Pe transfagarasan dupa 35 de ani (I)

TIPĂREȘTE

Am urcat pe transfăgărăşan înainte de 1980, la câţiva ani după inaugurarea drumului, probabil prin 1977-1978. Cu munţii Făgăraş aveam o relaţie specială şi cum la Bâlea Lac fusesem de mai multe ori cu rucsacul în spate, mă consideram datoare să ajungem acolo şi cu maşina. Cu ani în urmă, lucrasem la Comb. Chimic Victoria, între ‘58- ‘60, întâi că stagiar, apoi ca inginer de tură la fabrica de acid sulfuric. Locuiam în colonie, câteva zeci de bloculețe cu un etaj, de tip gruzin, moştenire de la Sovromchim. Erau două apartamente pe etaj, adică două camere cu baie şi bucătărie comună şi balcon din lemn traforat vopsit în verde. Cum colonia, devenită între timp oraş nu oferea tinerilor nicio distracţie şi orice ieşire din tipic era raportată, sâmbăta după terminarea schimbului plecam un grup de tineri pe munte. Ne făceam veacul la cabanele Fata Pădurii, Podragu, Turnuri sau în direcţia ceealaltă la Sâmbăta, Urlea. Dacă se întâmpla că 1 mai sau 23 august să cadă vinerea, aveam trei zile libere, plecam de joi după-amiaza şi străbăteam cea mai mare parte a crestei ajungând la Bâlea Lac, chiar şi la Negoiul. După douăzeci de ani auzind de inaugurarea drumului de peste munţi, ne-am hotărât să facem transfăgărăşanul. Prietenii, orăşeni notorii de Bucureşti au început să ne descurajeze. Că ei ştiu câte maşini au căzut în prăpastie, că vara poate ninge din senin şi se face polei pe şosea, că poate ne atacă cineva şi ne lasă fără maşină. Hotărârea nostra era luată dar ca prevedere am lăsat copiii, actele cu ratele apartamentului şi una din chenzine la părinţi. Am plecat din Bucureşti dimineaţa cu Dacia 1100, (motor franţuzesc) şi după prânz am tras la o fosta colegă de serviciu care se stabilise definitiv în Victoria. Oraşul se dezvoltase, avea hotel, cinematograf, spital, liceu, la marginea lui apăruseră timid 2-3 vile şi se ridicase o umbră de cartier cu blocuri de patru etaje fără lift. Oraşul era prosper pentru că în fiecare familie erau unu-doi salariaţi la combinat şi cu sporurile de toxicitate şi pericol se câştiga bine. A două zi am urcat pe transfăgărăşan. La început am condus şi eu dar când am văzut că urcăm serpentină de serpentină l-am lăsat pe bărbatu-miu, eu închizând ochii şi gândindu-mă la copii. Tot ce am văzut mi se părea fantastic: şoseaua şarpe leneş care urca ameţitor spre cer, refugiile acoperite peste care şiroiau izvoare, munţii de piatră pleşuvi şi fără vegetaţie şi undeva jos ca un punctuleţ o stana. La Bâlea Lac nu erau parcate decât două maşini ARO şi Dacia noastră. Cabana Bâlea era aşa cum o ştiam, o silueta singurateca la malul lacului cenuşiu în care păstrăvi lacomi se ingesuiau spre o fărâmitură de pâine. Sus la stânga şerpuia poteca spre Şaua Caprei unde chiar văzusem odată capre negre (de fapt brune) sărind din stâncă în stâncă. Dincolo de șea era lacul Capra încremenit în tăcere, apoi Vânătoarea lui Buteanu la 2508m pe care nu aveam să le mai văd altădată. În faţă între muntele Capra şi Paltinul se deschidea hăul unui tunel care trecea spre Argeş. Nu am avut curaj să-l trecem pentru că ni s-a spus că din cauza multor căderi de apă şi cascade cad pietre peste maşini şi asfaltarea nu e încă terminată. În partea dreapta era muntele Doamnei şi lacul cu acelaşi nume cât şi poteca spre Negoiul pe Strunga Dracului. Nu pot spune ce sentiment am avut ajungând acolo cu maşina. Rămăsesem cu convingerea că pentru a simţi muntele, el trebuie cucerit pas cu pas şi când nu mai poţi, te aşezi lat la marginea potecii, iei o bucată de zahăr cubic, o gură de apă din gamelă şi mergi mai depate. Ne-am întors acasă mândri că am făcut transfăgărăşanul dar cu regretul că nu am mers pe munte în adevăratul sens al cuvântului.

Au trecut 35 de ani de atunci, vârsta ne-a împovărat şi o nouă traversare mi se părea de domeniul fanteziei. Încurajaţi însă de faptul că anul trecut am mers pe transalpina fără probleme şi anul asta am făcut 2000 km prin ţară, ne-am hotărât să încercăm din nou. Înainte de plecare am avut o problemă. Cu câteva zile înainte fuseseră ploile şi marile inundaţii din iulie şi pe saitul CNADNR scria că pe DN67, la km 130 în zona Bâlea Cascadă au căzut pietre şi se circulă îngreunat pe un fir, pe o distanţă de 90 m. Ştiind cum se lucrează la noi, era gata să renunţăm pentru că nu ar fi fost deloc plăcut să străbatem 300 km şi să ne întoarcem din cauza unor bolovani. Am dat telefon la cabana Paltinu de la Bâlea Lac să întreb care e situaţia, mi-au zis că e bună şi că au primit în cazare turişti veniţi din ambele sensuri. Cu ocazia asta am aflat că o noapte de cazare inclusiv micul dejun la ei costă 260 lei. Mama mia! Râsul, râsului e că azi 20 august, la o luna de la evenimente, anunţul CNADNR se menţine neschimbat, adică drumul ar fi cu bolovani deși nu mai era niciunul şi ar putea influenţa turiştii să-şi schimbe planurile.

Ca să nu fim prea obosiţi am plecat cu o zi înainte şi am mai vizitat câte ceva. Am trecut pe la schitul rupestru de la Sinca, am luat prânzul la păstrăvăria Albota despre care am scris anul trecut vezi impresii. În drum am oprit la herghelia de lipiţani de la Sâmbăta. Am tras o tură prin oraşul Victoria. Mi-a făcut impresia unui oraș mort și nu e de mirare, dat fiind că fostul combinat s-a sfărâmat în câteva făbricuțe neînsemnate și populația care pe vremuri atingea 12000 oameni activi, astăzi a scăzut la jumătate, majoritatea fiind pensionari. În încrengătura de străzi, deși au mai rezistat câteva case de tip gruzin, nu am găsit-o pe cea în care am locuit. Cea mai frumoasă amintire a acelei zile a fost Abatia Cisterciană din Cărțișoara, fără îndoială cel mai spectaculos monument din Evul Mediu timpuriu din România. Despre Abatia Cisterciană nu știam nimic până n-am citit reviewul postat de Dragoș vezi impresii. Am înnoptat la pensiunea La bradul Înalt din Porumbacu de Sus o pensiune bună unde vă veți minuna de mobilierul pictat și înflorat și unde prețul a fost mic comparativ cu cele afișate în Cârța pe drumul Tranfăgărășan.

Am urcat prin Transilvania pe drumul pe care-l mai străbătusem cu peste 35 de ani în urmă. Pe drum mi-am adus aminte de ceva foarte curios care mi s-a întâmplat pe vremuri în anii 58-60, deci acum 55 de ani. Ne odihneam puţin după ce urcasem drumul greu de la Bâlea Cascadă la Bâlea Lac pe valea Doamnei, drum cu rucsacul în spate vreo patru ore. Urma să plouă, atmosfera era umedă, văile fierbeau în nori şi fulgerele brăzdau cerul. Nu mai aveam mult până la cabana şi oricum aveam pelerine din foaie de cort. La un moment dat am zărit pe vârful din faţa noastră acolo unde muntele se uneşte cu cerul, trei siluete de oameni ale căror capete erau înconjurate de un nimb, o aureolă ca a sfinţilor pictați în biserici. Am rămas cu toţii tăcuţi, unii dintre noi speriaţi, imaginea a dispărut poate după un minut-două şi am văzut cum oamenii au pierit acoperiţi de vălătucii de nori. Au trecut zeci de ani şi explicaţia am găsit-o întâmplător pe net. Se numeşte focul sfântului Elmo şi iată explicaţia: apare în orele premergătoare orajelor (descărcărilor electrice) în jurul obiectelor înalte şi ascuţite. În condiţiile în care câmpul electric al atmosferei are valori mari, se produce un flux de electroni ce dau o anumită luminozitate. Fenomenul este cunoscut încă din Antichitate şi constă în apariţia unei străluciri intense, asemănătoare focului, în jurul clopotniţelor hornurilor castelelor sau chiar vârfurilor muntoase. Ca aspect, se prezintă că nişte jerbe de scântei foarte subţiri, albe-violete, de obicei cu lungimea până la 20 de centimetri.

===

-va urma-

---

VIZUALIZĂRI: 2153 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI