Nessebar, “la pièce de resistance” a Bulgariei

TIPĂREȘTE

Avant-propos

Cineva de pe AFA spunea despre Nessebar că este “oraș-muzeu în aer liber”. Oho, și încă cum! Câtă dreptate aveai stimate coleg! Ca să nu extrapolez mai mult, pour les conaisseurs, voi spune că această vizită mi-a indus o senzație asemănătoare celei simțite la Roma, un mult mai celebru muzeu în aer liber. C’est bien? Dar, mai bine să povestim…

Se naşte o idee...

Acum trei ani şi-o toamnă un coleg de serviciu venea la mine cu un stick de 4 giga în mână şi având un surâs ştrengar în colţul gurii: “Vrei să vezi ceva adevărat, cu drag from Bulgaria? ”. Normal, la o asemenea invitaţie pe care nu o puteam refuza, m-am aşezat cât ai zice “Obzor” în faţa calculatorului, fremătând de nerăbdare. Ca un copil ce a descoperit primul Angry Birds am deschis fişierul în cauză şi... am rămas mut. Derulam fotografiile cu încetinitorul ascultând cu urechile elongate toate impresiile “la cald” emanate de proaspăt-încântatul de sejur coleg: Biserica asta este de secol XIII, cealaltă un secol mai aproape de noi decât anterioara, vezi construcţiile astea – sunt de secol XVII, etc.

Fără a dezvălui încă numele localităţii senzaţionale ale cărei clădiri le sorbeam din ochi, mă întrebă: “Îţi introduc un quiz în schemă – ce oraş crezi că este?” “Trebuie să ştii, doar ai făcut istorie la greu...”, mai continuă şugubăţul coleg amator de antice ruine. La prima vedere construcţiile îmi păreau extraordinar de familiare, parcă mai păşisem pe acel tărâm, parcă îl zărisem cândva într-un album, într-o carte sau într-un documentar pe vremea când nu aveam facebook, Google sau alte Wikipedii care ne scot din minte ideea de a scormoni prin ungherele memoriei o informaţie. Şi atunci, ca o pală de vânt răcoros într-o după-amiază toridă de Cuptor, mi se ivi salvarea istorico-geografică: “Dacă în fotografia asta nu-i o casă din Nessebar, mă las de turism!”. Oops, am ghicit, păcat că nu pusesem vreun pariu, dar şi mai bine că nu-mi şifonasem blazonul. Recunoscusem tipul de construcţie cu supra-structură din lemn mai mare ca suprafaţă decât parterul, specifică acestui oraş şi Sozopol-ului, aspect discutat cândva la o şuetă colegială post-cursuri din facultate, undeva prin celebrul bar din „Litere”. Deşi parcă în timpuri imemoriale petrecută, la chindia cu pricina un coleg pasionat de istorie bizantină, respectiv otomană, ne explicase detalii ce se mai estompaseră în timp însă ne arătase câteva foto dintr-o carte, imagini ce au rămas sortate undeva printr-un sertar mental al subsemnatului.

Concluzia a fost simplă: Dacă nu ajung aici curând iese haos!

Stabilirea sejurului, cum am ajuns şi alte picanterii

Mânat de gândul măreţ al unei excursii în zona mai sus menţionată, prin vara anului de graţie curent am bătut cu pumnul în masa (de călcat) lui Milady şi am propus o expediţie bi-parentală şi fără copilaşi, ulterioară celei denumite Cazane - Serbia - Bulgaria - acasă. Aceasta este o condiţie sine-qua-non a petrecerii timpului liber în tribul nostru după un sejur petrecut cu simpaticii noştri urmaşi (simpatici pentru noi, alţii cine ştie cum i-or vedea din exterior!). De ce? Simplu: puţin timp acordat nouă, “un peu de romantism” nu strică niciodată la casa omului, deşi scumpa-mi Milady nu pregetă a mă acuza de absenţa totală a acestuia, sau cel puţin de interpretarea total eronată a unei secvenţe de natură romantică recte - Ea – vai, dar ce apus superb! , Eu – aoleo, stai aşa să-mi schimb filtrul de pe obiectiv cu unul de polarizare, să-l prind cum trebuie! Dar să nu intrăm în detalii insipide, nu spălatul rufelor tribale este obiectul acestui script.

Zis şi făcut! Am căutat cazare în buza Nessebar-ului, ca să fim aproape de spectacolul străzii, în dorinţa de a rămâne cât mai târziu prin oraş, iar locul de odihnă să ne fie aproape. Sună eminescian dar chiar asta era pohta ce-am pohtitără. Normal că nu am găsit ce ne convenea, ba hotelul ăla era cam aiurea, ba celălalt ni s-a părut scump, plus alte nazuri şi “fiţe” care văd că survin odată cu înaintarea în vârstă (vorbesc de mine, Milady este tânără şi suavă). Până la urmă am făcut un compromis şi ne-am rezervat o cameră la Hotelul Peter din Ravda despre care doamna mea a scris de curând un review plin de peripeţii şi pe care, dacă aveţi intenţia de a zâmbi un pic mai mult îl puteţi consulta aici

Despre drum, tot Milady a înşirat snoavele (nici nu mă gândesc să-i fac reclamă, însă este purul adevăr) până la urmă ajungând cu maşina întreagă şi aproape sănătoşi-voioşi. Normal că, iniţial, s-a discutat despre o alternanţă între stat la soare în zona piscinei şi apoi, în fiecare zi, câte o vizită în magnificul orăşel, însă socoteala de acasă... are uneori finalitate surprinzătoare. Din păcate personajele principale ale excursiei s-au îmbolnăvit, au The Coot (adică de la “a zace”) iar expediţia a fost un demi-fiasco. Ce a rămas totuşi ca parte pozitivă, încerc să redau mai jos.

La sfârşitul sejurului, încă bolnăvioară, doamna-mi m-a anunţat senină că ea nu va putea scrie despre mica excursie întreprinsă în Nessebar, deoarece tarabele cu “bunătăţi” prezente la tot pasul i-au adormit spiritul cercetător al pietrelor şi construcţiilor vechi, astfel încât sarcina de a consemna cumva experienţa a picat pe al Dvs, atunci când va avea inspiraţia de a scrie.

Extrem de scurtă istorie a oraşului

Colegii noştri AFA @makuy, @amero, @pepsi70ro, @ionescunic, @roth, etc (ordinea este aleatorie, sper să nu deranjeze pe nimeni) au prezentat Nessebar-ul din toate punctele de vedere, bogăţia informaţională fiind presărată cu impresii personale, aşa cum îi şade bine unui user serios al acestui sait. Înclinam să cred că, acolo unde deja sunt multe review-uri de calitate despre o destinaţie, s-a spus deja tot ce se putea spune, astfel încât noi impresii despre aceeaşi zonă nu ar aduce nimic nou. Însă, acum ceva vreme, îndemnul unei colege de sait tare dragi mie (@MCM-a) ca şi sugestiile doamnei mele m-au determinat să-mi regândesc atitudinea vizavi de această chestiune. Cele două distinse Doamne mi-au subliniat faptul că tocmai notele personale pot aduce plusuri sau minusuri în viziunea de ansamblu, iar detalierea propriei experienţe este cheia care deschide secretele excursiilor. Normal că ştiam aceste lucruri (doh!), dar, în condiţiile date, optica privitoare la obiectivul turistic extrem de explicat şi “bătut” mi s-a schimbat. De asemenea, ca să intrăm într-o oarecare atmosferă serioasă a prezentării, este indicat să precizez unele elemente de ordin istoric pentru a reliefa importanţa aşezării.

La sfârşitul Epocii Bronzului tracii s-au stabilit în această regiune şi au fondat o aşezare numită Melsambria, adică “oraşul lui Melsas”, considerat întemeietorul legendar, un fel de Romulus pasămite. Zona în care se află Nessebar-ul de astăzi a fost ocupată de către dorieni prin secolul VI î Hr. Oraşul Messembria a înflorit din punct de vedere economic având relaţii cu cele mai importante oraşe-porturi de la Marea Neagră, Egee şi Mediterana, situaţie consemnată undeva prin secolul al III-lea, before Christ. Tot cam pe atunci, messembrienii au început să bată propriile drahme din aur, semn al bunăstării oraşului.

În secolul I î Hr. legiunile romane consideră ca nimerit să ocupe oraşul prin anul 72, locuitorii acestuia predându-se fără luptă. Inclus în puternicul Imperiu Roman în secolul I după Hr, Messembria funcţionează în parametri de nădejde dpdv economico-politic, romanii nefiind deloc zăpăciţi şi recunoscându-i importanţa strategică. După scindarea Imperiului Roman, oraşul intră sub oblăduirea Constantinopolului (capitala Imperiului Roman de Răsărit, viitor Bizantin) iar în secolele ce vor urma se vor construi o serie de aşezăminte religioase creştine, cu ajutorul arhitecţilor special trimişi din capitală.

O etapă interesantă în evoluţia istorică a oraşului este determinată de apariţia slavilor (respectiv a bulgarilor) în zonă care va culmina cu supunerea Messembriei în faţa lui Han-ului Krum al bulgarilor în secolul al IX-lea, cel care a format primul Ţarat Bulgar (ştiu că exprimarea pare ceauşistă dar aşa am învăţat la şcoală, deh, old school). Astfel, simpaticii noştri actuali vecini se vor instaura pe acest tărâm pe care îl vor denumi mai simplu decât anteriorii “proprietari”: Nessebar. Ulterior, vor exista dispute cu privire la cine stăpâneşte oraşul desfăşurate între bizantini şi bulgari, de-a lungul timpului. O perioadă demnă de amintit este cea a celui de-al doilea Ţarat Bulgar în care Asăneştii (în special Ivan al II-lea sau Ioniţă Caloian cum îi spun istoricii români) reuşesc să preia oraşul din mâinile bizantinilor şi vor construi la foc automat aşezăminte religioase. În zilele noastre, datorită prezenţei a numeroase lăcaşuri de cult bine conservate din secolele XIII-XIV, unii istorici îl denumesc “Ravenna Bulgariei”, zic eu pe bună dreptate, acesta făcând parte din patrimoniul UNESCO.

Istoricii spun că Nessebar-ul a fost cucerit de către otomani în 1453, anul în care a căzut şi capitala Bizanţului, adică Constantinopol-ul. Intrat sub stăpânirea turcilor va rămâne în această situaţie până la revirimentul naţiei bulgare petrecut pe la 1878, când oraşul este eliberat de sub iatagane, fiind parte integrantă a Principatului Bulgariei de la 1886.

Omar Akram - ''Secret Journey'' - ''Run away with me''

Exotismul balcanic la el acasă sau “cum să cutreierăm oraşul”

Da, nu vă miraţi, nu am luat-o încă razna: este un altfel de exotism în viziunea autorului, este un parfum de vechi cu iz de cafea turcească la nisip, cu potenţiale narghilele care fumegă alene, cu straie populare bulgăreşti, cu un albastru aproape mediteraneean al Mării noastre Negre pe care l-am văzut cât de cât asemănător la Capul Kaliakra, cu străzi pietruite în lateralele cărora zăreşti vreun edificiu religios extrem de vechi sau o constructie din piatră, lemn şi zidărie care este demnă de un mic muzeu al Balcanilor. Aceasta este impresia generală, spusă pe nerăsuflate.

Ne-am urnit cu greu de la micul dejun şi am plecat de la hotelul Peter din Ravda, în penultima zi a febrilei noastre şederi, având scopul evident declarat de a nu rata o zi magnifică ce se anunţa pe cerul liber de nori. Ajunşi în câteva minute în centrul Ravdăi ne-am aşezat cuminţi în staţia de autobuz unde promitea a se arăta un mijloc de transport direct către Old Town Nessebar. Conform graficului cam la jumătate de oră trebuia să apară iar noi, având noroc cu carul, am stat doar 2 minuţele până când şi-a făcut apariţia un autobuz descoperit gen sight-seeing-tour-mari capitale. Foarte tare, ne-am şoptit unul altuia, să mergem sus pentru a admira “panarama” aşa cum se cade. Uitând că suntem bolnavi, la momentul accelerării ușoare a mijlocului de transport ne-au izbit toate vântoasele pământului şi ne-am cazat mintenaş la parter, singurii de altfel care au efectuat această mutare. Restul naţiilor pământului prezente în bus (americani, ruşi – o grămadă şi franţuji) au rămas să înfrunte alizeele, ca nişte turişti de sightseeing ce erau.

După aproximativ un sfert de oră de mers alene (sunt doar trei kilometri între Ravda și Nessebar-ul nou/vechi însă autobuzul i-a parcurs cătinel) am traversat digul-șosea care leagă orașul nou de cel vechi și ne-am debarcat în stația centrală de autobuze. Fac o scurtă precizare aici, nu știu cât de importantă este în economia istorisirii aci prezente: stimați telespectatori... dacă există un om agorafob și claustrofob în același timp apăi să știți că subsemnatul este! Când zăresc spații uriașe, sau doar mari, pliiine de oameni... îmi vine să-mi iau câmpii! La fel și în cazul unora reduse ca suprafață, astfel încât cum oi reuși eu să fac pe turistul nu știu, cert este că pastilele încep să-și facă efectul (funny face inserted).

Dar, tocmai aici survine partea interesantă: când ne-am dat jos din bus am uitat complet și de fobii și de starea febrilă la peste 37 grade Celsius interne pe care o manifestam și... am amuțit! Parcă era o altă Bulgarie. Cu siguranță un alt tărâm față de ceea ce eram noi obișnuiți în țara simpaticilor noștri “priateli”. Deși văzusem fotografii cu orașul vechi și eram pregătiți vizual, ca mai întotdeauna atmosfera nu o poți simți cu adevărat decât dacă Ești Acolo. Cuvintele altora, oricât de măiastre ar fi, nu pot suplini impresia, tresărirea din plexul solar, feeling-ul Tău atunci când ajungi într-un loc special, încărcat de vechi urme ale trecerii Omului prin istorie. În autobuz fiind, trecusem cătinel pe lângă moara de vânt din lemn amplasată pe latura stângă a direcției de mers spre Nessebar. Trecusem și pe lângă celălalt simbol, amplasat pe latura dreaptă, adică statuia Noului Noe, așezat într-o barcă și ținând în mâna dreaptă o cruce, respectiv în stânga un porumbel. Măcar statuia, aflată pe partea noastră, trebuia să o fotografiem mai de aproape. Ne-am îndreptat grăbiți spre acest loc, de parcă ar fi plecat istoria din vârful picioarelor noastre.

Statuia este amplasată aici în anul 2006 și reprezintă un nou simbol al Nessebar-ului, o creație recentă a artistului bulgar Stavri Kalinov, modernul Noe creștin căutând țărmuri salvatoare, însoțit de porumbelul de rigoare, care simbolizează... Pacea, desigur. Locația pentru amplasarea statuii, aleasă cu simț estetic, ca și mélange-ul interesant de vechi-nou m-au atras în mod special.

Ne-am întors, apoi, către anticele fortificații ale cetății, amplasate în latura de Nord-Vest. Da, într-adevăr, vechiul tărâm al tracilor, grecilor, slavilor are un farmec aparte însă nu această frumusețe unică era capabilă să oprească atacurile vrăjmașilor. Fortificațiile care au rămas în dreptul porții de intrare în oraș stau mărturie a complexelor ziduri existente în epoca romană și apoi în cea bizantină, ruinele existente fiind datate undeva prin secolul al V-lea, era noastră, ca și etapă de construcție.

La intrarea în oraș, în partea dreaptă se află Muzeul Arheologic al orașului, deschis în noua clădire în anul 1994, muzeu care cuprinde vestigii ale anticului Messembria, începând cu primele dovezi arheologice ale locuitorilor acestor meleaguri și continuând cu prezența grecească în zonă, apoi includerea în limitele Imperiului Roman ca și cea ulterioară în cel Bizantin și Țaratul Bulgar. O sală specială este dedicată unei expoziții de icoane cu datări cuprinse între secolele XIII-XIX. Prețul intrării este de 4 leve pentru un adult, dacă nu mă înșeală memoria-mi febrilă. În fața Muzeului, pe o suprafață inierbată (am vrut să sune academic, sic!) am găsit alte vestigii ale prezenței grecești în Nessebar: capiteluri, nu știu dacă originale, ale unor coloane construite în stil ionic și corintic sau mixt.

În apropierea locului în care am descoperit aceste capiteluri se găsește o machetă a orașului în desfășurare prezentând o hartă a principalelor obiective turistice (religioase, respectiv a Fortificațiilor și a Muzeului Etnografic) în număr de 16. Am fotografiat în mare macheta și mai apoi legenda acesteia ca, în caz de Doamne-Ferește nu vor fi plăcuțe explicative mai încolo, să știm ce și cum vedem.

Și am pășit în orașul propriu-zis. Aleea centrală se deschidea îmbietoare în fața privirilor noastre cercetătoare, plină de oameni, cu magazinașe și tarabe la tot pasul, străjuită de un prim pâlc de case atât de speciale ca și tip constructiv. Și atunci, ca printr-un miracol imagistic am fost transpus (poate din cauza răcelii) în timpurile demult apuse, văzând alb-negru strada, casele și forfota balcanică de la doi pași de mine. Se făcea cum că pe aleea pietruită treceau mici căruțe cu bragă, în taverna din dreapta parcă era un turc ce te îmbia la o narghilea, în stânga un guraliv vânzător te invita să cumperi cine-știe-ce, doi bulgari în straie naționale te invitau la cel mai delicios pește prins în apele golfului de colea... la geamul etajului superior al unei construcții din lemn cineva își saluta un prieten. Acesta a fost sentimentul trăit ca un flash, o secundă de imaginar care parcă a spus o poveste de noapte. Ei bine, dragi cititori, exoticul balcanic nu are palmieri, nisip, plaje paradisiace sau oaze ci poate fi ceea ce am trăit mental atunci.

Continuând periplul nostru am luat-o prin latura dreaptă a orașului, încercând să evităm pe cât puteam marea de turiști. Într-adevăr, lumea se concentrase pe artera principală, unul dintre obiectivele turiștilor și, cum aveam să constat mai târziu ale lui Milady, fiind tarabele cu mărunțișuri prezente în număr extraordinar de mare. Hoinari pe străduțele extrem de romantice și pline de parfum istoric nu am întâlnit pe nimeni preț de minute bune. Aveam marea în dreapta, se mai zărea apoi câte un restaurant, ba chiar la unul era o nuntă și ne-am oprit puțin să admirăm spectacolul: nu tu manele, nu tu lăutari era doar muzică de antren normală, ba chiar ne plăcea. Cum ar fi, oare, să-ți faci nunta în… Old Town Nessebar?? Foarte tare, drag auditoriu!

Deși doar 50% din parametri normali de funcționare ai subsemnatului se afișau, circa 49% au fost dedicați eminamente ideii de a “simți” locurile ce ne înconjurau. Am uitat să mă mai concentrez pe efectuarea fotografiilor, recunosc că am făcut puține comparativ cu câte aș fi putut realiza, însă feel-ul orășelului a fost mai bun decât orice medicament pe care l-aș fi luat.

Și am ajuns, prin străduțele întortocheate, la Biserica Sfântul Ștefan. Lăcașul de cult avea la poartă foarte mulți turiști dornici să viziteze o biserică a cărei perioadă de ridicare se ducea tocmai până în secolul al X-lea. M-am tras puțin mai în spate să pot prinde în cadru cât de cât ansamblul religios, fără apariții intempestive în obiectiv. Toate limbile pământului european le auzeam împrejur, chiar ne-am simțit într-un adevărat obiectiv turistic. Din punct de vedere istorico-estetic biserica este de un eclectism extrem de interesant, construcția fiind renovată și augmentată cu noi spații de-a lungul timpului, în special în partea de Vest. Pietrele și cărămizile folosite de meșterii constructori conferă ochiului un aspect foarte plăcut, o combinație de culori și forme atipice. De remarcat că picturile murale sunt bine conservate și aparțin secolului al XVI-lea. Prețul intrării este de 5 leve/persoană.

Tot mergând ușor haotic pe pavimentul stradal am ajuns la Biserica Sfântul Ion Aliturghetos, situată în imediata apropiere a celei precedente. Aici este momentul să spunem o scurtă istorioară. Aceasta deoarece farmecul unei construcții este de foarte multe ori reliefat de un background mitic, legendar sau poate chiar adevărat. Se spune că, la ridicarea acestei construcții, undeva prin secolul al XIII-lea, unul dintre cei care lucrau pe schelă a căzut și a murit. Deoarece canoanele Bisericii nu permiteau ca locul unde un om si-a găsit sfârșitul să fie utilizat ca lăcaș de închinăciune această biserică a fost nesfințită, deși se pare că ar exista consemnări istorice referitoare la slujbe ținute în aceasta. Biserica a fost afectată de un cutremur prin 1913, astfel încât acum putem admira doar o parte din frumusețile oferite de meșterii constructori. Admirând cerul extrem de limpede, brăzdat de câțiva nori de vreme bună tip “cirrus”, dacă nu mă înșeală cunoștințele, am tras câteva cadre, ușor jenat de o prezență la care nu mă așteptam în acest loc. Lângă noi se ițise o tanti bulgaro-gipsy care tot insista pre bulgărește să ne pună în brațe niște brățări metalice sau textile, pare-se confecționate manual. Noi… nu și nu, lasă-ne bre în plata Domnului, tanti cu pricina nerenunțând facil la urmărire. În jurul nostru full de turiști, aglomerație, cam ce-mi place mie mai mult pe astă lume. Scăparăm de ea într-un final însă nimerirăm peste… soră-sa. Aia la fel, aceeași placă pre bulgărește, tot alerga după noi. Vaaai! Ce-mi aminteau fazele astea de clipele petrecute pe la Sacre Coeur sau Piața Domului Milanez unde negrii-marochino agățau aproape orice turist întâlnit cu faze de genul: “Vino monșer/signore să-ți trântesc o brățară pe mână” și apoi ține-te, pârleo, să mai scapi de dânsul până nu-i livrai ceva lovele. Poate am fost noi stresați de lume și de absența liniștii pe care o doream în zonă și dracul nu era atât de negru, însă am scăpat de ele cu eleganță fugind câțiva metri mai încolo, cu aparatele foto ținute strâns la subsuoară, just in case.

Hoinărind pe străzi în continuare prin centru am ajuns la una dintre piesele de rezistență ale vechiului oraș și anume la Biserica Hristos Pantocrator, elegant așezământ religios datând din secolul XIII și construit în stil bizantin târziu, specific celui de-al doilea Țarat Bulgar. Mi s-a părut de departe cea mai bine conservată dintre biserici și, de ce nu, cea mai frumoasă, chiar dacă dimensiunile nu sunt excesiv de mari: aproximativ 16 metri lungime pe 6.90 metri lățime. Ceea ce o definește din rațiuni estetice este combinația de cărămizi roșiatice cu cărămizi de culoare galben-pai deschis ca și multiplele arcade și nișe placate cu ceramică, toate îmbinate într-o armonie perfectă. Se află într-o piațetă care o pune în valoare, putând lejer să o ocolești pentru a o admira din toate laturile, ceea ce am și făcut, Milady fiind ocupată cu mai noua ei achiziție turistică: taraba cu mărunțișuri.

Și dacă tot am ajuns a nara despre tarabe, să dezvoltăm un pic subiectul. Acestea nu că sunt la tot pasul, cred că omniprezente este cel mai nimerit cuvânt care să reliefeze numărul excesiv de mare al acestora. Chiar stăteam și meditam în timpul petrecut prin pitorescul orășel cum or face oamenii ăștia să poată vinde ceva când toate aproape toate produsele erau găsibile la orice colț, pardon la orice metru străbătut. Magneți, jucării, oale, farfurii și ulcele, instrumente populare (mai mult sau mai puțin din lemn), șepci de “marinel”, măști populare bulgărești, produse specifice bulgărești din trandafiri (dulceață, peltea, creme de față, de mână), picturi, desene în cărbune reprezentând case din Nessebar și portul, ștergare și macrame-uri, multe bijuterii din argint, rechizite chinezești tip ghiozdane cu Angry Birds, maimuțele, ceasuri de perete pentru toate gusturile, haine tip China, țigări electronice (net inferioare calitativ celor vândute pe piața noastră, v-o spune un asemenea fumător) ce să mai... Doaaamneee, bani să ai și cui să le duci că de produse nu aveai cum să te ferești.

Milady a adăstat preț de 3 minute la o tarabă unde se găsea Floarea de Lotus tip jucărie anti-stres. Aceasta este o jucărie din sârmă, asezonată cu niște bile colorate și care poate lua lejer suta de poziții în cazul modificărilor survenite dintr-o mână nervoasă (voi atașa o foto cu trăznaia, sigur ați văzut-o prin peregrinările voastre). Este, spunea vânzătoarea, o idee indiană cea care stă la baza ei și ajută, pare-se, la calmarea spiritului celui care o manevrează. Văzând cum o plimbă în toate pozițiile închipuite sau nu cu o rapiditate demnă de Guiness Book, m-am oprit și eu din admiratul peisajului. Pragmatic, am întrebat-o pe fată: Ia zi priateli, cât e comedia și, la numai 10 leva, am zis că ar fi fun pentru Doamna-mi să-și mai calmeze spiritul încins. Milady, încântată de idee a început să se joace pe drum cu minunăția, uitând să mai observe terenul accidentat. Bineînțeles că, două străzi mai încolo, am găsit jucăria la 5 leva, dar nu ne-am zgâriat pe ochi pentru că ne plăcuse prezentarea tipei, mai ales că acolo unde era mai ieftin vânzătorul avea o față de castravete bulgăresc murat și foarte acru (God, cât contează impresia vizuală).

Sărind peste prezentarea comercială în ritm de hop-on-hop-off, revenim la biserici. După Hristos Pantocrator ne-am îndreptat agale spre Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, o construcție de secol XI, din piatră de râu, cu trei abside semi-circulare cu aspect extrem de solid care constituie altarul. Aceasta are 12 metri lungime și 10 lățime și reprezintă una dintre cele mai bine păstrate în timp biserici din anticul oraș. Chiar dacă din punct de vedere arhitectural nu impresionează, totuși construcția corectă, din piatră legată cu mortar și garnisită, probabil de-a lungul timpului, și cu câteva cărămizi este notabilă prin simplitatea pe care o manifestă. Ca și cea anterioară, am uitat să precizez, găzduiește o expoziție de artă.

Și ajungem la ceea ce se numește Biserica Sfânta Sofia, construcție ridicată la sfârșitul secolului al V-lea, după Hristos, pe locul unde se presupune că ar fi fost agora anticului oraș. Nu voi mai insista cu detalii care poate plictisesc onorata asistență, voi spune doar că a făcut parte din construcțiile ce alcătuiau reședința Episcopului Nessebar-ului în Evul Mediu, a suferit un picuț la sfârșitul secolului al XIII când venețienii au atacat și prădat regiunea, astfel pierzându-se multe relicve care aparțineau bulgarilor iar din secolul al XVIII-lea nu au mai fost efectuate servicii religioase în interiorul acesteia. De altfel, acoperișul care proteja cele trei nave ale bisericii a dispărut, acum fiind un lăcaș practic în aer liber.

Trec în revistă și alte biserici care mi-au atras atenția: Biserica Mântuitorului Sfânt sau “Sveti Spas” (construită la începutul secolului al XVII-lea) și Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, construcție venind undeva din secolele XIII-XIV și prezentând asemănări evidente din punct de vedere al stilului architectonic cu cea dedicată lui Hristos Pantocrator.

Mă voi opri aici cu prezentarea lăcașelor de cult deoarece atât lui Milady cât și lui ‘yours truly’ li se făcuse foame. Ce să facem, cum să facem? Restaurante și ‘taverne’ la tot pasul, care de care mai îmbietoare și cu miresme specifice, dar aglomerate. Căutând un pic ceva mai retras am găsit pe ulița Han Asparuh o „mehană” denumită sugestiv în amintirea vechilor stăpâni ai orașului: “Akropol”. Păi o puteam rata, mai ales că muzica se auzea încet, era de bun-gust, iar un nene aflat la poartă ne-a invitat fără gesturi compozite ci cât se poate de natural înăuntru? Neah! În doi timpi și trei mișcări doamna care era proprietara mehanei cu pricina a sosit la masa noastră, ne-a livrat meniul în engleză și am constatat că știa trei boabe pre limba lui Francis Drake, fapt ce ne-a bucurat teribil. Milady a servit, gonflată cu totul de pofte culinare, o porție de midii pane și un fel de stufat de miel topitor în gură, cu garnitură de cartofi prăjiți iar al Dvs s-a luptat cu un katak (adică un fel de tzatziki bulgăresc) și un fel de bulete din cașcaval și brânză al căror nume de la sud de Danubiu îmi scapă acum daaaar... delicioase într-un mod extrem.

Cu aspectul culinar pus la cale ne-am îndreptat agale spre ieșirea din oraș, de notat fiind că eram obosiți și mult mai puțin rezistenți la preumblat din cauza stării febrile.

Pe post de încheiere

Despre Nessebar se pot scrie multe pagini virtuale sau, pentru cine mai are chef, se pot consuma multe coli de hârtie. Impresia de ansamblu este a unui spațiu în care timpul parcă a stat un pic să cugete, unde Trecutul coexistă cu Prezentul, unde un turc bătrân și cu fes pe cap dă mâna cu un pescar bulgar, unde sunetul unui gaida (cimpoiul bulgăresc) se împletește cu muzica actuală inspirată din folclor, unde pe aceeași terasă poți servi feluri de mâncare din Balcani dar poți mânca și o pizza, unde albastrul mării te face să uiți că ești la Marea Neagră, căutând din ochi o plajă egeeană.

Nimic nu mă plictisește mai mult atunci când sunt obosit decât o plimbare printr-un muzeu. Operele de artă pot fi cele din Louvre sau din Ermitaj, degeaba dacă suflul și spiritul meu sunt amorțite. Dar plimbarea în acest muzeu, viu, atât de aproape de sufletul turistului rătăcitor și căutător al Deosebitului, sub cerul liber, unde dăinuie ruine ale multor popoare, unde Istoria se află la Ea acasă, m-a revigorat și mi-a șoptit că locurile fantastice sunt foarte aproape de Tine. Trebuie doar să deschizi larg ochii…

---

VIZUALIZĂRI: 5507 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI