Ce poți să faci o săptămână (de ianuarie) în Lanzarote?

TIPĂREȘTE

Răspuns: suficient de multe. Atât de multe încât la sfârșit ai ocazia să zici. ”Mai trebuia să fac și asta și cu asta, dar nu am avut timp”. Probabil că mulți mă vor contrazice, că insula asta are mai puține puncte de atracție și nu se bucură de aceiași popularitate în zona noastră de lume, ca și surata ei mai de la vest, Tenerife. Parțial, pot avea dreptate, dar este și din cauza unei lipse de publicitate pentru Lanzarote. Aduc ca argument cele circa 40 de avioane ce au decolat de pe aeroportul din Arrecife într-o după-amiază de duminică, din care 2 pentru Spania continentală, 2 pentru Germania, 1 pentru Amsterdam și restul pentru Marea Britanie. Pentru a nu te plictisi o săptămână în cea mai estică dintre Insulele Canare, consider că este necesară o minimă documentare, eventual stabilirea unui program funcție de obiectivele alese, și închirierea unei autoturism. Se poate apela eventual și la una sau mai multe dintre excursiile propuse de agenția de turism organizatoare, dar, la un număr de peste 3 persoane, costă ceva mai mult.

Înainte de a începe povestea mea, simt nevoia unor date statistice. Temperaturile maxime s-au încadrat în zona temperaturii medii a lunii ianuarie, fiind cuprinse între 19 și 21 grade, dar temperaturile minime au depășit puțin media respectivă, fiind de ordinul 16 – 17 grade. Se pare că și temperatura apei a fost peste medie, ajungând pe la 19 grade. În schimb, dacă statistica spune că în ianuarie sunt în medie 6 zile cu ploaie, 5 dintre acestea au fost în săptămâna cât am fost noi acolo. Deși nu plouă mai mult de 5 – 10 minute odată, asta se întâmplă de 4 – 5 ori pe zi. Ploaia a influențat puțin și programul nostru.

Dar să revin la ceea ce am făcut eu timp de o săptămână de iarnă în Lanzarote.

Am decolat de pe aeroportul Luton din Londra în jurul orei 8.00 dimineața și am aterizat pe aeroportul din Arrecife puțin după ora 12.00. De menționat că Insulele Canare sunt pe același fus orar (GMT) cu Marea Britanie, diferit de restul Spaniei. Atenție pentru cei cu telefoane ce setează automat ora, pentru că acestea se vor seta după ora Spaniei (GMT + 1). Formalitățile de intrare au decurs fără probleme, ca oriunde în Spațiul Schengen. Mai complicat a fost cu transferul la hotel, acesta fiind ultimul din cele 6 sau 7 hoteluri unde trebuiau să coboare turiștii din același autocar. În consecință am ajuns la hotel cam pe la ora 14.30. Nici cazarea nu a ridicat probleme, ca urmare am mai avut timp să luăm dejunul ce avea oră limită 15.00.

După-amiaza sosirii a fost dedicată creării unei imagini asupra hotelului (vezi impresii). Nu a fost suficient, fiind necesare mai multe momente și din zilele următoare pentru aceasta.

O parte din timp, nu chiar atâta cât mi-am dorit, am stat la soare, anticipând probabil „codurile” ce mă așteptau acasă. Am făcut asta atât la piscina hotelului, lângă bazinul încălzit, cât și pe malul oceanului, pe Playa Mujeres (Plaja femeilor), aflată la circa 800 m distanță de hotel, dar care implică traversarea unei culmi la circa 40 m peste nivelul mării. Pentru cei cărora nu le place mersul pe jos, la plajă se poate ajunge și cu mașina, pe un drum destul de ocolit, sau cu bicicleta închiriată de la hotel. În acest ultim caz, este nevoie de un oarecare antrenament de „mountain bike”. Deși nu mi-a convenit foarte tare temperatura apei, nu m-am lăsat, și pentru a doua oară în viață, mi-am băgat, cel puțin picioarele, în Oceanul Atlantic. Nu pot spune că după orele de plajă am remarcat vre-o schimbare a culorii pielii.

Mai mult m-a prins soarele în plimbarea făcută în una din zile prin Playa Blanca, stațiunea la a cărei margine estică se află hotelul. Autocarul luat de la hotel nu ne duce prea departe, doar până în parcarea de la Hotel Dorada, la începutul zonei centrale a stațiunii. Aici este plaja principală a stațiunii, unde vin cei mai mulți turiști. Până aici construcțiile sunt destul de rare, amplasate într-un decor semi-deșertic de culoare neagră, cu câțiva palmieri în jur, mai mulți cactuși, și încă ceva flori exotice. Noi, plecați la plimbare, decidem să mai mergem către centru, până într-o zonă mai dens construită. Aceasta mi-a stârnit senzații contradictorii. Compusă, cel puțin la nivelul străzii principale, din clădiri cu maxim un etaj, toate albe și în general tâmplărie verde, nu m-a convins că e numai stațiune sau și orășel cu locuitori permanenți. O primă senzație, stupidă până la urmă, a fost că în zona dens construită seamănă cu Eforie Sud, cu casele însă mult mai albe. Senzația s-a schimbat semnificativ însă când am ajuns pe faleză. Aici, lângă o mulțime de mici magazine și restaurante, am avut senzația că mă aflu pe faleza din Thira, Santorini, însă cu o faleză înaltă de numai câțiva metri.

De altfel, senzația asemănării cu Santorini am avut-o de cum am ieșit din aeroport. Probabil din cauza clădirilor, toate vopsite în alb, și a solului negru. Solul negru este de fapt rocă vulcanică sfărâmată la nivel de pietricele de puțini milimetrii diametru, folosit atât pentru sistematizare și decorațiuni peisagistice, cât și ca sol vegetal. În primul caz, solul negru poate fi combinat cu parcele de sol roșu, tot rocă vulcanică sfărâmată, dar provenind de la o altă erupție, bogată în oxizi de fier. De fapt, m-am gândit inițial să-mi intitulez articolul ”Roșu și Negru”. Nu este cazul, deci, să mai menționez deci, că Lanzarote, ca și celelalte insule din arhipelag, ca și Santorini de altfel, este o insulă vulcanică. Spre deosebire de Tenerife însă, înălțimea maximă pe insulă nu depășește 600 m, și nu există numai un crater ci, probabil, câteva zeci. Probabil că nu există nici un loc pe insulă, unde dacă te uiți în jur, să nu vezi cel puțin un vârf cu acea formă tronconică specifică unui crater. Asta dacă nu cumva ești chiar pe marginea unuia dintre ele.

Revenind la plimbarea noastră prin Playa Blanca, pornim înapoi spre est, practic întorcându-ne spre hotel, și ajungem în zona unde ne-a lăsat autocarul hotelului, la plaja Dorada. Aici am avut din nou senzația unei asemănări, dar la o scară ceva mai mică. În urmă cu mai mulți ani, prima dată la Albena, Bulgaria, la ultimul etaj al hotelului Dobrudja, privind plaja cu toate umbrelele aliniate, am avut senzația că văd legiunile romane mărșăluind la adăpostul scuturilor. Cam același lucru și aici, dar cum spuneam, la o scară mai mică. Plaja nu are decât vreo 350 m lungime ce maxim 30 m lățime. Mult mai mare, cu un peisaj mai sălbatec, fără umbrele și aglomerație (în acest sezon) este la Playa Mujeres de lângă hotelul nostru.

Următorul punct interesant întâlnit este portul de iahturi “Marina Rubicón”. În afară de o pădure de catarge, în zonă mai atrage atenția un întreg complex comercial, cu nenumărate magazine și restaurante, plus niște bazine cu apă și o mulțime de pești, pe care îi admirăm de pe niște poduri de lemn. Regretăm că nu avem cu noi câteva bucățele de pâine. Vom reveni aici peste două zile (miercuri dimineață) când este organizat ad-hoc un târg de artizanat pentru turiști cu nenumărate tarabe și cam aceleași produse. Voi cumpăra câteva amintiri, dar la preț mai mare decât le-aș fi cumpărat cu o seară anterioară de la un târg similar organizat în holul hotelului. Mi-am adus aminte de zicala noastră cu „pomul lăudat”. Eu voi reveni aici și pentru a treia oară, în căutarea unei pijamale care să o înlocuiască pe cea dispărută la hotel, dar fără nici un succes.

În drumul nostru către hotel ne oprim câteva momente lângă on alt obiectiv. Oarecum izolat într-un spațiu liber pe malul oceanului, vizibil și din balconul hotelului, este o construcție din blocuri de piatră, foarte aproape de o formă tronconică, aproape cilindrică, cu diametrul de circa 10 – 12 m și o înălțime nu mai mare de 7 m, constituie încă o enigmă pentru mine. Singurele informații găsite sunt două nume: ”Fortress of Las Coloradas” sau ”El Torre de San Marcial”, dar numai sub forma unor fotografii, fără un text explicativ. Undeva lateral, deasupra acoperișului cupolă este o boltă arcuită cu o cruce în partea superioară, iar în dreptul ei, cam la treime din înălțime un acces în interior. O scară de lemn permite urcarea până la acest acces, dar acesta este blocat de un grilaj de fier. Înăuntru nu se vede nimic explicativ. Deasupra este o placă de marmură ce conține o serie de nume, dar și un an: 1769.

În aceiași zonă, beneficiind de o faleză verticală în malul oceanului înaltă de mai bine de 10 m, remarc o secțiune geologică de excepție. O primă zonă deasupra nivelului apei este un strat de lavă neagră (oare ce compus chimic dă culoarea neagră a lavei?). Deasupra lui, un strat sensibil egal ca grosime de lavă roșie, iar peste acesta, un nou strat de lavă neagră. Prin stratul de lavă roșie se văd și câteva căi de acces la suprafață a lavei negre ulterioară.

Peste drum de Turnul lui San Marcial există o construcție pe car o remarcasem de departe. Inițial părea să fie un acoperiș tronconic, de culoare neagră, ce voia să imite un vulcan. De aproape se vede că este o întreagă movilă neagră ce vrea să imite un vulcan. Lângă ea este un ansamblu de clădiri cu numele ”Hotel Volcan Lanzarote”. Ce mi-a atras atenția la el este săgeata de la colțul străzii care indică direcția spre hotel și care îl încadrează la „*****L”. Oare ce înseamnă ”L”? De fapt, pe firma de la poartă ”L”-ul nu mai apare, fiind numai cele 5 stele. Comparându-l cu el, eu m-am mirat de ce hotelul nostru are numai 4 stele.

Drumul în continuare spre hotel curge între malul oceanului si vile luxoase. Câteva plante exotice îmi atrag atenția cu florile lor imense. Prima intenție a fost să le numesc „girafa beată”. Nu am idee de numele real. Traseul oferă și o imagine a întregului hotel, greu de prins din altă parte. De o surpriză avem parte cu câțiva metri înainte de hotel, unde aleea ce definește faleza este întreruptă de o construcție. Câteva bărci si alte echipamente specifice îmi spun că este vorba de casa unui pescar, care nu s-a lăsat demolat în scopuri turistice.

Ziua următoare a fost dedicată unei plimbări în lungul insulei. Deși în linie dreaptă pe direcția sud – vest la nord – est, dimensiunea maximă a insulei nu depășește 55 km, pe șosele aceasta crește substanțial. Destinația noastră era Órzola, cea mai nordică localitate a insulei. Între sudul și nordul insulei sunt mai multe drumuri, relativ paralele, cu legături între ele din loc în loc. Dacă de la aeroport am venit pe un „drum principal”, în principal de 4 benzi, fără diferențe de nivel semnificative, acum alegem un drum de munte, care pe hărți, are câteva tronsoane de interes turistic deosebit. După ieșirea din Playa Blanca drumul urcă cu o pantă substanțială, până ajungem pe la 360 m altitudine la ”Mirador Femés”. Înțeleg că „mirador” înseamnă ceva de genul „punct cu priveliște deosebită asupra împrejurimilor”. Într-adevăr, avem o imagine deosebită asupra drumului pe care am urcat, Playa Blanca și Oceanul Atlantic. Dacă atmosfera era puțin mai clară, puteam vedea și câteva din celelalte insule ale arhipelagului. Cred că aici este și o mică localitate, cu mai multe case și inclusiv o biserică (San Marcial del Rubicon). Ciudat este că nu văd nici un locuitor. Este posibil să fie coborâți cu toții la muncă în Playa Blanca.

Ne continuăm drumul spre nord – est, porțiunea de șosea care urmează fiind încadrată la „șosea ce oferă imagini spectaculoase”. Din partea mea, e drept că stăteam în spate, era loc și de mai bine. După ce ieșim din zona cu relief mai accidentat, intrăm într-o zonă agricolă. Asta înseamnă câmpuri întinse acoperite de acel pietriș negru menționat anterior, brăzdate de puzderie de garduri de câteva zeci de centimetrii înălțime, făcute din pietre, tot negre, dar de mai mari dimensiuni. Inițial am crezut că sunt delimitări de proprietăți, dar când am văzut că sunt și foarte dese, am căutat altă explicație. În plus, zona în care intrăm este cultivată numai cu viță de vie. Aici, fiecare cuib este înconjurat de un zid similar, de formă aproape circulară, zona în care cercul nu este închis fiind, pentru toate cuiburile, în aceiași direcție. Ajung la concluzia că aceste ziduri ar putea avea un rol de protecție, probabil la vânturile dominante. Pe de altă parte cred că și acolo luna ianuarie nu este o lună de activități agricole, și este greu de tras concluzii într-un câmp gol.

Având în vedere specificul culturilor, întreaga zonă este împânzită de ferme viticole, cărora, înțeleg că în spaniolă, li se spune „bodega”. Noi oprim la ”La Florida”, fermă nouă, înființată într-o clădire veche, folosind și subvenții europene. În afara unor spații de producție și depozitare, ferma mai are și un magazin din care nu poți pleca fără să cumperi ceva, precum și o grădină cu câțiva pomi, ceva iarbă, un mic lac și niște statui de influență greacă.

Următoarea oprire este la castelul Santa Bárbara, în vecinătatea localității Teguise, vechea capitală a insulei. Construit inițial în secolul XVI ca turn de observație pentru a anticipa atacurile piraților, a fost extins ulterior pentru a proteja și populația localității Teguise la aceste atacuri. Construit la circa 420 m altitudine, pe marginea unui crater vulcanic, se constituie ca un adevărat „mirador”, deși nu este definit ca atare pe hărți și în ghiduri. Refăcut în 1989, în prezent adăpostește Muzeul Piraților. Lanzarote, ca și celelalte insule din arhipelag, în secolele XV – XVII, prin amplasarea lor pe drumul spre și dinspre America, au fost ținta a nenumărate atacuri ale piraților. Dacă la început scopul era numai aprovizionarea cu apă potabilă, mai târziu s-a ajuns la jafuri și luarea de ostatici. M-a amuzat o expresie: ”Pirații veneau din Africa de Nord, din Portugalia, din Franța, Anglia, Olanda, Belgia”. Adică de peste tot, numai din Spania, nu!

Ajungem la Órzola în primele ore ale după amiezii, numai bine pentru masa de prânz. Dar ne lovim de o problemă majoră: nu găsim un loc de parcare. Localitatea este de mici dimensiuni, numai cu câteva străzi și implicit puține locuri de parcare. În final avem noroc. Localitatea, având pescuitul ca principală resursă economică, este renumită pentru restaurantele cu specific pescăresc. Am ocazia, pentru prima dată în viață, să mănânc o supă de midii, cu cochilii cu tot în farfurie. Nu pot spune că am fost foarte încântat. Localitatea este și portul de plecare spre La Graciosa, cea mai nordică insulă locuită a arhipelagului, aflată la mai puțin de 2 km de Lanzarote

Pe drumul de întoarcere avem în plan vizita a două peșteri. Prima este cea mai cunoscută și cea mai accesibilă, Los Jameos Del Agua. Amplasată la câteva sute de metri de șosea, între aceasta și malul oceanului, la circa 9 km de la plecarea din Órzola, Los Jameos Del Agua este o peșteră vulcanică, cu un traseu orizontal, la o adâncime relativ redusă. Împreună cu sora ei de mai la vest, Cueva de los Verdes, peșterile s-au format ca tuneluri de scurgere a lavei în urmă cu circa 5000 de ani, la o erupție a vulcanului Corona din vecinătate.

Un detaliu turistic important este tipul de bilet ce poate fi achiziționat pentru vizitarea obiectivelor turistice de pe insulă. Sunt 2 tipuri de bilete ce oferă avantaje față de cumpărarea a câte unui bilet pentru fiecare obiectiv.

Bilet pentru 4 obiective, valabil 7 zile:

• Cueva de los Verdes

• Grădina de cactuși

• Los Jameos del Agua

• Muntele de foc – Parcul Național Timanfaya

Prețul pentru adulți este de 26 Euro, iar pentru copii 7 – 12 ani este de 13 Euro.

Bilet pentru 6 obiective, valabil 14 zile:

• Cueva de los Verdes

• Grădina de cactuși

• MIAC – Castelul San José

• Mirador del Río

• Los Jameos del Agua

• Muntele de foc – Parcul Național Timanfaya

Prețul pentru adulți este de 30 Euro, iar pentru copii 7 – 12 ani este de 15 Euro.

Noi am optat pentru varianta cu 4 obiective.

Los Jameos Del Agua își trage numele de la cele două lacuri din interior, se pare unice în lume, obținute prin infiltrarea apei prin roca vulcanică, peștera fiind sub nivelul apei oceanului. După casa de bilete și o poartă de acces simpatică, coborâm o scară în spirală până la cota peșterii. Peștera se parcurge ușor, poate fi parcursă individual, și nu necesită multe explicații. Un prim tronson al peșterii are tavanul căzut, beneficiază de lumină și sa urmare, este relativ bogată în verdeață. Tot aici este amenajat și un bar. Al doilea tronson este acoperit, în întuneric și are un prim lac. Încă de la intrare un panou mare ne roagă să nu aruncăm monede în lac, corodarea acestora punând în pericol viețuitoarele din acest lac. Este vorba de o specie de mici crabi (maxim 1 cm lungime) orbi și albi, care trăiesc pe rocile de pe fundul lacului. Si aceste viețuitoare sunt declarate ca fiind unice în lume. Un al treilea tronson are din nou plafonul căzut și un al doilea lac. Un alt panou ne atenționează că structura peșterii este fragilă, și ca urmare, sunt necesare multe lucrări de consolidare. A fost folosită o rășină, în combinație și cu alte substanțe, care are o culoare albă. Ca urmare, apa din al doilea lac, ce are o culoare verzuie, pare a fi cantonată pe un strat de zăpadă. Rășina de consolidare se întâlnește în toate compartimentele peșterii, dar acest tronson pare a fi cel mai deteriorat. Ultimul tronson, din nou acoperit, este amenajat ca sală de concerte. La ieșire este un nou bar și o mică fântână arteziană în bazinul căreia, în fine, se pot arunca monede.

A doua peșteră din programul nostru este Cueva de los Verdes, amplasată simetric de prima față de șosea, pe direcția craterului vulcanului Corona. De o amploare mai mare decât prima, având galerii ce însumează circa 6 km, se pare că pornește de la crater și ajunge până în ocean. O bună parte din traseu este formată din galerii paralele, suprapuse, cu goluri de comunicare între ele. O porțiune de circa 1 km este pregătită și deschisă pentru vizitatori. Peștera se vizitează numai în grupuri organizate, cu ghid însoțitor, și plecări la ore prestabilite. Dintr-o zonă ce îmi pare a fi cu plafonul prăbușit, se intră pe o direcție, se parcurg mai multe galerii suprapuse, trecându-se din una în alta, și după circa o oră se iese prin partea opusă intrării. Pe parcurs sunt mai multe zone cu galerii foarte joase, ce se pot trece numai în poziție ghemuită, cu mare atenție la distanța între cap și plafonul neregulat. Ni se atrage atenția că într-o peșteră vulcanică nu vom găsi stalactite și stalagmite, în schimb există niște „țurțuri”, de câțiva centimetrii lungime, rezultați din solidificarea unor picături de lavă ce nu au mai apucat să cadă din plafon. Pe traseu sunt și câteva „săli”. Cea mai interesantă este ”Sala Mineralelor”, unde în pereții acesteia se pot identifica zone cu diferite minerale, separate în lava întărită. Pe parcursul galeriilor mai sunt zone cu diverse minerale separate. Atrag atenția o zonă cu ceva calcit care creează imaginea unei oi, sau un mineral verde, nu i-am reținut numele dar este cel care dă numele peșterii, ce formează chipul lui Quasimodo. Cea mai îndepărtată sală față de intrare, pe direcția vulcanului este, nu se putea să lipsească, ”Sala de concerte”. De la aceasta, mai departe, accesul turiștilor este interzis, mai fiind circa 4.5 km până la vulcan. În această galerie, la circa 1.5 km depărtare este instalat laboratorul de urmărire a activității vulcanului. Pe drumul de întoarcere spre ieșire, un ultim aspect de văzut, sau mai bine zis de auzit, este ecoul căderii unei pietre aruncate din galeria superioară printr-un gol către galeria inferioară. Suntem rugați să nu folosim camerele foto sau video precum și telefoanele, spre a nu altera efectul. Ghidul aruncă piatra și …... surpriză! Nu pot dezvălui ce s-a întâmplat, deoarece am fost rugați să păstrăm secretul peșterii Cueva de los Verdes și pentru seriile de turiști ce vor urma. Am fost mai impresionat de această peșteră decât de prima.

Relativ aproape de Cueva de los Verdes, ceva mai puțin de 10 km, este unul din obiectivele care nu au mai avut loc în programul nostru: ”Mirador del Rio”. Amplasat la circa 475 m altitudine, la marginea unei faleze abrupte la limita nordică a insulei noastre, oferă o imagine completă asupra insulei La Graciosa, o perspectivă deosebită asupra litoralului Oceanului Atlantic, precum și un profil perfect trapezoidal al vulcanului Corona. Locația a fost aleasă și pentru filmarea unuia din episoadele serialului Doctor Who.

Remarc faptul că lungimea articolului meu a depășit deja o valoare acceptabilă, așa că, spre a nu obosi prea tare cititorii, mă opresc deocamdată aici. Voi reveni cât de curând cu episodul 2.

---

VIZUALIZĂRI: 6633 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI