O vizită la Mont Saint Michel, în Basse Normandie

TIPĂREȘTE

Când, în toamna anului 2010, am început să mă gândesc la expediţia verii următoare, am ales ca punct de reper Mont Saint Michel, fie şi pentru fabuloasele fotografii aeriene care se găsesc pe internet, dacă nu pentru istoria sa aparte. Apoi, uşor, de-a lungul anului, în serile întunecoase ale sfârşitului de noiembrie, am descoperit Normandia, dincolo de poveştile pe care le ştiam, cu ţărmurile sale modelate de mareele înalte, cu casele şi oamenii duri, dar primitori, totodată. Şi am zis, de ce nu?

Deoarece Mont Saint Michel acolo se află, în sudul extrem a ceea ce se numeşte Basse-Normandie, la graniţa cu Bretania, de care a aparţinut doar foarte puţin, cât să scape de o invazie vikingă, pentru ca, o dată cu ascensiunea bastardului, să i se alăture trup şi suflet în campania sa de cucerire a insulei de peste mare. Iar Guillaume le Conquerant a ştiut să răsplătească loialitatea abaţiei fortăreaţă. Ba chiar, în semn de recunoştinţă, a împroprietărit clericii de acolo cu un teritoriu insular tocmai în Cornwall, peste Canal, unde aceştia au construit o copie omonimă a abaţiei lor.

Ce ironie a sorţii, în nebunia ce a cuprins Franţa la finele secolului al 18-lea şi care a ars nenumărate castele şi locaşe de cult chiar aici, în Normandia, abaţia a devenit, prin aspectul ei de fortăreaţă, o de temut închisoare chiar pentru clerici. Abia târziu, prin spritul său romantic, Victor Hugo a militat pentru transformarea ei în muzeu, iar azi face parte din patrimoniul UNESCO.

La toate acestea mă gândeam, în timp ce tăiam peninsula normandă, de la Bayeux, pe la periferia oraşului Caen, către Avranches, la marginea golfului de unde, cu coada ochiului, departe, sub cerul senin, am zărit, prima oară, abaţia. Am lăsat Avranches spre stânga şoselei şi am pornit întins, după un şir de maşini, către insulă. Sunt mai multe parcări pe drum, construite, parcă, pentru a fragmenta parcursul, căci, din fiecare, se întrevede un alt unghi al abaţiei, care merită studiat şi, de ce nu? , fotografiat, căci misterul devine mai adânc dacă întârzii întâlnirea...

În cele din urmă am intrat în micul sat de la baza digului care duce către abaţie. Am parcat maşina în ultima dintre parcările gratuite de pe dreapta şoselei şi am luat-o la pas peste dig, laolaltă cu zeci de alţi pelerini, căci, nu-i aşa, este o blasfemie să străbaţi braţul acela de pământ cu maşina. În plus, te poţi opri oricând, pentru a cuprinde cu privirea şi cu obiectivul camerei construcţia monumentală, care îşi dezvăluie tot mai multe aspecte, pe măsură ce te apropii. Ca să nu mai spun că parcarea de la poalele digului costă destul de mult...

Ziua este reflux, iar aici, în Normandia, mareele au amplitudini dintre cele mai mari, aşa că, pe partea stângă, lângă intrare, pe un asfalt încă umed, îşi găsiseră loc de parcare mai multe autocare. Iar marea, coborâtă cu mulţi metri, permitea grupurilor de pelerini mai curajoşi să o străbată, precum Moise, demult, peste nisipul dezgolit, până la insuliţele din preajma mânăstirii.

Am preferat să păşesc pe poarta abaţiei, ca să dau ochii cu un furnicar uman ce se înşiruia pe o stradelă îngustă, cu o pantă ascendentă din ce în ce mai pronunţată. Şi am avut o senzaţie de deja vu, o combinaţie romantică de Sighişoara şi vechiul Nesebăr. Acolo, chiar pe partea stângă, am descoperit celebra tavernă La Mere Poulard, renumită de mai bine de un secol pentru omletele sale. Bine, nu am avut ocazia să mă lămuresc asupra opiniilor total divergente pe care le-am găsit pe net despre acest subiect, deoarece, se pare, ca să ai parte de o porţie, destul de scumpă, de altfel, de omletă trebuie să te programezi din timp. Dar asta mi-a adus aminte de specificul culinar al zonei, renumite prin ierburile sărate care se ivesc din mare la reflux şi din care se hrăneşte o specie de oi ce au o carne sărată (prés-salés) şi foarte căutată în zonă tocmai din cauza asta.

Drumul urcă, în spirală, spre mânăstirea din turn, pe lângă magazine de tot felul, terase cu vedere la mare, o biserică şi un muzeu, în care observi cum, în realitate, citadela a fost construită de sus în jos, de la abaţia ce domină insula către zidurile de jos ale cetăţii. Iar drumul te poartă, inevitabil, spre intrarea în abaţie, care se plăteşte şi care te duce pe sub portaluri din piatră, până în vârf, de unde ai imaginea deplină a continentului şi a mării. Ciudată construcţie, parcă te scufundă în chiar esenţa societăţii din care a luat naştere. La bază, plebea, vulgul burghez care te ademeneşte în magazine lumeşti, doar-doar îţi cheltuieşti banii. Apoi, la mijloc, o lume mai elitistă, cu locaşuri de cult şi meditaţie, pentru ca, la vârf, inexpugnabilă, mânăstirea semeaţă să te aducă în faţa divinităţii. Mi-am dat seama de acest aspect – până la urmă, o părere personală, fără pretenţii – la coborâre, când, pe nesimţite, de la liniştea abaţiei, deşi plină şi ea de turişti, am dat piept cu babilonul de limbi şi culori care şiroia printre tarabe şi restaurante. Dar ăsta este farmecul abaţiei!

Pentru că structura excursiei nu îmi permitea, am părăsit abaţia cu regretul de a nu fi înnoptat acolo, deoarece spectacolul luminos nocturn şi fluxul care izolează definitiv insula pe timpul nopţii sunt minuni care nu trebuie ocolite.

Şi, pentru că tristeţea şi călătorul nu fac casă bună, nu m-am întors imediat la Bayeux, am urmat drumul de coastă, către Bretania, de-a lungul unor plaje nisipoase, prelungi, flancate de bărci de pescuit şi iahturi aproape răsturnate pe fundul sec al apei, în aşteptarea fluxului dădător de viaţă, doar ca să fac un popas în fabulosul sat Cancale, loc de promenadă, distracţie şi înfruptare cu tot soiul de fructe de mare, de la scoicile crude, acum culese din fermele scoase la suprafaţă de reflux, până la giganticii homari, încă vii şi cu cleştii bine legaţi cu sfoară.

Doar ca să îi invidiez pe turiştii care tocmai se întorceau de la plajă ca să mănânce din toate acele bunătăţi, cu bucuria cunoscătorului pe faţă şi să promit că, o dată, o să mă întorc pentru un sejur acolo.

---

VIZUALIZĂRI: 5618 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI