Satul părăsit - Muzeul Satului Maramureşean

TIPĂREȘTE

Muzeul Satului Maramureşean este amplasat la ieşirea din Sighetul Marmaţiei pe drumul ce duce spre Vadul Izei – Baia Mare. Înainte de ieşirea din Sighet, dacă aţi trecut de poarta de lemn în stil maramureşean arcuită peste şosea vă întoarceţi înapoi, vedeţi un indicator care vă îndrumă spre stânga către Muzeul Satului Maramureşean. Urmaţi indicatoarele şi cam după 200-300 de metri şi 3 viraje, vedeţi pe partea stângă o poartă maramureşeancă, cum altfel, pe care intrând, în dreapta se vede clădirea de unde se cumpără biletele de intrare iar în spatele ei un mic deal sau colină. Biletele de intrare sunt foarte ieftine, parcă 3 RON de persoană şi sunt foarte frumoase, de colecţie, conţinând imagini diferite cu porturi, tradiţii, obiecte sau clădiri tipic maramureşean.

Tot la intrare, cei care doresc, contra unei sume de bani, pot angaja un ghid care să le explice ceea ce vizitează şi să le răspundă la eventualele întrebări. După o anumită oră aceşti ghizi nu mai sunt disponibili aşa că este de preferat să ajungeţi la muzeu mai spre dimineaţă.

Odată cumpărate, biletele devin inutile pentru că, în „arhitectura” muzeului, lipseşte punctul de control al biletelor, român fiind, cu gândire „pragmatică”, desigur, cum altfel, te gândeşti că exista posibilitatea să treci pe lângă clădirea cu vânzătoarea de bilete, din neatenţie – „of course”, fără să achiziţionezi inutilul bilet – Doamne fereşte. Adică înţelegeţi ce doresc să exprim. Dar surprinzător şi logic pentru locuitorii locului, doar din greşeală cineva ar intra în incinta muzeului fără să cumpere „on belet” pentru că, iarăşi surprinzător, cinstea, încrederea şi corectitudinea au, în această parte de ţară, alte valori – mult mai ridicate. Aici, în zona rurală, oamenii lasă peste noapte poarta de la casă şi maşinile deschise fără frică de hoţi iar de-i întrebi cum de au curajul acesta te privesc cel mult zâmbind.

Muzeul este amplasat în aer liber şi pentru a „intra” în el trebuie să treci prin stânga casei de bilete, pe un drum pietruit flancat pe stânga de copaci şi care urcă pe marginea colinei de care v-am spus mai înainte. Cam după 100 de metri drumul face o curbă uşoară la dreapta şi te duce în spatele colinei unde apar, în raza vizuală şi primele case.

Amplasarea caselor este foarte „aerisită” astfel că fiecare casă are curtea proprie, destul de mare, conferind astfel un aer de autenticitate. Casele sunt foarte vechi, majoritatea fabricate din materialul tradiţional maramureşean – adică lemnul, stejar înnegrit, iar în curte pe lângă ele sunt construite şi celelalte acareturi necesare desfăşurării vieţii tihnite într-o gospodărie de vajnici moroşeni. Sunt de menţionat aici fântâna, grajdurile pentru animale, coteţele de păsări, şura depozit unde-şi ţinea moroşanul căruţa şi alte unelte agricole precum şi o toaletă rustică pe care am avut reţineri în a o vizita.

Pentru a întări aerul de autenticitate, odată cu casele au fost aduse şi porţile acestora precum şi porţiuni mari din gardurile care înconjurau gospodăriile. Anii de construcţie ai caselor se întind pe durata a trei secole începând cu secolul al XVI-lea şi până în secolul al XIX-lea.

Prin varietatea originii caselor se doreşte a se prezenta, în acest muzeu, un sat multicultural şi multietnic, de aceea, printre casele maramureşene, majoritare, sunt şi case ungureşti, evreieşti sau ucrainiene, lucru ce stabileşte caracterul eufemistic şi ipotetic al „satului fără nume”. Totuşi, lucrul cel mai important în cadrul unei comunităţi şi în cadrul arhitectural al unui sat, biserica, este maramureşeană şi a fost adusă din Onceşti, stabilind linia culturală predominantă a muzeului. Totuşi, ca punct negativ în această dorinţă de prezentare multiculturală este casa ungurească, deoarece arhitectural este total nepotrivită în peisaj, fiind singura vopsită în alb, restul caselor, cu excepţia şi a celei evreieşti, fiind toate construite din lemn de stejar înnegrit, neacoperit.

Casele, din cadrul muzeului, sunt reale, în ele au locuit oameni, lucru confirmat şi de plăcuţele de identificare, plasate pe fiecare din ele, pe care scrie cui a aparţinut casa, anul construcţiei precum şi satul de provenienţă. Fiecare casă are povestea ei dar din păcate lipsesc tăbliţe care să informeze vizitatorul despre acest lucru, aspect care i-ar fi ridicat interesul şi curiozitatea.

Locuinţele au fost demontate din locul de unde au fost aduse, transportate pe bucăţi şi reconstruite în muzeu, toate fiind amplasate pe fundaţii construite din pietre. Unele, după cum arată, se pare că au fost aduse întregi pe trailere, deoarece elementele de prindere şi îmbinare par a fi cele originale nemişcate de la locul lor.

În multe din ele este permis accesul vizitatorilor iar unele au lacăte (chinezeşti) pe uşa de intrare, interiorul acestora fiind vizibil pe micile ferestre laterale. Având toate ca sursă de provenienţă arhitecturală zona Maramureşului, interioarele sunt asemănătoare, chiar şi amplasarea anumitor „repere” interioare, gen cuptor, rudă, bănci, leagănul copilului, paturile, fiind identică. Diferă, uşor, modelul încrustaţiilor realizate pe diferitele obiecte din lemn, funcţie de zona de provenienţă, totuşi unele din modelele de bază tradiţionale, romburile, cercurile şi funia împletită, regăsindu-se pe toate din ele în proporţii diferite, consfinţind provenienţa din acelaşi areal al acestora.

Totuşi, ca o mică observaţie, un lucru ce trece peste observaţia unui ochi neavizat, acoperişurile majorităţii caselor sunt aproape identice, realizate din acelaşi material, respectiv din şindrilă de brad de aceeaşi formă, lucru neobişnuit şi foarte improbabil. Se poate că acoperişurile au fost mai greu de transportat şi de reansamblat la locul mutării, aşa că s-a preferat dotarea caselor respective cu un acoperiş nou.

Copacii crescuţi printre sau pe lângă case, obiectele gospodăreşti agăţate în exteriorul clădirilor precum şi clăile de fân încearcă şi reuşesc într-o oarecare măsură să insufle locului o fărâmă de viaţă de parcă locuitorii au plecat la muncă la câmp sau la pădure.

Undeva, în partea îndepărtată a micului sat multicultural, pe cea mai înaltă cotă a terenului pe care este amplasat, se află biserica, postată astfel parcă pentru a veghea Dumnezeieşte toate aşezămintele şi de a păzi sufletele tuturor moroşenilor ce ar locui în ele, credinţa, în aceste locuri, ocupând binemeritatul loc de cinste. Construcţia bisericii este destul de mică, proporţională cu numărul de case ce compun aşezarea, fiind amplasată de asemenea, precum toate casele aşezării, pe un fundal de piatră. Acoperişul acesteia, în două rânduri, este construit, spre deosebire de cel al caselor, din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică, nelipsitul turn cu foişor şi cruce în vârf, care ajută ca rugile moroşenilor să ajungă mai „de grabă” la cer, completându-i arhitectura. Din păcate uşa bisericii era ferecată cu un descurajant lacăt de provenienţă orientală aşa că ne-am tras sufletele stând pe băncile di-mprejurul acesteia, aşezate generos la umbră, pe marginile aleii ce duce spre uşă.

Parcurgând aleile „satului” observi că muzeul este înconjurat de gard doar pe anumite porţiuni existând posibilitatea de a intra în incinta lui şi prin spate sau pe lângă sectorul de instalaţii tehnice acţionate de apă, care sector este amplasat undeva în dreapta amplasamentului caselor, mai jos. Vrând să ajungem în zona instalaţiilor „acvatice”, am pornit, greşit, traversând o mică pajişte, coborând de pe colina ce găzduieşte muzeul şi pe când ne-am apropiat de câteva case care păreau să fie cele dorite de noi a fi vizitate, din una din ele a ieşit un moroşan care ne-a spus că muzeul este mai în acolo, acela fiind grajdul din gospodăria lui. Ne scuzaţi!

Un tur complet, fără ghid şi explicaţii, durează cam o oră, o oră şi jumătate. Ca şi o curiozitate, în curtea unei case a fost amplasat şi „pomul cu oale” care iniţial avea rolul de a susţine necesarele recipiente pentru a se usca mai repede la soare, ulterior căpătând un rol crucial în viaţa de zi cu zi şi în existenţa comunităţii. Astfel amplasamentul pe pom a unei anumite oale a ajuns să capete o însemnătate aparte în vremurile respective şi să fie privit ca un lucru normal şi evident dar venind în zilele noastre, acea acţiune, are o tentă pur misogină. Respectiv dacă în vârful „pomului cu oale” era amplasată o oală roşie însemna că în casa respectivă este o fată de măritat, indirect fata tânără fiind astfel scoasă la mezat. După ce fata se mărita, oala era plasată pe o creangă inferioară. Totuşi ar fi nedrept să catalogăm drept misogină o comunitate doar datorită acestei practici „barbare”, această practică, de scoatere a fetelor la mezat, fiind obişnuită, în vremuri trecute, la foarte multe comunităţi de toate etniile, una dintre ele fiind, de exemplu, „Târgul de fete” de la Muntele Găina.

Se făcuse târziu şi clădirile caselor aruncau umbre lungi peste iarba crescută prin ogrăzile acestora. O linişte neobişnuită se lăsa peste micul sat, nefirească, în contrast cu ceea ce se întâmplă cu adevărat într-o aşezare cu oameni, unde, la timpul asfinţitului, uliţele se animă de căruţe trase de cai, cu moroşeni harnici care se întorc obosiţi de la câmp, cu vite frumoase ce se întorc de la păscut, cu ugerele pline, atârnând precum nişte desăgi pe spinările măgarilor, cu sunetul tălăngilor, însoţit de mugete prelungi, adăugându-se la zgomotul roţilor de căruţe şi a copitelor cailor care le trag şi care lovesc obosiţi colbul drumului, de cârduri de gâşte şi raţe care se întorc gălăgioase de la baltă şi printre toate acestea, fete şi flăcăi care, îmbrăcaţi în haine frumoase, cu paşi grăbiţi, se îndreaptă spre locul de unde se aude slab o muzică însoţită de „ţipurituri”. Asta este viaţa adevărată!

În schimb, trist şi nefiresc, aici este linişte! Precum un sat fără suflet!

---

VIZUALIZĂRI: 3529 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI