Malaga Lodge, o cazare corectă, ieftină și la îndemâna turistului grăbit

TIPĂREȘTE

Dacă tot am început să narez periplul andaluz ar fi cazul să trec și la o prezentare exhaustivă aplecată asupra primei nopți de cazare pe pământ spaniol din cadrul rapidei excursii întreprinse în luna lui Brumar.

Alegerea ungherului de nani

Deoarece împărțisem expediția în 3 nopți de cazare, obiectivele propriu-zise începând abia cu Granada, am zis să adăstăm în Malaga ‘prima nocte’ pentru că zborul ajungea pe noapte și era mai bine să fim odihniți a doua zi în vederea simțirii perfecte a celebrei Alhambra grenadine.

Bineînțeles că prietenașul nostru de ceva vreme încoace, mister booking.com a intervenit cu haru-i celebru și ne-a ajutat în alegerea dificilă: tre’ să fie ieftin, bun, să nu dormim în bunk-bed-uri claie peste grămadă, curat, rew fantastice dacă se poate și, din nou, very cheap please! Din toate cătările și frământările am reușit să găsim cel mai bun raport calitate-preț pentru nazurile subsemnatului (da, nu știu ce-i cu mine în ultima perioadă dar vreau și toaletă privată și mic dejun și alte alea nespecifice vârstei mele adolescentine de nu-spun-câte-ierni) acesta fiind Malaga Lodge, o pensiune situată central în orașul mai sus amintit și având review-uri fantastice: acum are nota 9 la comentarii și este trecută la ‘superb’. Wow! Pentru cei care doresc, mai multe detalii ar fi aici: http://www.malagalodge.com/en. Simpatica pensiune se află în cartierul vechi al orașului denumit La Victoria, iar adresa este Calle Hospital Militar, 14, nu departe de Muzeul Picasso și de Alcazaba, respectiv Gibralfaro, castelașele cu care se mândresc locuitorii orașului.

După cum vă spuneam, ‘moi’ cel exigent am fost încântat de această pensiune atunci când am săvârșit alegerea, mai ales că întrunea condițiile cerute: nu avea baie privată și nici mic dejun inclus în preț :). Mda, veți spune că sunt cu capul: păi monșer nu ziceai mătăluță trei rânduri mai sus că vrei musai acele upgrade-uri??? Păi da, dar am făcut o concesie... stăteam doar o noapte, baia comună era una pe etaj dedicată doar locatarilor camerelor aferente, iar comentariile de pe booking susțineau sus și tare că era curat lună la budă și că s-au simțit ca acasă/sânul lui Avraam. Io acasă nu mă simt chiar ca în sânul domnului mai sus menționat pentru că mă chirăie câte un pitic ba că face pee-pee sau alte necesități fiziologice normale fix când intru în cadă pentru a mă relaxa ‚un peu’. Așa că era clar faptul că mă voi simți muult mai bine în baia comună. Despre micul dejun am zis ‚lasă iar de la mine’ că oricum plecăm foarte devreme, nu s-ar fi trezit nici Zâna Surprizelor să ne facă vreun ceai-surprise. Daaar, citisem tot prin comment-urile călătorilor cum că are bucătărie utilată cu toate cele și ne puteam face singurei cafea, ceai, apă fierbinte plus cereale... la discreție. Cereale să mănânce Milady, pe mine nu mă coafează furajele non-calorice. Am întrebat-o pe doamna-mi dacă e corespunzătoare locația, dânsa a zis ‘mda, treaba ta, să nu chițăi după papa dimineață’ … Adjudecat, deci!

Am uitat. Ce anume? Să vă spun prețul. În efuziunea scrisului nu v-am menționat că era 30 euroi/ noapte, zic eu un preț foarte ok. Așadar am făcut rezervarea, bineînțeles cu posibilitatea de anulare gratuită și... am așteptat trecerea timpului sau creșterea ierbii cum se spune prin popor.

Despre conversații electronice, cum am ajuns și primele impresii

Nici nu am apucat să efectuăm rezervarea și îmi apăru mail de confirmare din partea pensiunii. Scrisoarea electronică era semnată, țineți-vă bine că iese cu năuceală și bahaos: "María de Los Angeles Quiroga López”!!! Aoleo! Până i-am citit numele doamnei emițătoare de scripturi și ce dorea de la umilul subsemnat se închisese la non-stop! Stimabila doamnă, apropitara stabilimentului cu pricina, mă anunța printr-un mail automat, sau semi, cum că totul era confirmat și în plus îmi dădea tot felul de indicații și informații legate de cum să ajungem cu trenu’/mașina/autobuzul etc.

Da, recunosc, foarte tare idea de a pune omul la curent înainte de a ajunge la locul faptei, tot respectul pentru doamna María de Los Angeles Quiroga López, familiar și scurt: Măria, căci altfel trece Anul Nou până o pronunț.

În continuarea mail-ului, că nu vă zisei todo, se afla și o listă de inventar fraților. Parol! Acolo erau trecute toate prosoapele, scaunele, mobile, lămpile, etc din toate camerele și din livingul comun, aflat la parter. Aoleo! Ăștia ne bagă la inventar și gestiune/contabilitate primară, mi-am șoptit speriat în barbișon. Ia să vedem, scrie și câte grame de cafea are în dulap? Nuuu. Am scăpat. Nu-i dracul chiar atât de ‘noir’. De asemenea, doamna Măria ne mai spunea și despre internet, moka, cu numele rețelei și parola, plus alte detalii interesante cum ar fi regula non-fumatului în dormitoare, etc. Care internet, atunci când am ajuns, am constatat că funcționa după vreun principiu solar: noaptea, nu! Probabil că eram departe de router-ul wireless, zic cu clemență.

Pe mine m-a interesat doar aspectul legat de ‘how to să ajungi cu the car’ și unde naiba o parchezi. Aici scria cam așa: dacă vii cu mașina introdu în GPS adresa Calle Fernando el Católico, 1, acolo unde era o stație de autobuz, te oprești, te uiți în dreapta, vezi biserica La Victoria și apoi te uiți un pic în stânga și intri pe străduța Calle Hospital Militar, 14 și… ai ajuns! Foarte tare, am introdus la cap, dar i-am trimis un mic reply prin care am întrebat-o urmatoarele. 1) Noi venim târziu, pe la 9 seara după estimările mele, ce facem cu cheia, e cineva? 2) Da’ unde o parchez pe tanti mașina? Doamna mi-a răspuns în vreo câteva ore și m-a lămurit. Dacă vreau, îmi poate lăsa cheia în spatele unei ferestre de termopan care culisează, la parter (asta pentru că doamna nu-i acolo și un potețial late check-in ar costa suplimentar) iar cu parcarea… să caut pe Calle Fernando că sigur găsesc un loc liber. Buuun. Am înțeles, iar când i-am făcut rezervarea și lui “mi hermano” am rugat-o să pluseze cu încă o cheie, tot la locul ‘secret’.

Ajunși cu drag și dor în aeroportul malaghez, am introdus, conform indicațiilor, adresa dată de Măria și am purces la road-trip. Nu peste mult timp iată-ne proțăpiți în fața unei biserici frumos iluminate (La Victoria), pe Calle Fernando no1, mașina pe avarii trimițând solii de pace să caute stabilimentu’. Moi și Milady am fugit repede către biserică și, după ce am urcat câteva trepte, am zărit în stânga străduța Hospital Militar, curate și adevărate indicații ne fuseseră date. Bineînțeles că până să ajungem din nou la mașină, boala fotografului paparazzi din mine s-a manifestat un pic trăgând trei cadre cu telefonul, deoarece mi-era lene să scot camera cea mare și rea, pe fondul unor injurii agresive ale lui Milady, of course.

Am reușit parcarea mașinii într-un loc vecin cu unul destinat PMR (adicătelea persoane cu mobilitate redusă), în fața unui bar, dar parcă v-am povestit déjà asta în rew anterior, așa că nu voi mai insista. Locul a fost gratuit, iar înjurăturile vecinului de a doua zi care și-a găsit mașina aproape lipită de a noastră… cam la fel, poate asezonate cu salată și French fries (că merg la carne).

Cu bagajele în cârcă am dat fuga spre aleea de acces în pensiune. Da, asta mi s-a părut foarte tare: nu este situată pe stradă în văzul tuturor ci într-un fel de ‘patio’- curte inchisă, fapt ce-i conferă o oarecare intimitate, plăcută și apreciată mai ales de cel care vă înșiră aici impresii de călătorie. Ce să fac… sunt agorafob, claustrofob, “strado”fob (dacă ar exista termenu’) și alte câte și mai câte. I like privacy a lot!

Deasupra ușii de la intrare scrie clar “Malaga Lodge” așa că dacă turistul nimerește aleea sigur ajunge la locul cu pricina facil. În stânga ușii menționate, se află o fereastră glisantă, protejată de un grilaj anti-theft și de niște ghivece. Conform înțelegerii de pe mail am introdus fremos mânuța-mi printre floricele, am tras ușor de geam și... voila de vezi cum apărură cheile Raiului. Două pliculețe cu numele meu pe acestea și chei de la camerele no 6 și no 8, una pentru scriitorii AFA și cealaltă pentru mi hermano și cumnata-mi. Fiecare dintre acestea avea pe inel și o cheie aferentă ușii de la intrare așa că am rezolvat rapid problema accesului.

Prezentarea camerelor, toaletelor, articolele de baie și... despre căldurică sau „calor” pe spaniolește

Cum am pătruns în holul de la intrare, acesta având deja lumina aprinsă, am constatat prezența unui mic spațiu de relaxare compus dintr-un fel de canapeluță, o masă măricică și una underage (adică minoră) ca și două fotolii. Pe cea minoră trona o mare diplomă de la Tripadvisor, ca să vadă lumea pensiune meseriașă, fiind echivalentul unui rew AFA de la noi, adică motiv de laudă.

În față am zărit spațiul acordat bucătăriei, pe care l-am scanat extrem de fugitiv deoarece ne interesa să ajungem cât mai curând în camere. Ne uităm noi pe la parter... nexam vreo cifră asemănătoare cu ceea ce aveam desemnat ca fiind locațiile noastre de “schlafen”. Așa că fugirăm la primul etaj, căutând să nu prea facem gălăgie pentru a nu deranja potențialii alți oaspeți ce poate nu înțelegeau injuriile în limba română gen “unde dreaku’ o fi întrerupătoru’ “ dar ar fi fost jenați de multiplele voci ce le debitau.

Abia pe la etajul 2 am nimerit fix prima cameră din top, în capul scărilor: no 6. Imediat în dreapta, peste no 7, sosea și no 8, pe care hermano ne-a cedat-o fără comentarii, blestemând ulterior prima treaptă a scării care pornea aproape din ușa camerei sale. Frățior generos și drag!

Camera

Scan-ul de rigoare a început în aproximativ 1 minut: “dă-te Ariciule să fac poze, apoi mergem la baie, să trag și acolo trei cadre, apoi mergi tu la baie dacă ai vreo oareșce necesitate, da? ”. Deh, obișnuință AFA-istică! Camera curată-lacrimă, mai murdar am fi găsit cu siguranță într-un spital privat însă… “calor” nu era! Deși eram binișor îmbrăcați, când ne dăduserăm jos din mașină cam începuseră să ne danseze dentițiile și nu cu lupii precum Kevin Costner. Era frig domne’ ce să mai, mult mai frig decât ne-am fi imaginat că poate fi pe pământ andaluz, mai ales că știam temperatura medie undeva pe la 9 grade atunci când e “cancer” la dânșii. Cred că afară erau 4 grade, bătea un vânticel iute, iar în casă vreo 8 cu indulgență, deoarece nu era nicio sursă de căldură pornită. În disperare am căutat cu ochii vreo sobă-ceva și am dat peste un mic calorifer montat în perete. Acest minor aspect mobilier era închis daaar… era electric! L-am introdus imediat în priză rugându-ne la Allah andaluz și la Doamne-Doamne rumân să ne deie căldură, la umbra falnicului element.

Deoarece nicio aventură nu este completă fără puțină sare și piper, karma și feng-shui-ul nostru au făcut să ne dăm seama că va dura ceva până se va încălzi minunăția. Acest dispozitiv avea un sistem de reglaj electronic format din patru butoane pe care le-am apăsat doar spre ‘plus’ că altceva nu mă pasiona. Eu îi dădeam 28 de grade, el se oprea la 15, și tot așa, jucându-se cu nervii românașului nostru vizibil iritat de situație. Am hotărât că oricum aveam să ieșim puțin pentru a sorbi aerul andaluz și poate vreo licoare pentru a ne încălzi așa că l-am lăsat în plata Cerului pentru moment.

În cameră, mobilată auster dar perfect pentru necesitatea de moment se afla un dulap plin cu umerașe, perne de rezervă și păturici, două noptiere cu veioze și o masă gen desk cu un scaun de fier pe care, dacă l-aș fi tras pe gresie, sunt convins că aș fi trezit tot cartierul La Victoria până spre Colentina.

Pătuțul trona impunător în mijlocul camerei și beneficia de o tăblie din fier forjat, așa cum își dorea arond Ariciul să testeze de foarte mult timp. Iată, i-am îndeplinit și acest deziderat, altceva? De comod mie îmi păru extrem, adică am făcut nani acolo cu drag, ulterior, cu vreo două păturici pe noi pentru că nici la întoarcere nu se încălzise cum trebuia. Nota redactorului: aici tre’ să menționez că distinsa-mi Doamnă suferă de frig teribil dacă reactorul nuclear “je, pe persoană fizică” nu-i este alături. Noroc că centrala Cernavodă II este mereu prezentă la post, eu fiind o persoană caldă, tropicală, dar și cu accente de tsunami când este necesar.

Dușul, toilet-ul și bucureștenii

Fix vis-a-vis de ușa camerei noastre se afla sala de toilet comun pentru etajul nostru, adică vasul de wc și o chiuvetă, curaaate lunăă! Le-am inspectat imediat cu ochi inchizitoriali, să vadă pupilele subsemnatului dacă este așa precum o lăudau toți locatarii temporari ai acestui stabiliment: nu exageraseră, parol! Deasupra rezervorului de la wc-u se afla un tablou-funny în care era desenat un omuleț care făcea pee-pee pe lângă vasul de toaletă, încercuit cu semnul “Interzis”. Frate, în momentul în care vezi așa ceva și ai bun simț… sunt șanse mari să lași zona respectivă la fel de curată precum ai găsit-o!

Ieșind din această sală imediat în dreapta intram în cea destinată dușului, garnisită tot cu o chiuvetă dar și cu un… ați ghicit deoarece sunteți foarte atenți: un duș! Curățenia era ca la carte și aici, mes hommages! Săpun lichid era peste tot, apă caldă la discreție iar lângă chiuvetă se găsea un rastel metalic pentru prosoape, asezonat cu numărul fiecărei camera de pe acel etaj pentru a lăsa prosopul de baie în tihnă, fără vreo frică cum că l-ai încurca. Simplu, elegant și util!

Să vă mai spun că doar noi am ocupat etajul, cred că și locația cu totul, astfel încât nu au existat lupte bathroom-istice sau de altă natură, nici zgomote inopinate venite din alte camere decât ale noastre. Așa, pour la bonne bouche!

Breakfast a doua zi, cofecito e… caramba companeros!

După o noapte în care eu unul am făcut nani liniștit ca un bebe (Ariciul parcă s-a plâns de oareșce friguri dar cred că visase vreo potențială defecțiune a caloriferului) și ignorând faptul că prin ușile camerelor, respectiv ale băilor, se auzea orice de parcă era respirația lui Vader, ne-am trezit puși pe fapte mari: cafea, ceai, papa rapid, să plătim consumația și apoi să fugim spre Granada, aveam multă treabă.

Cu bagajul repejor strâns ne-am îndreptat spre locul de luat masa de la parterul Lodge-ului, unde nu era nimeni, pe la vreo 08:00. Doamna María de Los Angeles Quiroga López, pardon Măria, ne zisese în format electronic cum că urma să vină pe la 08:30 așa că ne-am apucat să căutăm filtrul de cafea. Aceasta... ia-l de unde nu există! Era un fierbător, un toaster, un cuptor cu microunde, zahăr, cafea, mii de ceaiuri, cereale dar filtru NU! Patru inși adormiți îl căutară bezmetici câteva minute până ne apucară spumele, mai ceva ca pe Angelli Preludiul Unei Aventuri! În fine, m-am decis să le fac cafea americană: am fiert apa, am turnat peste cafea crudă, am lăsat la infuzat, am strecurat licoarea și voila! Oaspeții au fost extrem de mulțumiți, mama lui de filtru…

Deoarece ne luasem din seara anterioară de la un magazinaș aflat foarte aproape de Lodge (ținut de niște chinezoi care noaptea nu cred că închideau) cele necesare unor sandwich-uri matinale, ne-am efectuat rapid de-ale gurii, am băut cafeaua încropită și… a apărut și doamna María de Los Angeles Quiroga López între timp. Dânsa, extrem de volubilă, ne-a urat bine am venit și ne-a întrebat discret dacă ne-am simțit bine, dacă ne-am descurcat cu toate cele. I-am mulțumit în bruma de spaniolă telenovelistică pe care o aveam la purtător (engleză știa cam cât cunosc eu limba cambodgiană) și într-o spangleză fericită i-am mai pus câteva întrebări de circumstanță: pe unde naiba ieșim din oraș, unde găsim vin Cartojal și Malaga Virgen, plus alte nimicuri. Dânsa ne-a explicat răbdătoare de toate, ne-a spus că vin mulți români prin Malaga, turiști dar și lucrători (noi nu știam asta, doh, dar nu am vrut să fim nepoliticoși) ne-a mai zis că majoritatea cunosc spaniola bine (aici ne-a cam atacat, că noi știam doar engleza, franceză, italiană și un pic de germană, plus română de inculți ce eram :)). De asemenea, ne-a rugat, când ajungem acasă, să-i lăsăm un review pe booking.com, subliniindu-ne că este foarte important acest aspect pentru dânsa. Ceea ce am și făcut, pentru că ne-am simțit bine, doamna a fost extrem de atentă și amabilă cu noi explicându-ne toate cele ca pentru bebei, încă de la primul contact pe mail. Am mai vrut io să-i zic, de pârdalnic ce sunt, că tot stocul și inventarul de ni le-a trimis pe email sunt la locul lor dar m-am abținut, femeia a fost prea elegantă ca să fac glume din acestea... cartieristice.

Ne-am luat la revedere de la doamnă, i-am promis că o să o popularizăm ca și cazare bună și am pornit într-o nouă aventură.

’Al final’… sau considerații post cazare

Am uitat să vă relatez un aspect important însă revin acum căci merge la finele lucrării. În bucătărie am găsit un afiș în engleză care ne ruga frumos să nu mâncăm în camere deoarece putem atrage furnicile. La fel și în spațiul de luat masa, dacă păpăm, să aruncăm resturile la gunoi, și să nu le lăsăm pe masă că vin... iar ați ghicit: furnicuțele! Mey ale dreaku’ furnici unde or fi fost ele de i-au speriat pe oameni așa? Părerea mea umilă, cu care mi-s de acord de ceva vreme, este că mai bine dădea doamna Măria cu vreun insecticid sau anti-furnici care să le elimine cuibul decât să vii cu astfel de rugi afișate. Nu prea dădea bine la CV. Am văzut ceva furnicuțe bântuind pe acolo dar erau miiici rău comparativ cu ale noastre și nu prea le-am băgat în seamă din două motive: 1. Mâncasem deja, dânsele apărând după la ceva vreme pentru a culege laurii firimiturești și 2. Nu prea înțelegeam ce spuneau, deoarece vorbeau altă limbă.

Apropos de rest: ieftin, cartier super liniștit, aproape de magazinașe, de un mini-market cu legume-fructe, de un bar din care veneau miresme de cafea geniale când ne-am urcat în mașină (chiar lângă acesta o lăsasem), gazda super primitoare și răbdătoare cu turiștii, curat lună, atenție cu căldurica în lunile de iarnă. Recomand cu căldură.

Con permiso, mă retrag. Hasta luego, companeros!

---

VIZUALIZĂRI: 3306 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI