru a lua cabina (füniküler) către Pierre Loti Café. Am plătit cu Istanbul Kart, costul biletului fiind acelaşi ca la autobuz, vapor, tramvai sau metrou. Ideea era de a vedea de la înălţime Cornul de Aur şi, într-adevăr, priveliştea este fantastică. Cornul de Aur, un golf natural, unul dintre cele mai cunoscute din lume, desparte vechiul de „noul” Istanbul. Acest braţ al Bosforului şi-a câştigat numele (şi renumele) datorită formei sale şi culorii aurii pe care o capătă suprafaţa apei la răsăritul soarelui. Are o lungime de 11 kilometri iar din punctul panoramic de lângă cafenea poate văzut în totalitate, împreună cu malul estic, pe care se profilează Turnul Galata şi clădirile înalte ale marilor hoteluri din zona Taksim

Cafeneaua, amenajată pe două niveluri, era plină de turişti veniţi să admire, ca şi noi, peisajul. Mesele acoperite de pânze în carouri alb cu roşu stau adăpostite sub copaci. Se serveşte ceai şi cafea turcească, se fac poze, atmosfera este relaxată.

În acest loc obişnuia să vină pentru a medita şi a scrie Pierre Loti, pseudonimul navigatorului, scriitorului, fotografului şi mai ales turcofilului Julien Viaud (1850-1923), care într-un sejur de douăzeci de luni (1903-1905) petrecut aici a ajuns să se îndrăgostească de oraş şi de o frumoasă turcoaică, Aziyade, cea care avea să devină eroina unei nuvele în care Loti a descris dificultăţile relaţiei dintre doi oameni provenind din culturi şi civilizaţii diferite. Iată cât de frumos prezintă Loti Istanbulul văzut de pe vapor: „Déjà voici les kiosques impériaux et les grands harems; puis la série des palais tout blancs aux quais de marbre. Et enfin, là-bas et là-haut, sortant tout à coup d’une brume qui se déchire, la silhouette incomparable de Stamboul. Oh! Stamboul est là!... La ville unique au monde”.

Fac aici o mică paranteză. În liceu şi facultate, pe vremea când băteam cu oarece asiduitate anticariatele bucureştene, unul din numele cel mai des întâlnite era cel al lui Pierre Loti. De vreo două-trei ori am răsfoit şi eu, de curiozitate, câte un volum, pe care m-am grăbit să-l aşez înapoi pe raft, uşor „îngreţoşată” de dulcegăriile autorului (ce să-i faci, eram tânără şi rebelă şi nu suportam decât literatura avangardistă şi romanele experimentale). Acum, privind retrospectiv, cred că înţeleg motivele prezenţei masive a lui Loti în anticariate: era o reflectare a gusturilor romantice şi a pasiunii pentru exotism a doamnelor şi domnişoarelor din înalta societate românească interbelică, scăpătate după venirea la putere a comuniştilor şi principalele furnizoare de cărţi vechi pentru magazinele specializate. Închid aici paranteza.

De la cafeneaua Pierre Loti am luat înapoi autobuzul şi ne-am oprit pe malul Cornului de Aur la Biserica Sf. Ştefan al Bulgarilor (Bulgar Kilisesi) . A fost construită pe locul unei biserici din lemn datând din 1849, care a ars într-un incendiu. După ce, în 1870, bulgarilor din oraş li s-a permis să se roage la o biserică numai a lor, pe acest loc s-a ridicat un alt lăcaş, de data aceasta folosindu-se, din cauza solului, un cadru de fier pentru armarea betonului. În urma unui concurs internaţional câştigat de o firmă austriacă, piesele prefabricate din fier cântărind 500 de tone au fost turnate la Viena între 1893-1896, fiind transportate până la Istanbul cu vaporul pe Dunăre şi Marea Neagră. Cele şase clopote au fost turnate la Yaroslavi, în Rusia. În sec. XIX-lea s-a experimentat mult cu acest tip de biserici din fier portabile, britanicii utilizând metoda pentru ridicarea de lăcaşuri de cult în coloniile cele mai îndepărtate, precum Australia. Celebrul inginer francez Gustave Eiffel a proiectat şi el biserici din prefabricate, care au ajuns hăt departe, în Filipine sau Peru. Sf. Ştefan este unul din puţinele exemple de acest fel rămase şi acum în picioare. Din păcate, era în renovare şi poarta de acces în grădină am găsit-o încuiată, aşa că a trebuit să ne mulţumim doar cu o poză făcută de vizavi.

Şiam că suntem aproape de următorul obiectiv, Patriarhia Greacă Ortodoxă şi Biserica Sf. Gheorghe (Aya Yorgi) , dar ne-am cam încurcat pe străduţe din cauza lipsei indicatoarelor. Acum s-a petrecut episodul cu lustragiul, pe care l-am relatat în reviewul anterior. În fine, am ajuns şi la Patriarhie, urcând o alee mărginită de ceainării şi câteva prăvălii. Lume puţină, o grădină îngrijită, deşi puţin cam înghesuită. De o parte clădirile administrative; alături – Biserica Sf. Gheorghe. Câteva date istorice: după căderea Constantinopolului, în 1453, şi expulzarea Patriarhiei din catedrala Sfintei Sofia, transformată în moschee, sediul Patriarhiei Constantinopolului s-a mutat mai întâi în Biserica Sfinţilor Apostoli, necropola imperială edificată de Constantin cel Mare, distrusă însă de Mahomed II după 1456 pentru a înălţa Moscheea Fatih. Din 1461 până în 1587 sediul Patriarhiei Ecumenice a fost la Mănăstirea Pammakaristos, confiscată şi ea ulterior de otomani şi transformată într-o moschee numită, în cinstea izbânzilor obţinute de sultani în bătăliile din Caucaz, Fetiye (Moscheea Victoriei). Reşedinţa patriarhală a fost apoi mutată mai întâi la Biserica Maicii Domnului din Vlahserai (1587-1597), ulterior în Biserica Sf. Dimitrie de la Xyloporta (Aivansarai) (1597-1600) şi în cele din urmă în sobra biserică, devenită catedrală, a Sf. Gheorghe, o fostă mănăstire de călugăriţe, unde a rămas până în prezent.

Refăcută în urma mai multor incendii, înfăţişarea actuală a Bisericii Sf. Gheorghe datează de la anul 1836. Având în vedere importanţa sa ca sediu al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului şi cel mai important lăcaş de cult al Bisericii Ortodoxe Greceşti din afara Greciei, clădirea este relativ mică, fapt datorat interdicţiei impuse de otomani la construcţia unor clădiri neislamice care ar fi putut să rivalizeze cu moscheile. De asemenea, nu mai păstreaza domul original, după cucerirea Constantinopolului bisericile nemaivând voie să aibă turnuri înalte sau însemne speciale de credinţă şi semănând, din acest motiv, cu vechile basilici, drepte şi fără turle.

Biserica păstrează mozaicuri rare şi icoane vechi extrem de valoroase. Tronul patriarhal, aparţinând, potrivit legendei, Sf. Ioan Gură de Aur, este din lemn de nuc încrustat cu bucăţi de fildeş şi perle. În „Coloana Flagelării”, aflată într-un colţ al bisericii, se păstrează o relicvă sfântă de mare importanţă pentru creştini, şi anume o bucată din stâlpul pe care a fost legat Iisus Hristos când soldaţii romani l-au biciuit şi torturat, despre care se crede că ar fi fost adusă la Constantinopol de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, după pelerinajul făcut la Ierusalim. Alte două bucăţi din acest stâlp se află la Ierusalim şi Roma. În biserică se păstrează şi moaştele sfinţilor Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. În 1204 acestea au fost furate de cruciaţi, fiind returnate în 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.

După vizitarea Patriarhiei, următoarea noastră ţintă a fost Biserica Pammakaristos (Fethiye Camii) . Ne aflam în Fener, cartierul cu străzi înguste şi în pantă abruptă, cu multe biserici şi foste biserici bizantine, dar şi cu case şi conace vechi, locuite cândva de greci şi de armeni şi lăsate într-o stare avansată de degradare. Nici un indicator, cu toate că Pammakaristos face parte din Patrimoniul Mondial UNESO. Şi – evident – nici o plăcuţă cu numele străzilor. Ne ghidăm după hartă şi o luăm mai întâi la stânga, cerând lămuriri unui poliţist care stă la taclale cu proprietarul unui mini-market. Omul n-a auzit de Pammakaristos, şi nici de Fethiye Camii (o confundă cu Fatih Camii – Moscheea Fatih). O luăm la dreapta, trecând pe lângă un atelier de cizmărie cu nelipsita pisică tolănită pe prag. Case vechi, şubrede, cu tencuiala scorojită, şi nici picior de om. Ne mai uităm o dată pe hartă şi decidem că n-avem de ales: trebuie să luăm pieptiş dealul. În zonă nu trec mijloace de transport în comun – străzile sunt prea înguste. Din loc în loc, pe terenul înclinat, apar maidane pe care băieţii joacă totuşi fotbal (la noi chiar s-au construit, şi încă pe bani grei, terenuri de fotbal în pantă, aşa că de ce ne-am mira?). Urcăm gâfâind din greu şi pe lângă noi trece în viteză, depăşindu-ne, un turc costeliv care împinge un cărucior încărcat cu marfă. Nu ştiu unde Dumnezeu o cară, că nu vedem niciun magazin. În fine, ajungem, cum ar veni, în capătul de sus al străzii, şi aici o nouă dilemă – s-o luăm la stânga sau la dreapta? Zăresc ieşind dintr-un bloc un nene care se îndreaptă spre maşina parcată lipit de un zid şi mă reped spre el fluturând harta în mâini. Presupun că am o faţă disperată, căci individul stă şi mă aşteaptă. Rostesc „Pammakaristos”, apoi „Fethiye”, şi-l văd că dă din cap şi ne deschide portiera din spate. Într-o engleză aproximativă ne spune că tot acolo merge şi el. Fără să stăm pe gânduri şi bazându-ne pe bunăvoinţa lui (are o faţă simpatică), ne suim în maşină. Şi bine am făcut, căci drumul urcă şi tot urcă, coteşte şi tot coteşte, cu toate că omul o ia la un moment dat, nepăsător, pe un sens interzis, însă din fericire circulaţia în partea asta a oraşului e aproape egală cu zero, de nici nu-mi vine să cred. După vreo şapte minute opreşte şi ne arată ceva în stânga: am ajuns. Coborâm, nu înainte de a-i mulţumi frumos. La Pammakaristos (ca şi la Chora), intrarea se plăteşte, ambele fiind muzee; taxa, dacă îmi amintesc bine, este de 5 TYR, adică aproximativ 1,76 euro.

Plătim şi intrăm în grădină. Şi această biserică frumoasă din cărămidă este în renovare, dar se poate vizita. Se crede că Mănăstirea Maicii Domnului cea Preafericită - Pammakaristos - a fost întemeiată în jurul anului 1050 de către Ioan Comnenul, tatăl împăratului bizantin Alexios I Comnenul (a domnit între 1081-1118), care, mai târziu, a şi fost înmormântat aici. Parekklesionul (paraclisul sau capela laterală) este un exemplu de arhitectură paleologă, fiind adăugat în anul 1310, la începutul dinastiei Paleologu (1260-1453), de către Martha Glabas, în memoria soţului său, general în armata lui Andronikos II Paleologul. Capela cuprinde cea mai mare suprafaţă de mozaicuri bizantine din Istanbul, după cele de la Sf. Sofia şi Chora, şi îl înfăţişează pe Iisus Pantocrator înconjurat de profeţii din vechiul Testament, botezul Domnului şi pe Iisus cu Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul. În 1591 biserica a fost transformată în moschee, purtând numele „Fethiye” („Victoria”) în cinstea cuceririi teritoriilor din Caucaz aflate azi în Georgia şi Azerbaidjan de către sutanul Murat III.

După Pammakaristos ne îndreptăm spre Biserica Mântuitorului din Chora (Kariye Camii) , cel mai important monument bizantin din Istanbul, după Sf. Sofia. Din fericire, drumul e destul de drept, cu câteva mici urcuşuri (floare la ureche!). Zona e ceva mai curată şi elegantă şi în faţa bisericii, lângă terasa unde chelnerii servesc ceai, cafea şi răcoritoare (şi mâncare, la etaj) sunt staţionate mai multe autocare – greceşti şi româneşti. Deşi biserica se află şi ea în restaurare, dându-i ocol se pot admira zidăria din marmură în dungi, cele şase cupole, arcadele şi, într-o parte, minaretul. Iniţial era situată în afara primelor ziduri ale oraşului, ridicate în sec. al IV-lea de Sfântul Constantin cel Mare, la sud de Cornul de Aur. Chora îşi trage numele de la o expresie ce înseamnă „din câmp” sau „din afara zidurilor”. Ulterior împăratul Theodosiu cel Mare va zidi un al doilea rând de ziduri, acestea înglobând şi zona în care se afla Biserica Chora. Până la începutul secolului al XIV-lea, când biserica a fost restaurată şi îmbrăcată în celebrele ei mozaicuri, aceasta nu a fost de o importanţă deosebită. Theodor Metochites, un important demnitar de stat bizantin, a finanţat mare parte din mozaicurile şi frescele bisericii, realizate între anii 1315-1321 de meşteri anonimi. Mozaicurile sunt cele mai reuşite exemple de artă bizantină din perioada renascentist-paleologă. Dintre acestea, mai cunoscute sunt cel care îl reprezintă pe Theodor Metochites oferindu-i în dar lui Iisus macheta bisericii şi cel ilustrând Adormirea Micii Domnului, iar dintre fresce cea din cupolă („Genealogia lui Iisus”) şi fresca Învierii.

În 1511 Atik Ali Paşa, marele vizir al sultanului Baiazid II, o ordonat ca Biserica Chora să fie transformată în moschee - Kariye Camii. Operele de artă din Chora au fost redescoperite în 1860. Începând cu anul 1948, doi savanţi americani au sponsorizat un întreg program de restaurare. Din acel an, clădirea a încetat să mai fie folosită pe post de moschee iar în 1958 a fost deschisă publicului ca muzeu – Kariye Müzesi. Chora este inclusă în Patrimoniul UNESCO.

După ce ne-am mai întremat un pic cu câte un suc pe terasă, beneficiind de afluxul de turişti am reuşit să luăm un taxi până la Moscheea Fatih (Fatih Camii) . Numele „Fatih” înseamnă „Cuceritorul”, moscheea fiind ridicată în 1461 de sultanul Mahomed II (scris şi Mohamed, Mohammed, Mehmet sau Mehmed), învingătorul bizantinilor la 1453. A fost prima moschee imperială, construită pe ruinele Bisericii Sfinţilor Apostoli, care adăpostea, printre altele, mormântul împăratului Constantin cel Mare. Mahomed a dorit ca ea să rivalizeze cu Sf. Sofia, alegând în acest scop o zonă înaltă ce oferea largi perspective spre Marea Marmara şi Cornul de Aur. Cuprindea un întreg complex de clădiri, incluzând săli de mese, fântâni, opt şcoli islamice, un spital, o bibliotecă şi un ospiciu. Legenda spune că arhitectul Atik Sinan, supranumit „cel bătrân” pentru a-l diferenţia de viitorul mare arhitect de origine armeană Mimar Sinan, a fost pedepsit cu amputarea mâinilor şi apoi cu execuţia de sultan, nemulţumit de cupolă, care nu se compara ca grandoare cu cea de la Sf. Sofia.

Moscheea lui Mahomed a fost distrusă de un cutremur, fiind reconstruită în stil baroc de Mustafa III începând din 1771. Plăcile de faianţă de Iznik din interior sunt considerate de specialişti ca fiind de calitate inferioară celor folosite la Moscheea Rüstem Paşa. Cel mai interesant element arhitectonic este curtea interioară, cu un portic cu arcade asemănător construcţiilor romane. Împrejur sunt mai multe mausolee (türbe), cel mai venerat fiind al lui Mahomed Cuceritorul, reconstruit în întregime, în stil baroc, în 1776. Alături se află mormântul soţiei sale, Gülbahar Hatun.

La întoarcere am trecut cu autobuzul pe sub Apeductul lui Valens. Construcţia pe două niveluri datează din anul 368 d. Hr. şi avea iniţial, din câte se pare, o mie de metri lungime, fiind destinată a aduce apa din Pădurea Belgrad către complexul marelui palat, situat lângă Hipodrom, în cartierul Sultanahmet. S-au păstrat 971 de metri şi 6 din cei 26,5 metri înălţime s-au pierdut în sol din cauza depunerilor de mâl. Reparat în mai multe rânduri, apeductul a fost funcţional până în secolul al XIX-lea. Pe sub arcadele alcătuite din blocuri masive de granit traficul înnebunitor al oraşului se scurge acum neîncetat, fără a afecta structura de rezistenţă a apeductului. Absolut impresionant!

Pe malul vestic al Cornului de Aur mai sunt o mulţime de alte atracţii, pe care, din lipsă de timp şi din cauza oboselii, le-am „sărit” deocamdată: Miniatürk, parcul cuprinzând o reproducere la scara 1:25 a celor mai importante construcţii din oraş; Moscheea Prinţului (Şehzade Camii), unul din primele proiecte ale arhitectului Sinan; Biserica Iisus Pantocrator (Molla Zeyrek Camii); Biserica Sfânta Maria a Mongolilor (Kanlı Kilise), şi multe altele. Este o zonă fascinantă, poate uşor insalubră pe alocuri, dar cu o puternică încărcătură istorică, şi dacă aveţi timp, curiozitatea de a vedea, simţi şi descoperi, precum şi oarece condiţie fizică pentru a o străbate la pas, vă garantez că nu veţi fi dezamăgiţi.

Dar, după o zi atât de plină, cred că am meritat şi noi un prânz târziu şi cam frugal la un „împinge tava” de lângă Taksim, o pauză de refacere în cămăruţa noastră iar seara o cină mai „simandicoasă”, cu supă de linte, un kebab cu iaurt superbun şi o sticlă (hai, două, de bere) la un restaurant din Laleli, o mai veche „cunoştinţă” de-a noastră.

Povestea nu se opreşte însă aici. Dacă nu v-am plictisit (încă) de moarte, citiţi şi continuarea.

---

VIZUALIZĂRI: 4669 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI