Vizită în 'satul regal' Viscri

TIPĂREȘTE

În ultimul timp am citit foarte multe articole laudative, despre un sat săsesc foarte vechi, situat în inima Ardealului, satul Viscri, unde prinţul Charles al Marii Britanii şi-a cumpărat o casă aici în 1996. Curios din fire şi cum trecusem de atâtea ori prin preajmă, m-am hotărât să merg la faţa locului să văd ce şi cum.

Venind dinspre Braşov, se poate ajunge la Viscri pe două drumuri, care se fac din şoseaua naţională DN 1. Primul dintre ele, se face la stânga din Rupea, iar cel de al doilea se face la stânga din localitatea Buneşti. Noi am luat-o pe cel de la Buneşti, care este şi cel mai folosit de turişti.

După un drum acceptabil, de câteva sute de metri pe lângă un pârâu, urcăm o rampă, ce trece printr-un cătun de romi cu case deplorabile. Printre puradei şi neveste de romi cu copii în braţe, amestecaţi de-a valma cu câinii vagabonţi, am ajuns în vârf şi de aici a început calvarul.

Un drum execrabil, cu gropi, denivelări şi urme de asfalt măcinat de intemperii, care nu-ţi dădea posibilitatea să mergi cu mai mult de 20 km pe oră. Cum nu mai circula nimeni pe acest drum, am crezut la un moment dat că am greşit destinaţia. Am pus GPS-ul, iar acesta mi-a confirmat că sunt pe drumul cel bun.

Şi totuşi întrebările (unele aiurea) nu-mi dădeau pace. ”Cum e posibil ca un drum turistic spre un sat rural atât de lăudat şi vizitat anual de prinţul Charles, să arate în acest hal? ”,”Oare prinţul vrea ca satul căruia i-a făcut atâta publicitate, să fie vizitat de cât mai puţini turişti? ”,” Oare prinţul vrea să rămână totul natural, inclusiv drumul? ”.

Răspunsul l-am aflat ulterior şi este unul care nu face cinste, celor care se ocupă cu administrarea acestui drum judeţean (Consiliul judeţean Braşov). Înainte de alegerile parlamentare din 2008, în mare grabă şi în stilul „aflării în treabă”, s-a turnat asfalt direct pe pământul fără fundaţie, iar în anul următor, drumul arăta ca după bombardament. De atunci nimeni nu a mai mişcat un deget în repararea şi modernizarea acestui drum, asaltat an de an de tot mai mulţi turişti.

După parcurgerea celor 8 km de „asfalt electoral”, atent mai mult la gropi decât la frumuseţile dealurilor din jur, am ajuns în satul rural Viscri. Ca unul care am copilărit la ţară şi am urmărit în timp evoluţia cât de cât a satului românesc, contactul cu Viscri mi-a produs o senzaţie aparte. Dacă în mai toate satele româneşti, s-au schimbat multe lucruri (cu precădere în domeniul construcţiilor), aici totul pare încremenit în timp.

O stradă principală niciodată asfaltată, încadrată de case vechi de sute de ani şi colorate în fel şi chip, te fac să te simţi într-o altă lume. Nimic nou construit, nici o casă modificată şi modernizată, care să fie mai cu moţ decât celelalte, nici urmă de termopan, tablă Lindab ,sau alte elemente decorative ale noului.

Atestată documentar pe la 1400, localitatea a devenit cunoscută în Europa, din interviurile pe care prinţul Charles al Marii Britanii, le-a acordat presei după ce şi-a cumpărat o casă aici. Ulterior satul a fost asaltat de turişti (în special străini), curioşi să vadă „casa regală”, iar preţurile locuinţelor în zonă au explodat.

Locuitorii au ştiut să profite de această oportunitate şi au început să aibă numeroase iniţiative care să le aducă câştiguri considerabile. Astfel şosetele, puloverele şi mănuşile croşetate manual din lână, care la începutul anilor '90 erau schimbate pe alimente, acum sunt exportate intr-un oraş din Germania la preţuri deosebit de convenabile.

Au apărut pensiunile şi comerţul stradal, în timp ce tot mai mulţi săteni,încearcă să se integreze turismului rural. A apărut şi dulceaţa de Viscri. Este făcută din fructe de pădure, zice-se după o reţetă „secret㔺i costă nici mai mult nici mai puţin decât 365 de euro.

Primul popas în„satul regal”, l-am făcut chiar la intrare pe uliţa principală care împarte satul în două. Am întrebat un puşti, ce trecea cu bicicleta pe lângă noi, care este casa prinţului, iar acesta ne-a răspuns că suntem chiar în dreptul ei.

Dacă nu întrebam puştiul, nici nu aveam cum să ne dăm seama că aceasta este „casa regală”, pentru nu se diferenţiază mai cu cu nimic faţă de restul caselor de pe uliţă. O casă simplă, văruită în alb şi acoperită cu ţiglă, cum sunt şi altele în acest sat. Cum poarta era încuiată, am admirat-o pe dinafară, am făcut câteva poze, apoi am urcat în susul uliţei, pentru a vizita principalul obiectiv turistic din Viscri, Biserica Fortificată.

La nici 500 de metri de „casa regală”, pe partea dreaptă, am urcat o uliţă (Uliţa Popii) pavată cu piatră de râu, iar aproape de vârf am ajuns la biserică. La intrare ne-a întâmpinat un domn mai în vârstă, care nu ştia bine româneşte, însă a fost deosebit de amabil, ne-a arătat un pliant cu istoria bisericii şi ne-a invitat să vizităm muzeul amenajat din incinta fortificaţiei. Intrarea costă 4 lei adulţi şi 2 lei pensionari, elevi, studenţi.

Am vizitat rând pe rând zdurile exterioare, curtea fortificaţiei, bastioanele, clădirile anexă şi micuţa biserică evanghelică, cu bănci din lemn şi picturi simple. Am încercat să ne urcăm în turnul bisericii, prin intrarea din colţul opus altarului, însă am renunţat imediat, când am citit că, urcarea în turn se face pe răspunderea fiecăruia.

Am intrat apoi în bastionul de sud al bisericii, unde se află amenajat un muzeu şi sunt expuse numeroase scule, unelte, vase din ceramică, costume populare şi alte obiecte, care atestă ocupaţiile, tradiţiile şi obiceiurile coloniştilor de origine germanică.

Am început vizita muzeului cu parterul, unde am admirat frumoase costume populare, vase din ceramică, monede şi bancnote vechi, lăzi de zestre şi nişte obiecte din lemn numite „semnele împăcării”, despre care o să povestesc ceva mai spre final.

Pe nişte scări din lemn, am urcat apoi la etajul I, unde am avut ocazia să vedem vechi războaie de ţesut, obiecte de tors lână, caiere, meliţe, vârtelniţe etc. Toate acestea mi-au adus aminte de anii copilăriei, cănd în lungile seri de iarnă, de la „pupitrul” războiului de ţesut, bunica ne spunea poveşti nemuritoare.

Din nou am urcat nişte scări din lemn şi am ajuns la etajul II al muzeului (un fel de pod), unde pe lângă lăzi, meliţe şi alte obiecte, am văzut ceva care pentru mine a fost o noutate în materie. Stupi de albine construiţi din nuiele şi tencuiţi cu un amestec de pământ cu bălegar, având o formă geometrică asemănătoare cu a corturilor turistice simple.

Ultimul punct al vizitei noastre la Biserica Fortificată, a fost „turnul slăninei”, un loc ce ţinea se pare loc de frigider. Am citit undeva că sătenii din Viscri, şi-au adus aici slănina până prin anii'90, însă mie nu prea îmi vine să cred. Un „turn al slăninei” am mai întâlnit şi la cetatea Rupea, ceea ce mă face să cred că expresia „a urca slănina în pod”, are legătură cu astfel de încăperi.

În interiorul muzeului am citit despre unele tradiţii şi obiceiuri, care mi s-au părut deosebit de interesante şi cred că merită să le expun aici.

Vecinătatea

Cuprindea toate familiile de pe o stradă şi avea rolul unei asociaţii de ajutor reciproc. Dintre bărbaţii însuraţi, se alegea un şef numit “părintele vecinătăţii”, care era responsabil cu planificarea, organizarea şi supravegherea lucrărilor societăţii, sau muncii voluntare de la biserică şi cimitir. Fiecare vecinătate avea o aşa zisă “ladă a vecinătăţii”, unde se ţineau documentele scrise, evidenţa membrilor şi a lucrărilor efectuate de aceştia de-a lungul timpului.

Semnele vecinătăţii

Aceste semne aveau scopul de a trimite o veste, odată cu informaţia transmisă pe cale orală. Fiecare vecinitătate avea trei astfel de semne confecţionate din lemn, de regulă în formă de inimioară. Primul semn era cel al împăcării, al doilea vestea când va avea loc “ziua împăcării”, iar al treilea vestea ziua unei înmormântări.

Ziua împăcării

În fiecare an, în marţea dinaintea miercurii Paştilor, în vecinătate se ţinea “ziua împăcării”. Toţi bărbaţii aşteptau în faţa porţii până la amiază, după care în ordinea vârstei, intrau într-o cameră, unde îi aşteptau părinţii aleşi ai vecinătăţii, pentru reconciliere. Toţi acei care au avut absenţe de la muncile obştei, sau de la vreo înmormântare, plăteau amenzile stabilite. Se incheia apoi un raport de gestiune care cuprindea şi planificarea muncilor pe anul viitor, astfel încheindu-se “ziua împăcării”.

Paguba vecinătăţii

În cazul în care în ograda unei familii, se sacrifica un animal mare din anumite cauze, carnea se împărţea la toţi locuitorii, iar aceştia erau obligaţi să o cumpere. Astfel paguba era suportată de întreaga comunitate iar păgubitul putea cumpăra un alt animal.

Partea bună

Casele sunt construite cu fundație din piatră. Strada principală împarte satul în două, iar cei care erau pe partea cu “cu fața la soare” erau mai bogați. Aceștia consumau mai puține lemne pentru încălzire. Fetele căutau să se mute, în urma măritișului pe “partea bună“, dovadă că şi atunci se practica căsătoria din interes.

Băţul pictat

Dacă un băiat plăcea o fată, îi oferea un băț pictat. Astfel fata care primea cele mai multe bêţe, era considerată cea mai frumoasă fată din sat.

Cheia

Între ferestre (și nu doar) se construiau nișe închise cu cheie. Acolo se țineau țuica, banii și alte lucruri de valoare. Ca și în timpurile noastre, și atunci, tot femeia era cea care ținea cheia.

Aceste obiceiuri aveau rolul de a reglementa activităţile comunei, astfel ca totul să funcţioneze foarte bine şi toată lumea să fie mulţumită. Un exemplu de organizare, de la care orice tip de comunitate ar trebui să ia exemplu.

---

VIZUALIZĂRI: 7537 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI