„Aremorica” sau Paradisul terestru (III)

TIPĂREȘTE

Căci această a treia zi a periplului armorican mi-a amintit, printr-un ciudat proces de selecție, de vremile de demult, când, copil conștiincios, citeam și învățam „Dobrogea, Dobrogea”, povestea lui Geo Bogza, ce atârna, precum sabia lui Damocles, deasupra grumazului meu de elev, care se pregătea pentru treapta I de liceu...

Cum? Ce?

Păi, uite așa! Ba, mai mult, în acea zi, geometria expediției – da, adică acea „măsură a Pământului”, γεωμετρία – m-a purtat transversal, peste peninsulă, până la Carnac, acel Stonehenge breton. Pentru că, deși urma, o zi mai târziu, să îi dăm ocolul, spre următorul punct de referință, la Pointe du Raz, distanțele și, mai ales, planurile, ar fi făcut să ratăm acest obiectiv de neratat...

Cum ziua nu se anunța însorită, am ales-o pentru închiderea ciclului menhirelor – sau Arthurian, cum le place să îl numească insularii de peste Canal. Mai ales că, vremea nefiind propice unei băi de soare, nu am fi fost tentați de plajele Carnacului, despre care se spune că înlocuiesc, pentru boemi, pe cele de pe Riviera mediteraneană.

Iată-ne, așadar, după un drum de aproape două ore, la intrarea în Carnac… O intersecție aglomerată, care lăsa orașul spre înainte și care te îndruma la dreapta, către Aliniamente… Deja, pe marginea drumului, protejate de garduri din plasă metalică, rânduri, rânduri, menhirele făceau cu ochiul. Atent fiind la drum – foarte înghesuit, cu mașini parcate ca în București și pâlcuri de turiști bezmetici – am întrezărit, doar, pietrele cenușii, dispuse ordonat, pe kilometri întregi. Deja eram stresat de veșnica problemă a parcării… Dar, cum Dumnezeul șoferilor este milostiv, chiar în parcarea centrală, de la punctul de informații și casa de bilete, s-a eliberat un loc. Unul singur, exact în dreptul meu… L-am ocupat, spre tristețea celui din fața mea, care tocmai ce depășise zona.

Ura! Și fuga la casa de bilete, situată vizavi de Aliniamentul de la Menec, unul dintre cele trei care au adus faima în zonă. Lume multă, ca la circ. Turul în limba engleză tocmai ce fusese epuizat, așa că, bazându-mă pe francofonia carpatină, am acceptat turul în franceză. Nu-i bai, tocmai vroiam să plecăm, când, după ce am plătit, domnișoara care o seconda pe doamna de la casa de bilete ne-a tras deoparte ca să ne explice cum stau lucrurile.

Deci, cu harta în față și cu un pix cu mină neagră în mână, a început să explice, în franceză, cum altfel, că doar luasem turul în limba lui Moliere… Bun, aliniamentul de la Menec este chiar peste drum, da? Da. Ei, bine, uitați de el. Turul are loc peste douăzeci de minute, la aliniamentul de la Kermario. Super, am zis, știind că acesta este cel mai important din cele trei. Ia te uită, păstrează ce-i mai bun pentru francezi, că englezii au Stonehenge-ul lor, ce mai caută aici, peste Canal? Nu le-a ajuns bătaia pe care le-a administrat-o Ioana D’Arc?

Dar… Sigur, exista un dar… Aliniamentul de la Kermario este aici – și a desenat un X pe hartă… Adică trebuie să mergeți așa și așa… Zis și făcut. Am mai zăbovit câteva minute, ca să admirăm peisajul, să surprindem atmosfera în imagini, dar și să citim despre Aliniamente și să vizităm magazinul cu suveniruri, pentru că, nu-i așa, douăzeci de minute înseamnă mult…

Doar că, studiind, într-un moment de relaș, harta, am avut o mică strângere de inimă – dar nu i-am dat ghes, căci cine mai dă importanță, azi, unei mici strângeri de inimă?

Și am pornit, per pedes, către aliniamentul cu pricina, unde trebuia să ne întâlnim cu ghidul. Pe măsură ce înaintam de-a lungul șoselei, paralel cu menhirele de la Menec, bănuiala devenea certitudine… Kermario se afla dincolo de intersecția de la intrarea în oraș, adică la vreo doi kilometri de casa de bilete… Ăștia chiar nu sunt zdraveni? Adică, vând biletele la mama… aceluia din subsol și nici măcar nu te avertizează? Acum înțelegeam misterul eliberării locului de parcare. Cum, însă, străbătusem deja cale de un kilometru, nu avea rost să ne mai întoarcem, așa că am continuat drumul, cu bombănelile de rigoare. Oricum, am avut numai de câștigat, în aerul curat al pădurilor de pini.

A, nu v-am spus? Toată coasta, până jos, la Biarritz, este plină de pini. Nu că pinii ar crește ei, de bună voie, în climatul litoral, dar ca să preîntâmpine niscaiva plângeri de prin 2014, cum că țărmul se deșertifică sau ploile de vară mătură așezările rurale, francezii, mai precauți, au plantat, încă de pe la 1850, ceea ce avea să devină cea mai mare pădure de pini din Europa… Deoarece au studiat ei, francezii, că pinii, nu numai că ozonifică aerul dar, culmea, mai au și proprietatea de a fixa solul… Măi, să fie!

La Kermario am ajuns după ce am trecut pe lângă două parcări goale și ne-am așezat pe bârnele din lemn, în așteptarea restului grupului. Ba chiar am urmărit, amuzați, grupul de spanioli care ne depășise pe drum, ca să nu piardă intrarea. Mai precis reacția lor, când li s-a spus că trebuie să se întoarcă la punctul de informații (vă amintiți? Doi kilometri mai încolo), ca să cumpere bilete și să revină. Doar că, își dădea cu presupusul domnișoara care păzea intrarea, era puțin probabil să mai prindă turul acesta, mai bine cel de peste o oră! La care, disperați, spaniolii au adoptat tactica regelui Filip cu a lui Armada – s-au retras în glorie, urmând poteca ce ocolea menhirele, pe lângă gard…

Cât de mult i-am invidiat, ulterior, mai ales că eu sunt și oarecum claustrofob… Dar, vorba romanelor foileton, să nu anticipăm…

Kermario sau Casa Morții, în bretonă, este cel mai mare aliniament din zonă, ce cuprinde și cel mai înalt menhir, precum și singurul dolmen rămas în picioare. Acum, menhirele sunt bolovanii de sine stătători, care se ridică solitar spre cer, în timp ce dolmenul este format din cel puțin doi bolovani, peste care se sprijină un al treilea, ca un acoperiș. Dolmenele sunt considerate, mai degrabă, monumentele funerare ale Epocilor de Piatră – deși nimeni nu știe cu exactitate cine și de ce le-a ridicat. Iar asemănarea cu povestea lui Geo Bogza, ca, de altfel, peste tot unde istoria ne-a binecuvântat cu varii construcții din piatră, constă în utilizarea rocilor de o valoare inestimabilă în ridicarea tuturor edificiilor din zonă, de la staulele pentru vite până la castelele feudalilor...

Ghida noastră, o persoană stranie și simpatică, îmbrăcată precum exploratorii polari de odinioară, ne-a speriat bine de tot la începutul călătoriei, după ce a închis poarta din lemn și ne-a avertizat că, de acum înainte, suntem pe cont propriu și că posibilitate de ieșire nu mai există. Deja tremuram și îi priveam cu invidie pe spaniolii de peste gard, care, la rândul lor, își lungeau gâturile și își roteau lobii urechilor, în speranța ca vântul să le aducă în zbor fragmente din explicațiile ghidei. Mi s-a părut că erau ușor triști… Nimeni nu e mulțumit cu ce are!

Iar ghida… Ei, ghida! Micul nostru grup eterogen consta din: noi doi, dintre care eu, cu o figură calculat inteligentă (eram singurul care nu cunoștea limba franceză, iar ghida m-a mirosit încă de la început, după privirea-mi fixă și suplimentul de chicote la ceea ce bănuiam eu a fi glume), doi pițiponci (el, cu ciocate și cămașă albă, largă, ea, cu geantă de lux și ochii dați peste cap) și câteva familii cu cei trei plozi din dotare (vă amintiți? Francezii de azi sunt la curent cu politica noastră familială de după 1967). Foarte răbdători și bine crescuți acei copii. Nici o vorbă, nici o alergare de voie printre menhire. Iar părinții lor... Stane de piatră, asemenea celor care ne împresurau. Nimeni nu mișca în front, deși mie îmi înțepeniseră picioarele în pământul tare. Pentru că ghida, după ce îi certase pe cei care nu aveau adidași – ea însăși purtând în picioare niște cizme de cauciuc, de unde credeam că o să mergem kilometri – ne-a ținut lipiți de un menhir, cu o prelegere în toată regula. Adică, ce rost avea să stăm aici, sub cerul înnorat, când o astfel de cuvântare era mai potrivită într-o sală de conferințe, în lumina unui videoproiector?

Eu îi invidiam pe spaniolii liberi, de dincolo de gard, iar ei mă invidiau pe mine, pentru turul cu ghid la care luam parte!

La plecare, după o oră, ghida m-a întrebat dacă am înțeles ceva. Bineînțeles, i-am răspuns, în acea limbă pe care, de fapt, nu o cunoșteam. Oricum, povestea menhirelor nu îmi era străină, iar legendele despre soldații romani transformați în stană de piatră de Merlin îmi stăruiau în memorie. Aflând cauza pentru care pricepusem prelegerea, anume apartenența noastră la ramura dunăreană a latinității, i-a revenit cheful de vorbă, spunând că știe un arheolog român și că e la curent cu istoriile despre Babele, Gânditorul de la Hamangia, dar și cu faptul că, în Apuseni – bine, aici nu le avea cu geografia, așa că i-am explicat noi unde – fusese descoperit cel mai vechi craniu de om modern.

Adevărat că, la o astfel de conversație, ne-a venit și nouă cheful de dialog, așa că am mai continuat, preț de un sfert de ceas, într-o frangleză neaoșă!

Între timp, norii s-au spart, lăsând cerul liber pentru ca soarele, zgârcit până atunci, să ne răsfețe cu razele-i calde. Dar nu am coborât spre plajă, deoarece vroiam să vizităm un obiectiv aparte, de care puțină lume știe. Așa că am părăsit menhirele, cu un gust puțin amar – nici pe departe nu se compară cu senzația de început de lume de la Stonehenge – ca să urcăm spre nord, către Lorient.

Lorient nu este tocmai un oraș turistic – poate doar portul său, pentru norocoșii posesori de iahturi – dar ceea ce atrage este istoria recentă, sumbră, a acestui fost sediu al Companiei Indiilor de Est... Pentru că aici, la Lorient, naziștii au construit cea mai impunătoare bază navală pentru amiralul Donitz, loc de retragere și regrupare a flotelor de submarine ce amenințau Atlanticul.

Sinistră construcție, a rezistat celor mai aprige bombardamente, care aproape au ras Lorient-ul de pe fața Pământului. Azi, blocul K3 este muzeu, cu danele sale cenușii, deschise spre mare, iar celelalte clădiri sunt încă folosite în scopuri industriale. Este, acolo, un contrast năucitor între cenușiul apăsător al zidurilor groase, pe care te aștepți încă să vezi uniformele naziste mărșăluind – trecând pe sub porțile greoaie chiar te cuprinde teama – și culorile vesele din portul de alături. Pentru că viața merge înainte, istoria merge înainte, după reguli încă neînțelese.

Doar să nu uităm!

Iar ziua următoare a fost una de tranzit, pe coastele Bretaniei, sub cerul noros al furtunii Bertha, care a bântuit Atlanticul de Nord în vara asta. Ca să nu pierdem, însă, timpul, am făcut un scurt popas la periferia Brest-ului – pe care am promis să îl vizităm ulterior – ca să facem vizita de curtoazie Oceanopolis-ului. Muzeul marin din Bretania, Oceanopolis se întinde pe un spațiu generos, la malul mării. Cu toate acestea, este modest, în comparație cu fratele său din Cherbourg-ul normand. Ca să nu mai vorbesc de acvariile similare de la Lisabona sau Barcelona... Dar este un obiectiv cochet, ce merită a fi vizitat, fie și pentru bucuria de a vedea toate făpturile alea minunate în habitatul lor natural – pentru că și aici, ca pretutindeni – există o artă întreținută cu pasiune de curatorii locației pentru replicarea, până în cele mai fine detalii, a mediului de viață acvatic.

De la Brest, am coborât spre sud, pentru a coti la dreapta, spre Cap-Sizun, peninsula de vis... Dar despre Douarnenez, Audierne, Kernevez sau Pointe du Raz, tot atâtea nume de legendă, curând...

---

VIZUALIZĂRI: 3035 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI