Apă pentru trup... sau pentru suflet? Mănăstirea Izvorul Tămăduirii – Petrova

TIPĂREȘTE

Venim dinspre Borşa şi mergem spre Sighetul Marmaţiei. Drumul merge pe lângă Vişeu şi ne trece prin cele două localităţi care-i poartă numele – Vişeul de Sus şi Vişeul de Jos, după care trecem prin Leordina iar la un moment dat vedem un indicator care ne îndrumă la dreapta către Mănăstirea Izvorul Tămăduirii şi cum că ar fi de mers cam 1,7 km până la sfântul lăcaş. Pe harta noastră este inexistentă. „Hai să mergem! ”.

Virez dreapta şi mă aştept la un drum forestier dar surpriza este mare deoarece rulăm pe un drum asfaltat în condiţii mai bune decât drumul principal pe care am venit, cu micul inconvenient că şoseaua este, de data aceasta, destul de îngustă – cam de o maşină şi jumătate, insuficientă pentru a trece, în viteză, două maşini una pe lângă alta. Apreciem calitatea drumului cu observația că Domnul încă mai are trecere printre muritori pentru a le îndruma paşii în siguranţă, la propriu, spre cele sfinte.

Mergem pe drumul şerpuit prin pădure, pe dreapta dealul iar pe stânga o vale şi la o curbă strânsă la stânga vedem o cruce de lemn, în stil maramureşean, pusă pe un soclu de beton, din care soclu iese o ţeavă din care curge un firicel de apă. Ne continuăm drumul spre mănăstire, pe marginea dealului, până ce şoseaua iese din pădure. Când în faţă, la cam 200 de metri, ne apare clădirea mănăstirii, amplasată pe versantul unui deal ce poartă numele de Dealul Hera. Ne oprim sideraţi de frumuseţea peisajului ce s-a deschis brusc înaintea ochilor. Suntem pe marginea dealului din partea opusă mănăstirii, în faţa noastră este o vale, care poartă numele de Valea Luminoasă iar în dreapta privind avem impresia că vedem toţi munţii din Maramureş. Este o zi senină, aşa că soarele ne ajută să contemplăm superba privelişte.

Coborâm mai departe spre mănăstire, trecem pe lângă un camion în care câţiva muncitori încărcau lemne, trecem pe lângă o clădire în construcţie, pe lângă un foişor şi oprim lângă mănăstire, în parcare. Mănăstirea nu este mare dar ce fascinează este locul unde este amplasată şi care conferă o privelişte uimitoare asupra zonei care îndeamnă la pace interioară. Şi este şi o linişte asurzitoare. Pe stânga, în depărtare se văd Munţii Maramureşului iar în depărtare, foarte departe, se văd Munţii Rodnei. Brazii ce îmbracă dealurile şi munţii dau culoare peisajului oferind senzaţia de viaţă şi eternitate. Un mic colţ de Rai.

Ansamblul mănăstirii este compus din patru clădiri, una principală în care este şi biserica, a doua ce conţine chiliile pentru oaspeţi şi cantina, a treia este un foişor unde se ţin slujbe vara sau când numărul de enoriași este foarte mare iar a patra este clădirea în construcţie pe lângă care am trecut pentru a ajunge în parcare. De fapt toate corpurile de clădire sunt nou construite, cel mai vechi datând din anul 2000, an în care Domnul a dat creștinilor gândul cel bun în a pune prima piatră la temelia frumoasei mănăstiri. Vrem să vizităm biserica aşa că urmăm un indicator amplasat pe lateralul clădirii cu clopotniţă, pe care scrie: „ Spre biserică”. Trecem pe lângă două butoaie albastre, din plastic, imense, pline cu apă cristalină, în care razele soarelui şi-au găsit ”teren” de joacă şi ajungem în spatele clădirii, unde, pe partea stângă, vedem locul în care se aprind lumânările pentru sufletele celor care au viețuit sau viețuiesc pe acest pământ. Pe dreapta este o mică grădiniţă cu sute de flori, grădină care se întinde între clădirea bisericii şi clădirea chiliilor. Realizăm cu greu care este uşa de intrare în biserică, pentru că ne aşteptam la ceva mai fastuos, iar un călugăr cu rang de frate, văzându-ne dezorientaţi ne arată pe unde se intră.

În biserică se intră pe o uşă simplă, în comparație cu a altor mănăstiri şi după ce trecem printr-un mic hol, ajungem direct în Casa Domnului iar aici rămânem fascinaţi pentru a doua oară. Biserica este chiar foarte mică, intimă ceea ce conferă senzaţia de căldură sufletească, apropiere, încredere şi siguranţă. Lipseşte spaţiul imens al marilor catedrale care te apasă prin imensitate, construit special astfel pentru ca, odată ce ai intrat, să te simţi mic şi umil. Aici ai senzaţia că mica încăpere te primeşte cu căldură, te invită înăuntru, oferindu-ți o mână de ajutor în a te apropia de cele sfinte.

Dacă afară este linişte, înăuntru este şi mai linişte, asta dacă există mai linişte decât linişte. Şi miroase foarte frumos. Aflu, mai târziu, că este mir. Lumina intră în biserică prin patru ferestre cu rame albe, două în faţă lângă altar şi două în spate lângă intrare și este suficientă, mai ales datorită spaţiului interior restrâns al bisericii. Pe ambele părţi, lângă perete, sunt bănci simple acoperite cu perniţe, în capăt este altarul iar din tavan atârnă un candelabru din lemn. Pereţii sunt pictaţi cu imagini ale sfinţilor, aceştia fiind prezentaţi în mărime neobişnuit de mare pentru spaţiul mic de expunere oferit de pereţi.

Altarul este din lemn sculptat și lăcuit, împodobit cu picturi, de remarcat fiind faptul că proporția dintre picturi și lemn sculptat este aproape egală, astfel ieșind mai mult în evidență realizarea artistică a lemnului sculptat decât a tablourilor care-i prezintă pe sfinți și apostoli.

Lângă altar, pe partea stângă sunt multe vaze cu flori aşezate lângă o icoană amplasată pe un mic dulăpior formând un altar din lemn sculptat și lăcuit și care acoperă pictura murală cu Împărații Constantin și Elena. Ne apropiem şi vedem că icoana o prezintă pe Sfânta Maria ţinând în braţe pe Pruncul Isus. Este icoana făcătoare de minuni! Nelipsită este și cutia milei din fața icoanei pe care scrie ”Ajutor pentru Sfânta Mănăstire”.

Icoana reprezintă lucrul cel mai de preț al mănăstirii și a fost dăruită de către pictorul care a realizat desenele de pe paraclis fiind pictată prin anii 1996 - 1997. Este de fapt acel ceva, aparținând mănăstirii, care guvernează întreaga activitate de tămăduire, prevestire și mângâiere sufletească de obârșie pur Dumnezeiască, fără a avea vreo legătură sau a fi influențată de cei sau cele lumești. Și după cum îi spune și numele, icoana, desigur, face minuni, muritorii transmițând prin viu grai, fără a deține vreo dovadă concretă, o sumedenie de fapte bune sau prevestiri, toate înconjurate de acel aer mistic inconfundabil și povestite foarte credibil, cu voce joasă și gravă, astfel încât, ascultătorul să se simtă rușinat dacă în mintea-i păgână i s-ar ivi o cât de mică umbră de îndoială referitoare la adevărurile întâmplărilor.

Totuși, câteva dintre ”faptele” icoanei ar fi bine de menționat, fiecare având un indice de credibilitate funcție de educația, cultura sau credința cititorului. Cea mai interesantă afirmație este că icoana plânge, prima dată acest fapt fiind observat în anul 2002. Pentru ca misterul să fie deplin, s-a observat că icoana plânge înaintea unor catastrofe naturale și totdeauna de două ori, unii mergând mai departe, oferind și date exacte de catastrofe precedate de aceste lacrimi, despre care lacrimi se spune că au miros de mir.

Se spune că cele trei cruci, care sunt desenate pe chipul Maicii Domnului sub ochiul drept, ar fi fost ”desenate” de lacrimile care i s-au scurs pe obraz, în anul 2005, când icoana a plâns a doua oară, această întâmplare fiind creditată ca având și martori oculari. Anul acesta, se spune că icoana a început să plângă din a doua zi de vineri de după Sfintele Paște și a plâns în continuu preț de o sătămână, răspândind în mănăstire un miros persistent de mir. Este, probabil, prima explicație a faptului că în mănăstire miroase, așa de intens a mir iar dacă este să credităm legenda cu adevăr, despre lacrimi și dezastre, înseamnă că anul acesta ne paște o catastrofă teribilă!

Celelalte povești, legate de icoană, îi au ca protagoniști pe vajnicii credincioși, care mai de care, vindecați de boli de moarte, posedări sau suferințe înspăimântătoare, după ce au venit, s-au închinat și s-au rugat la icoană, chemați fiind, în vis, de către aceasta la frumoasa mănăstire. Tot la categoria fenomenelor mistice, cu înclinații mai mult spre paranormal, sunt și afirmațiile multor credincioși care, veniți pentru prima dată la mănăstire, afirmă că trăiesc senzația de deja-vu, cum că ar fi visat în detaliu mănăstirea și locurile di-mprejur și că au fost ”chemați”de Fecioara Maria, tot în vis, la mănăstire, spre sfânta închinăciune și rugă.

Călugării mănăstirii, oameni așezați la locul lor și cu frica de Dumnezeu, eu aș spune cu capul pe umeri, evită să interpreteze și să explice ”minunile” săvârșite de icoană asupra credincioșilor vindecați, deposedați sau ajutați, lăsând, probabil, aceste experiențe a fi interpretate și povestite de către cei direct implicați, așa după cum îi ajută intelectul. Cam atât despre Sfânta Icoană.

Tavanul bisericii mănăstirii este dominat de două picturi imense, de formă circulară una prezentându-l pe Înaintemergătorul Domnului şi cealaltă pe Domnul Isus. În partea din spate este un balcon, foarte frumos sculptat, pe a cărui balustradă din lemn sunt trei vulturi care parcă sunt gata să-şi ia zborul, sculptaţi în lemn, fiecare ţinând câte o cruce în cioc iar peretele din jurul balconului prezintă scene din viaţa lui Isus.

Petrecem câtva timp în frumoasa biserică pentru a ne umple şi linişti sufletele cu „cele sfinte” după care ieşim afară. Pe stânga este o mică încăpere de unde se cumpără fel de fel de obiecte sfinţite – iconiţe, brăţări, cărţi, etc. Aici înăuntru este călugărul, cu rang de „frate”, care ne-a îndrumat spre biserică. Aflăm că mănăstirea este ortodoxă şi poartă hramul „Izvorul Tămăduirii” și "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir” iar slujbele se ţin atât în limba română cât şi în cea ucraineană, datorită comunităţii mari de ucrainieni din satul Petrova, sat de care aparţine mănăstirea. Este, posibil, a doua explicație a faptului că în mănăstire miroase, așa de intens, a mir; aici cu referire la hramul acesteia.

„Şi unde-i izvorul? ” îl întreb. „Aţi trecut de el, pe drum, la troiţă, când aţi venit încoace”, îmi răspunde. „Apa din butoaie este de acolo? ” îl mai întreb. „Sigur” îmi răspunde. Scoate de sub pult o sticlă de jumătate de litru, din plastic, plină cu apă. „Este apă sfinţită. Se bea dimineaţa pe nemâncate dar nu trebuie să mâncaţi nimic cu o zi înainte de la ora 6 seara”. „Cât costă? ”, întreb. „Nimic” îmi spune. Înţeleg că este „on the house”. Arăt spre clădirea cealaltă şi-l întreb: „Acolo ce este? ”. „Acolo sunt chiliile. Cazăm grupuri de enoriaşi care vin la mănăstire. Haideţi la masă! ” Ezit pentru câteva momente. Gazda unde stăm, la pensiune, ne aşteaptă şi ea cu masa pusă. Acolo e plătită fie că mâncăm fie că nu. Aici este gratis. Refuzăm politicos, cumpărăm câte ceva şi plecăm.

În virajul cu troiţa ne oprim la izvor. Este linişte, doar firicelul subţire de apă, ce curge din ţeava troiţei, încearcă să tulbure timid liniştea pădurii. Soarele trece, cu razele-i subţiri, printre ramurile copacilor di-mprejur. Apa sfinţită curge foarte încet iar cursul ei se continuă, pe sub şosea, în vale, printre copaci. Umplem, cu greu, două sticle de jumătate de litru, una de doi litri, să fie, şi pornim mai departe.

Mergem înapoi pe drumul foarte bun care șerpuiește pe versantul dealului iar din cauza curbelor, o sticlă de jumătate de litru, umplută cu prețioasa apă, cade și se rostogolește pe covorașul din mașină. Mă uit la sticlă: ”Oare de ce am luat atâta apă? ” iar în minte îmi vine un citat dintr-una din cele mai citite cărți din lume: ”Dumnezeu te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă... ”. Și atunci chiar mă întreb: ”De ce am luat atâta apă? ”

---

VIZUALIZĂRI: 4512 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI