Memorialul durerii din Sighet, cronica unor generaţii distruse (II).

TIPĂREȘTE

Etajul I. Am urcat o scară largă cu treptele tocite de mii de paşi şi am ajuns pe o platforma faţă în faţă cu o alta, la mijlocul cărora era un gol mare din care se putea supraveghea atât parterul cât şi etajul II. Pe latura dinspre perete una lângă alta sunt înşirate celulele, astăzi cu uşile deschise.În interiorul celulelor se prezintă căte un moment din universul concentraţionar sau al revoltei anticomuniste.

Prima celulă, Neagra, era destinată pedepsei şi izolării deţinuţilor nesupuşi. Aceştia erau ţinuţi zile şi nopţi în Neagra, într-un întuneric deplin, legaţi cu un lanţ de un belciug în centrul celulei şi care-i obliga să stea în picioare.

Alături de Neagra este Sala Demnitarilor dedicată elitei politice întemniţată la Sighet. Primul lot de ˝elemente duşmănoase˝ a fost adus în noaptea de 5/6 mai 1950; cei care se ascunseseră şi nu au fost găsiţi acasă au fost căutaţi de siguranţă şi aduşi ulterior. Au stat un an fără a fi cercetaţi şi judecaţi. Apoi o sentinţă colectivă le-a stabilit un termen de detenţie de doi ani şi apoi, fără drept de apel încă cinci ani. În acest timp din cauza lipsurilor, a hranei precare, a frigului, a lipsei de asistenţă medicală şi a vârstei mulţi dintre ei au decedat. Fotografii în zeghe, fotografii în costume elegante, fotografiile unor oameni puternici, fotografiile unor bătrâni cu privirea pierdută, asta impresionează în această celulă. Din lista celor 54 de morţi am recunoscut numele celor doi Brătieni Gheorghe şi Constantin, a lui Iuliu Maniu. Alţii au fost miniştri, secretari de stat, guvernatori ai Bancii Nationale, generali, amirali. Au fost îngropaţi noaptea în taină în Cimitirul Săracilor fără nume şi fără cruce astfel că nu poate fi identificat niciun mormânt. În cadrul Memorialului s-a lucrat la un proiect în care pe o suprafaţă de 1.4 ha din cimitir s-a desenat conturul Romaniei, în interior fiind sădite conifere. Ansamblul poate fi văzut de pe o platformă de la înălţime. Nu am avut timp să-l vizităm.

Urmează săli în care s-a arătat genocidul asupra învăţământului şi culturii. În învăţământ, în anii ´50 profesorii din vechea gardă au fost epuraţi fiind înlocuiţi cu cadre slab pregătite şi obediente. Manualele erau unice, la multe licee de tip tehnic nu s-a mai predat nicio oră din diciplinele clasice. Eu am învăţat istoria după manualul lui Roller ale cărei principale teze erau că noi suntem slavi şi că istoria e făcută de mase, nu de personalităţi. N-am făcut o oră de franceză, engleză iar la rusă o suplinitoare basarabeancă fără studii nu a reuşit să ne înveţe nimic. Cei care cred că exagerez şi că iau numai partea negativă a învăţământului trebuie să ştie că eu am făcut liceul în anii 48-52, în timpul Anei Pauker, în cea mai stalinistă şi neagră perioadă din România. Ulterior s-a izbutit aducerea învăţământului spre normal şi copiii mei care au învăţat în anii 70-80 au beneficiat de o programă analitică normală.

În Academia Română au fost excluşi în bloc vechii savanţi şi oameni de cultură şi înlocuiţi cu cadre devotate partidului. Unele personalităţi au pactizat cu regimul cum au fost C. I. Parhon, Mihail Sadoveanu.

Artişti interzişi. Era suficient ca artist să spui o poantă cu iz politic sau să ai o rudă proscrisă şi erai interzis sau închis. C. I. Tănase şi Marioara Voiculescu în teatru, Corneliu Baba în sculptură sau Erich Bergel în muzică au fost nume interzise. Scriitoarea Alice Voinescu, actriţa Lili Carandino au făcut puşcărie şi canal.

Scriitori radiaţi. Din Eminescu se cita numai Impărat şi proletar şi Scrisoarea a III-a, din Coşbuc, Noi vrem pământ. Alecsandri, Blaga, Goga- interzişi. Întregul lot Noica-Pillat a primit condamnări cu detenţie. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă dar a fost eliberat la amnistia generală din 1964.

Procesul Noica- Pillat a pus sub acuzaţie 25 de intelectuali sub învinuirea că ar fi plănuit un atentat împotriva lui Gheorghiu- Dej. Ctin Noica şi Dinu Pillat au fost condamnaţi la 25 ani de închisoare, Al. Paleologu 14 ani, Nicolae Steinhardt 12 ani. Au fost eliberaţi odată cu toţi deţinuţii politici la amnistia din anul 1964.

Sălile rezistenţei anticomuniste în munţi. O hartă marchează punctele în care acţionau grupurile de partizani formate din studenţi, foşti ofiţeri, preoţi, ţărani, femei şi bărbaţi de toate vârstele şi mediile sociale. Imediat după ocuparea ţării de Armata Roşie a început hărţuirea celor care se opuneau comunismului. Ca să scape de închisori şi torturi oamenii au luat calea munţilor. În anii 50 erau semnalate şi urmărite 1200 de grupări formate din 10-40 de persoane. Erau înarmaţi cu pistoale, puşti, revolvere cu rol defensiv şi credeau în venirea americanilor eliberatori. Era o vorbă˝ si cu carul cu boi, vin americanii˝. Erau ajutaţi cu alimente şi uneori adăpostiţi iarna de săteni. Numiţi de autorităţi ˝ bandiţi˝ au rezistat până în 1959 dar au fost vânaţi unul câte unul şi împuşcaţi sau spânzuraţi. Unul din puţinii supravieţuitori, Ioan Gavrilă Ogoranu, după ce a fost condamnat la moarte a reuşit să se ascundă de autorităţi 20 de ani. În 1976 a fost prins, urma să fie executat dar a fost graţiat de Ceauşescu la intervenţia directă a preşedintelui Nixon.

Sala Femei în închisoare prezintă pe pereţi şi tavan fotografiile a 4200 deţinute de la Mislea, Arad, Aiud dar se pare că numărul lor a fost cel puţin dublu. Este impresionant cazul Ioanei Arnăuţoiu fiica partizanilor Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop care s-a născut în munţi. Tatăl a fost executat şi mama ei a murit în închisoare, fiica aflându-şi ascendenţa după 1990.

Sălile Gh. Brătianu îl omagiază pe marele istoric, îi prezintă opera şi credinţa. Deşi s-a stins la Sighet în 1953, pedeapsa i-a fost majorată post-mortem cu 60 de luni.

Etajul II. Despre celula de pedeapsă şi izolare˝Neagra˝similară celei de la et. I şi a celulei în care a murit Gh. I. Brătianu reconstituită in situ au scris colegii useri în reviewurile anterioare. Cea mai mare parte a celulelor etajului II conţin mărturii din ultima perioadă a regimului comunisti. Eram deja o femeie matură, începusem să am conştiinţă politică şi pot spune cu mâna pe inimă, că tot ce s-a prezentat e adevărat. Fără îngroşări de penel, fără nuanţe lacrimogene, ci adevărul aşa cum a fost el simţit şi trăit de populaţie în ultimele decenii de dinainte de ´89. Dacă în 1964 au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici şi ulterior au mai fost cazuri doar de internări izolate la psihiatrie, dacă după această dată nu se mai poate vorbi de reprimări politice în forţă, au început constrângerile de altă natură.

Demolările din Bucureşti şi alte oraşe au fost un atac direct asupra memoriei urbanistice. S-au distrus cartiere, s-au răvăşit familii şi vieţi; au fost oameni care s-au sinucis când şi-au văzut casa dărâmată. Au fost demolari fără justificare doar din megalomanie şi paranoia. Am asistat cu lacrimi în ochi la dărămarea bisericii Sf. Vineri la care mergeam în Săptămâna Mare la denii, a străzii Uranus pe locul căruia s-a construit Casa Poporului unde aveam colege de şcoală, am văzut biserici mutate în spatele unor blocuri-dormitor. Am auzit cu groază şi indignare de darâmarea manăstirii Văcăreşti. Se vorbea că la ţară s-au ridicat blocuşoare fără încălzire, fără apă curentă şi cu wc-ul în curte şi că acolo vor fi mutaţi pensionarii din oraşe. Mi-am adus aminte ce frică am trăit gândindu-mă că îmi vor strămuta acolo părinţii.

Sala cu viaţa cotidiană arată cozile de zeci de persoane dimneaţa la ora şase pentru lapte şi iaurt, la pâinea de pe buletin, la salamul cu soia luat după două ore de stat în frig, la înscrierea la maşină sau TV color cu ani buni înainte de a fi livrate. Toate acestea făceau parte din viaţa noastră şi uitându-mă la fotografii am avut senzaţia de deja vu.

A urmat sala numită Epoca de aur. Doamne, ce kitch, ce paranoia în discursuri, ce slugărnicie în aplaudaci! Iar deja vu. În contrapartidă cu aceste orori menite să ne îndobitocească, sunt prezentaţi dizidenţii Doina Cornea, Radu Filipescu, Paul Goma care au avut curajul să se opună regimului. Gh. Ursu căruia i se găsise un jurnal cu însemnări critice la adresa regimului a fost închis şi apoi omorât în bătaie în închisoare.

În sala dedicată posturilor de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii am auzit semnalele atât de cunoscute de începere a emisiunilor. Dacă nu ar fi fost aceste posturi pe care le ascultam şi ne informam de la ele seară de seară, îndobitocirea noastră ar fi fost mai puternică şi vălul de pe ochi ar fi căzut mai greu. Le-am ascultat zeci de ani, întâi cu frică sub plapumă încercând să înţelegem ceeeace scăpase de bruiaj, apoi în ultimul an când securitatea îl trădase pe Ceausescu, cu aparatul cu tranzistori pus pe calorifer, să audă şi vecinii.

Curtea memorialului cuprinde un spaţiu de reculegere şi rugăciune într-o capelă construită sub pământ. La ea se ajunge printr-un coridor în rampă pe pereţii căruia pe plăci negre sunt gravate numele a 8000 morţi în închisori, lagăre, locuri de deportare, secţii de psihiatrie, colonii de muncă forţată. În curte un grup statuar de 18 persoane dezbrăcate, conduse de o mână aparţinând nicicui, înaintează spre un zid care le blochează orizontul. Este imaginea simbol a Memorialului.

În loc de încheiere. Ceea ce am văzut în Memorial - din ceea ce am trăit eu între anii 1945-1989 - totul este adevărat iar în ce am scris, nimic exagerat. Voi care v-aţi născut în anii 60-70-80 când lucrurile intraseră pe un făgaş normal de lipsuri şi privaţiuni dar nu mai era nimic spectaculos şi fiecare familie se descurca cum putea, nu aţi luat în plex schimbarea ca cei născuţi înainte de război.

Referitor la Memorial, ca să aduni, să selectezi, să pui cap la cap mărturii care acoperă jumătate de secol, au fost necesare fonduri şi o muncă titanică de cercetare care a durat 20 de ani. Iniţiativa Anei Blandiana şi a lui Romulus de a ridica un muzeu pe ruinele unei închisori dezafectate şi a atrage fonduri şi parteneriat de la marile institutii europene şi americane le conferă titlul de ctitori ai acestui grandios memorial. De altfel, o nominalizare a Consiliului Europei situează Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei pe un merituos loc trei în monumentele- mărturie ale sec. XIX, după Auschwitz şi Memorialul Pacii din Normandia.

---

VIZUALIZĂRI: 2685 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI