”Romani, mauri, evrei, creștini, toți la un loc înseamnă Cordoba”

TIPĂREȘTE

Inițial am avut intenția să scriu un ecou la magnificul articol al doamnei @ariciu. Mai gândindu-mă un pic, am ajuns la concluzia că am mai multe lucruri de spus, și încă ceva poze. Exprimându-mi însă regretul că soarta m-a trimis în viață către un domeniu tehnic, unde am scris probabil câteva mii de pagini descriptivo – explicative, cer scuze cititorilor că limbajul meu nu se ridică la nivelul marilor maeștrii AFA Într-un compartiment de tren s-au întâlnit doi ingineri și doi intelectuali .

Dar să revenim la Cordoba. Încerc să nu dublez cele spuse de alții, doar să aduc mici completări și să-mi spun punctul meu de vedere. Am plecat din Benalmàdena cu noaptea în cap, astfel că am ajuns la Cordoba destul de devreme. Ne-am lămurit destul de repede că nu putem parca mașina la suprafață decât pentru perioade scurte de timp, așa că am început căutarea unei parcări subterane. Am găsit-o surprinzător de repede, în zona centrală, la Hotel Cordoba Palace, și am plecat în „descoperirea Cordobei”. Voi detalia obiectivele în ordinea în care le-am văzut noi.

Mausoleul roman este o construcție funerară ce datează de la jumătatea secolului I era noastră amplasată spre limita nordică a străzii Paseo de la Victoria, ce pare a fi una din străzile principale din centrul orașului. Descoperit în 1993, mausoleul este reconstruit în totalitate, are o formă cilindrică cu un diametru de circa 10 – 11 m și o înălțime de circa 5 m. Se pare că interiorul poate fi vizitat de public, dar noi am ajuns dimineața prea devreme și nu era nimeni prin zonă. Tot aici pare a fi un ”Centru se studiu a monumentelor funerare”. Nu m-a impresionat în mod deosebit, și dacă nu vă iese întâmplător în cale, nu cred că merită să pierdeți timpul căutându-l.

Minaretul San Juan, localizat în Plaza de San Juan, pare a fi chiar prin nume, o contradicție: un minaret legat de numele unui sfânt creștin. Construit cândva în secolul X, minaretul a aparținut inițial unei moschei. După recucerirea orașului de către creștini, moscheea a fost demolată, pe locul ei construindu-se o biserică dedicată Ordinului San Juan. Minaretul a fost păstrat în componența bisericii. Biserica este în funcțiune și azi în cadrul ordinului Sclavii lui Isus. Ce atrage atenția este faptul că minaretul, construit din blocuri de piatră și marmură, s-a păstrat intact până azi, fără intervenții asupra structurii și fațadelor. Măcar și numai pentru atâta lucru, cred că trebuie căutat și admirat.

Cartierul evreiesc și sinagoga au fost foarte frumos descrise în alte articole. Am rămas și eu impresionat de frumusețea străduțelor, culoarea fațadelor și numărul florilor ce împodobeau clădirile. La sinagogă, singura din Andaluzia și una din cele trei rămase intacte în toată Spania, m-a impresionat în încăperea aceea mare și goală, existența unui singur element de decor, un mic menorah, sfeșnicul cu șapte brațe emblemă a iudaismului. Totodată am rămas surprins de prezența pe pereți, la nivelul balconul destinat femeilor, a unor decorațiuni cu influență maură. Imediat lângă sinagogă este statuia lui Moses ben-Maimom (1135 – 1204), important filozof evreu născut la Cordoba. Consider că întreg cartierul, împreună cu sinagoga, constituie un obiectiv turistic ce nu trebuie ratat.

Museo de la Inquisition sau Galeria de la Tortura (Muzeul torturii), amplasat la limita cartierului evreiesc spre Mezquita (Calle Manríquez, 1), prezintă în 6 încăperi circa 700 de ani de istorie întunecată de ev mediu. Exponatele, piese originale conservate sau restaurate, vorbesc de la sine, și probabil au fiecare multe victime în evidență. Unele sunt însoțite și de desene explicative, astfel încât să nu existe nici un dubiu asupra modului cum se obținea „adevărul” de la suspecți. Foarte multe instrumente se bazează pe cuie: fotolii, paturi, coliere sau butoaie în care erau introduși recalcitranții. Pentru a mări gradul de influențare a vizitatorilor, toate cele 6 camere sunt în obscuritate. Este incredibil cum instituția bisericii, care trebuia să propovăduiască cuvântul lui Christos și dragostea acestuia pentru oameni, a putut să genereze o asemenea monstruozitate precum Inchiziția. Pentru cei cu sânge rece și inima tare este un obiectiv care să merite atenție.

Baia califală (sau„a califului”?) a fost descoperită întâmplător în 1903, dar abandonată până prin anii ’60, când a intrat în atenția arheologilor din Cordoba. Construită în timpul califatului lui Alhakem II, sau Al-Hakam II după alte transcrieri, (961 – 976) în zona cunoscută sub numele Campo Santo de los Mártires, baia cuprinde 9 încăperi despărțite de ziduri impresionante din blocuri de piatră. Acoperișul boltit, cu decupările caracteristice în formă de stea, probabil pentru evacuarea aburului, este susținut de arce semicirculare și stâlpi de marmură. Vizitatorul nu capătă foarte multe explicații, decât în spaniolă, în schimb are parte de un mini-spectacol de sunet și lumină, sau participă la o discuție a califului cu vizirul său, dar tot în spaniolă. La fața locului m-am cam pierdut prin încăperile respective și nu le-am identificat la toate destinația. M-am lămurit cândva acasă, după o documentare mai temeinică, pe care trebuia să o fac probabil mai înainte. Consider că este un obiectiv turistic interesant.

El Alcazar de los Reyes Cristianos a fost descris de mai multe ori pe acest site și nu ar mai fi prea multe de spus. Cea mai interesantă încăpere este”Capela Barocă”, pe ai cărei pereți este montată o serie întreagă de mozaicuri romane descoperite în zona Cordobei. Și aici există o baie în stil arab, dar numai cu 3 încăperi. Știam că fortăreața a fost construită pe o serie întreagă de ruine anterioare, începând cu romane și vizigote și terminând cu cele arabe, dar mi-a atras atenția un rest de zid ce străbate în lung unul din culoarele actualului castel. Mai mult ca sigur este creația restauratorilor, care au dorit să evidențieze suprapunerea de ruine, pentru că nu cred că Isabela de Castilia și Fernando de Aragon se împiedicau de aceste ruine când se plimbau pe culoarele castelului. Pomenindu-i pe cei doi, trebuie să adaug că există o teorie, conform căreia, aici și-ar fi susținut Cristofor Columb cererea de finanțare a expedițiilor spre Lumea Nouă. De altfel, la capătul grădinilor există un grup statuar impozant, cu trei personaje, pe care în lipsa altor explicații, l-am considerat a fi scena în care Columb negociază cu cei doi monarhi. O altă teorie auzită cu această ocazie, după părerea mea cam fantezistă, lansează ideea că unul din scopurile primei călătorii a lui Columb era să găsească un nou cămin pentru evreii care tocmai erau expulzați din Spania. Cu o istorie îndelungată și zbuciumată, fiind în decursul anilor reședință regală, Cartierul General al Inchiziției, închisoare, și acum muzeu, castelul este un obiectiv obligatoriu pentru orice excursie prin Cordoba.

Podul roman a fost și el descris în mod suficient. Pentru mine a fost o deziluzie. Construit inițial în secolul I, a fost refăcut și extins de mai multe ori. Ultima reabilitare majoră a avut loc în 2006. Acum arată ca nou –nouț. Povesteam într-un ecou anterior, unui coleg de-al nostru, într-o situație oarecum similară, istoria cu ”Toporul bunicului”. (Bunicul avea un topor pe care, la moartea lui, l-a lăsat moștenire fiului sau. Acesta, nemulțumit de coada, prea scurta și parțial putrezită, schimbă coada toporului. La rândul sau, la moartea sa, lasă toporul nepotului. Acesta, nemulțumit de lama prea îngustă și parțial ruginită, schimbă și lama toporului. Oare ceea ce posedă el acum mai este toporul bunicului?) . Eu consider că ceea ce am văzut nu este podul roman.

Mezquita (Moscheea – Catedrală) este cel mai important obiectiv din oraș al excursiei, și ca atare, l-am lăsat la urmă. A-l descrie în câteva cuvinte este mult prea puțin. Poate punând la un loc tot ceea ce au scris colegii noștri, plus ce au mai scris probabil nenumărați specialiști în domeniu, putem obține o imagine mai aproape de realitate. Turnul, inițial minaret, în prezent clopotniță, cu grădina de portocali și construcția propriu-zisă, formează un tot unitar și nu știi în care parte să privești mai întâi. Intrând în interior, am rămas mut de uimire privind la o parte din cele 856 de coloane cu arcele lor duble în două culori. Se pare că arcul, simbol al arhitecturii arabe, este de origine vizigotă. M-am mai liniștit puțin învârtindu-mă printre exponatele mini – muzeului dedicat ruinelor bazilicii San Vicente peste care s-a construit moscheea. Apoi am pierdut șirul capelelor creștine înșirate în lungul pereților, rămânând din nou fără cuvinte în dreptul peretelui sudic unde, fiind în spatele a o mulțime de oameni, descopăr Mihrab-ul, acel altar sau nișă frumos ornamentată, prezentă în toate moscheile și care indică direcția spre Mecca. Oare cum o fi scăpat? Apoi a urmat uluiala: am ajuns în centru și am văzut catedrala. Primul meu gând a fost să spun ce zice ardeleanul (rog să mă scuze ardelenii, dar așa știu eu bancul) când a văzut prima dată o girafă: ”Așa animal, nu există! ”. Dar eu eram acolo și vedeam cu ochii mei: o ditamai catedrala în mijlocul unei moschei imense. Trebuie neapărat văzut căci din povestire nu se poate desprinde cum este în realitate.

În planul făcut de acasă mai erau câteva obiective de văzut (Grajdurile Regale, Templul Roman, Turnul Malmuerta) dar am preferat să le sacrificăm în favoarea unui alt obiectiv de excepție, aflat însă în afara orașului. Așa că, înapoi la mașină și la drum către Medina Azahara sau, conform numelui oficial al șantierului arheologic, Madinat al-Zahra.

Mergem spre vest pe șoseaua A-431 circa 6 km, până când un semn ne trimite spre dreapta. De aici mai mergem mai puțin de un km, până într-o parcare imensă. Mai departe nu putem merge cu mașina noastră. Dar de aici cumpărăm biletele de intrare, ne dotăm cu prospecte și pliante și vizităm și un muzeu cu diverse exponate găsite cu ocazia săpăturilor. Pentru că mai avem timp până pleacă autobuzul, putem viziona și un scurt film documentar despre istoria complexului Madinat al-Zahra și evoluția șantierului arheologic.

Abd al-Rahman III, autorul celei de-a doua extinderi a marii moschei din Cordoba, după ce s-a auto-proclamat calif în anul 929 (până atunci, titlul conducătorului era emir), conform credinței populare, a decis construirea acestui palat – oraș, în onoarea favoritei sale, Azahara. Cercetările arheologice par însă a conduce la ideea că noul calif a dorit să arate întregii lumi că fondând Califatul Cordoba, a fondat cea mai puternică formă statală din regiune în acea perioadă. Săpăturile arheologice au început în 1911 și au continuat până în prezent. Se consideră că astăzi, întins pe 112 ha, este unul din cele mai mari șantiere arheologice din Europa. Totuși, la data excursiei noastre se aprecia că numai 11% din suprafață a fost investigată, și numai 5% este deschisă pentru public.

Complexul a supraviețuit numai 75 de ani, intrând într-o perioadă de declin după moartea lui Al-Hakam II (961–976), fiul lui Abd al-Rahman III, și fiind distrus în timpul războiului de succesiune între urmașii acestora, care a dus în final și la fărâmițarea califatului.

Programul de rulare a filmului este corelat cu mersul autobuzului (o cursă la 45 minute), așa că după film de urcăm în autobuz și mergem încă circa 2.5 km până la șantierul arheologic. Probabil că acest autobuz constituie modul de a ține sub control numărul de vizitatori simultan și elimină și dezavantajul lipsei unei parcări suficiente la intrarea în șantier.

Complexul palat – oraș se întinde pe trei terase și se estimează că aici, în perioada de maximă dezvoltare, munceau și trăiau circa 10000 de oameni. Pe terasa superioară sunt amplasate reședința califului și ”Bazilica Superioară”. Reședința califului nu îmi pare foarte impresionantă: două spații relativ mari (circa 20 x 20 m) ce-mi dau impresia unor curți interioare înconjurate de o mulțime de încăperi de dimensiuni relativ mici. Nu prea avea mult confort califul aici. Nu se cunosc destinațiile acestora, dar una seamănă izbitor cu un WC turcesc din zilele noastre. Arheologii de astăzi dau vina, pentru aceasta, pe modul în care se făceau săpăturile pe la 1920, când s-au distrus multe probe. Bazilica superioară, ce se vizitează la ieșire, are o serie de stâlpi și ziduri bine conservate, care permit să se identifice cinci nave. Conform pliantului, se remarcă prin sobrietatea decorațiunilor.

Terasa intermediară cuprinde cazarma corpului de gardă, precum și locuințele unor înalți demnitari ai califatului și ale slujitorilor apropiați. Tot aici erau și grajdurile. Am presupus imediat că și caii intrau în rândul slujitorilor apropiați. Sunt și zone cărora nu li s-a identificat încă destinația, ca de exemplu ”Curtea cu stâlpi”. Mi-a atras atenția în mod deosebit poarta de intrare în locuința lui Ya’far, cel care i-a fost prim – ministru lui Abd al-Rahman III. La nivelul terasei intermediare, la limita estică a incintei se găsește ”Marea Poartă”, poarta oficială de acces în oraș, în special pentru delegațiile străine. În prezent sunt vizibile patru portaluri ci arce simple (unul este căzut) și unul în formă de potcoavă. Se pare că inițial 14 portaluri cu arce simple îl încadrau pe cel în formă de potcoavă. În fața porții, în lungul ei, există o alee folosită pentru întreceri sportive, curse de cai sau defilări militare.

Terasa inferioară nu este accesibilă vizitatorilor și cuprindea grădini, un ansamblu de 4 piscine și locuințe ale populației simple.

Între terasa intermediară și cea inferioară se află probabil cel mai important edificiu al complexului, ”Sala lui Abd al-Rahman III”. Aceasta era folosită de calif pentru primirea unor delegații oficiale sau pentru celebrarea unor evenimente deosebite. Recuperată cu acoperișul intact, se pare că dispune de niște decorațiuni interioare de excepție, bine conservate. Din nefericire, la data vizitei noastre, nu era deschisă pentru public. Accesul la aceasta se face pe o pasarelă la 2 – 3 m deasupra terenului, ce pleacă din capătul sudic al aleii de paradă paralelă cu Marea Poartă și ocolește o porțiune din grădina de pe terasa inferioară. În afară de vizitarea (de sus) a acestei grădini, pasarela mai permite o privire către acele 4 piscine amplasate la sud de lui Abd al-Rahman III, și o vedere de ansamblu asupra moscheii Medina Azahara. Aceasta era amplasată în afara zidurilor cetății (de ce?) și orientată sub un unghi față de acestea, pentru a permite Mihrab-ului să indice direcția spre Mecca.

Noi, supărați că nu am avut acces la cel mai important obiectiv, ne grăbim să ne întoarcem la autobuz, și apoi, cu mașina, luăm direcția Benalmàdena. Ajungem pe înserat. A fost ultima excursie din cadrul sejurului nostru pe Costa del Sol.

Menționam într-un articol anterior că am rămas fără hard-discul extern din dotare, și în consecință am pierdut mult din baza de date despre excursiile mele. Ca urmare, aici m-am văzut obligat să apelez la o serie de fotografii recuperate de pe un site Picasa, sau la cadre extrase din filmul făcut în excursie. Ca urmare, calitatea acestora este slabă. Îmi cer scuze pentru aceasta.

---

VIZUALIZĂRI: 3217 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI