Pelerinaj la mormântul mamei lui Ştefan cel Mare

TIPĂREȘTE

Când am auzit prima dată de Mănăstirea Probota ,nu ştiam decât că aici se află mormântul „mumei” lui Ştefan cel Mare. După ce am vizitat mănăstirea, am aflat şi am descoperit lucruri deosebit de interesante, despre istoria acestui sfânt lăcaş.

După uciderea mişelească a tatălui său Bogdan al II-lea, copilul Ştefan a rămas în grija mamei Maria-Oltea, care s-a ocupat personal de educaţia fiului pentru a deveni domnitor.

Şi cum în spatele unui bărbat puternic, stă o femeie inteligentă, Ştefan moşteneşte de la mama sa, respect pentru credinţă, dragoste de ţară şi o bună cunoaştere a rânduielilor neamului.

Datorită acestui fapt, Ştefan cel Mare i-a purtat un deosebit respect mamei sale şi în anii'80 ai secolului XV, a hotarât să pună lespezi de mormânt atât mamei, cât şi celorlalţi strămoşi, inaugurând de fapt prima necropolă a familiei.

Cu această ocazie, construieşte o nouă biserică din piatră la Mănăstirea Probota, mănăstire ctitorită înainte de 1464, anul morţii mamei sale.

Lespedea din marmură albă pusă la mormântul mamei, s-a descoperit în urma unor săpături arheologice din anul 1904, în curtea fostei biserici.

Se zice că aici au fost depuse la sfârşitul sec. XV şi osemintele tatălui său. Este doar o presupunere logică, pentru că nu s-au găsit documente sau urme arheologice care să ateste acest lucru.

Pentru a ajunge la Mănăstirea Pobrota, se pleacă din Dolhasca (oraşul lui Arşinel), pe un traseu spre satul Pobrota, care duce direct la mănăstire.

Aici există o parcare mare în partea dreaptă, locul unde se poate admira zidurile impunătoare (aproape de şase metri) ale aşezământului monahal.

Intrarea în curtea mănăstirii se face prin arcada unui turn clopotniţă, partajat pe două etaje. Se merge pe o alee pietruită, unde în dreapta avem biserica, iar în stânga ruinele fostelor case domneşti şi a clădirilor anexe.

Tot în curtea bisericii se mai află o clădire anexă mică, stil căsuţă ţărănească, văruită în alb şi cu acoperiş de şindrilă. Spre capătul din dreapta bisericii, se află o clisiarniţă din secolul XVI, lipită de turnul clopotniţă şi partajată pe două etaje.

În incinta clisiarniţei (cliserniţei) se află un muzeu cu obiecte de cult religios. Biserica este înconjurată de ziduri înalte şi groase din piatră, prevăzute cu creneluri şi metereze de tragere, specifice unei cetăţi.

Zidul de la intrare are trei turnuri, legate prin podeţe din lemn pe care odinioară se plimbau străjerii. Turnurile de formă pătrată, sunt dispuse câte unul pe colţuri, iar prin cel din mijloc se intră în mănăstire.

Cele mai vechi documente despre acest aşezământ monahal, sunt din timpul domnitorului Petru I Muşat, în care se consemnează că începând cu anul 1391, a existat în Poiana Siretului o bisericuţă cu hramul „Sf. Nicolae”.

Mai târziu, sub domnitorul Alexandru cel Bun, se construieşte mai la vale o altă biserică din piatră, pe ruinele căreia s-a găsit lespedea mormântului mamei lui Ştefan cel Mare.

A urmat o altă biserică tot din piatră ctitorită de Petru Rareş, care a înzestrat-o cu multe danii şi odoare de mare preţ. Pe peretele sudic al pridvorului se află o pisanie în care se spune:

Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Vodă cel Bătrân, a binevoit domnia mea cu buna mea voie, în al patrulea an al stăpânirii (mele) împărătești, a zidit acest hram întru numele arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 oct (ombrie) 16. " (1530).

În anul 1546, domnitorul trece la cele veşnice şi este înmormântat în biserica ctitorită chiar de el. După decesul domnitorului, urmaşii familiei dezvoltă mănăstirea, construiesc zidurile de incintă, crenelurile, turnurile şi casele domneşti.

Ulterior au mai fost înmormântaţi aici şi alţi membrii ai familiei, printre care fratele său Ştefan Rareş şi soţia Doamna Elena.

Prădată de tâlhari şi incendiată, mănăstirea suportă incepând cu prima jumătate a secolului XVII, o serie de refaceri şi transformări, dintre care cele mai importante sunt cele făcute de domnitorul Vasile Lupu.

Acesta repară zidurile de incintă, turnurile, acoperişul bisericii şi mai construieşte o casă domnească.

După ce mitropolitul Dosoftei subordonează mănăstirea Ierusalimului, aici sunt aduşi călugări greci, care nu s-au mai îngrijit cum trebuie de aşezământ, iar reparaţiile făcute de ei în timp au adus mai multe daune decât beneficii sfântului locaş.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirea este desfiinţată ca urmare a legilor lui Alexandru Ioan Cuza, aici rămânând să funcţioneze doar biserica, pentru desfăşurarea serviciilor religioase ale localnicilor.

După acestă dată nefiind îngrijite, casele domneşti şi clădirile anexă devin ruinele care sunt astăzi. Materialele de construcţie au fost furate în timp de săteni şi folosite la construcţia propriilor locuinţe, cum s-a întâmplat cu zeci de aşezăminte istorice lăsate la voia întâmplării.

După revoluţia din decembrie '89, s-a reluat activitatea monahală la Mănăstirea Probota. Din 1991 până în 1993, aceasta a funcţionat ca mănăstire de călugări, ulterior fiind transformată în mănăstire de maici.

Obiectivele cele mai importante din punct de vedere istoric, sunt biserica şi ruinele caselor domneşti. Biserica construită de către Petru Rareş din piatră brută în stil bizantin, are o singură turlă octogonală deasupra naosului, iar intrarea se face printr-un frumos pridvor.

Interiorul bisericii este împărţit în cinci încăperi, pridvor, pronaos, necropola, naos şi altar, despărţite între ele cu uşi din piatră. Din păcate, fiind slujbă în ziua vizitei mele, nu am putut face poze în interiorul bisericii.

Picturile interioare şi exterioare ale bisericii, chiar dacă unele din ele sunt şterse, datează din vremea lui Petru Rareş.

De altfel pe peretele de sud-vest în naos, se află un tablou votiv al familiei domnitorului, păstrat destul de bine. O altă pictură originală este cea de pe bolta pridvorului „Judecata de Apoi”.

Picturile murale de pe exterior s-au degradat în mare parte, abia dacă se mai disting câteva pe peretele sudic al bisericii. Chiar dacă picturile au suferit de-a lungul timpului, datorită vechimii şi originalităţii lor, Mănăstirea Probota a fost înscrisă în catalogul Patrimoniului Mondial.

Foarte frumoasă faţada bisericii, cu multe firide în care picturile sunt şterse, cu ferestre construite în stil gotic, înalte şi terminate în arcadă.

Interesante ruinele caselor domneşti, pe care le-am colindat la pas, încercând să-mi imaginez cum arătau aceste construcţii, personajele care au locuit aici şi modul lor de viaţă.

Am observat la un moment dat o uşă boltită din cărămidă, am intrat şi am rămas interzis. Sub pământ am dat de un mare beci domnesc, cu multe camere înalte, construite din cărămidă, în care se putea locui fără probleme.

O altă surpriză a fost când am ieşit pe una din porţile auxiliare ale mănăstirii. Am dat aici peste un colţ de paradis. O alee construită din piatră de râu, străjuită de minunate aranjamente florale, ducea către chiliile mănăstirii, frumos împodobite cu ghivece de flori.

O suprafaţă de peste 5000 de metri pătraţi după aprecierea mea, acoperită cu verdeaţă, flori, brazi tineri şi semeţi.

Şi în interiorul acestui adevărat parc (unde accesul este interzis), mese şi canapele pentru odihnă. Impresionantă deasemenea şi plantaţia foarte îngrijită de meri tineri, aflată în stânga grădinii.

Manastirea Probota a fost inclusa in anul 1993 in Lista Patrimoniului Mondial Cultural si Natural (UNESCO) atat pentru unicitatea artistica a acestui monument, cat si pentru calitatea lui de exemplu remarcabil al unei epoci istorice.

Deşi nu se află pe traseul bătătorit al mănăstirilor Moldovei, fiind un pic mai incomod de ajuns aici, recomand cu căldură vizitarea acestui aşezământ monahal.

---

VIZUALIZĂRI: 4454 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI