Pe Bistriţa cu amintiri plutind

TIPĂREȘTE

Na... că m-a luat o mâncărime de palme… şi mi le frec de colţul mesei…da’ parcă am râie. Nu-mi trece cu una cu două; şi-mi mai bubuie şi capul... de atâta cafea băută astăzi, cred; şi poate de atâtea gânduri.

Eee, de parcă pe voi nu vă chinuie niciodată blestematele astea... alfa, beta, omega, mama lor de unde cerebrale. Lasă că ştiu eu că, sătui de mersul ăsta al lucrurilor, vă vine aşa câteodată să întoarceţi lumea asta cu susul în jos. Numai că, undeva, în hăul ăla interior, fără fund, în care temerile stau bine aşezate ca foile dintr-o prăjitură, parcă vă sperie un pic profeţiile alea apocaliptice ale unor popoare aşa de primitive că azi nici urmă nu mai e de ele. Parcă ce ştiau înapoiaţii ăia cu pene în păr şi cu frunze la brâu despre grandiosul final al acestei lumi?

... Dacă acolo, în adâncuri, o spaimă cât un bob de mac te zgândăreşte din când în când şi face să laşi lumea asta aşa cum e şi să n-o mai întorci cu susul în jos, atunci să ştii că pe deplin fiinţa ta a învăţat să se bucure de fericirea de a încheia o zi cu gândul că mâine, cu siguranţă, va urma un nou început.

Iar spaima mea cea mai mare e cum că, atunci când lumea îşi va schimba susul cu josul şi toate se vor roti de la locul lor, acvariul meu – cel cu trei peştisori ca nişte frunze de salcie – se va rasturna şi eu nu voi fi acasă...

Parcă-i cam nătângă pasiunea asta a mea – cu cei trei peştişori ca nişte frunze de salcie – şi poate ca s-ar stinge dacă în loc să-i ţin acolo, prizonieri într-o lichidă şi spaţială figură geometrică, mai bine ar săgeta liberi luciul vreunei ape după bine-ticluita lege a naturii.

... Şi fără să vreau, în faţa ochilor mi-a apărut un banc de peşti, cu vioaie şi mirifice sclipiri argintii, în apa translucidă de lângă mal. Aveam vreo zece ani... şi aveam cravată roşie la gât, de aia de pionier, trasă printr-un inel de plastic transparent. Tovarăşa învăţătoare ne îndemna ca pe nişte oiţe, doi câte doi ţinându-ne de mână, un baiat şi o fetiţă, să traversăm mai repere pasarela ce lega uscatul de debarcaderul plutitor. Cei câţiva metri mi se păreau atunci un mare act de curaj şi ezitant, am trecut cu paşi mici-mici spre acel loc de unde urma să urcăm pe un vaporaş înzorzonat cu steguleţe multicolore şi cu două benzi orizontale; una roşie, alta albă.

Domnul capitan, un nene care poseda doar o bluză dungată din toată ţinuta consacrată a unui marinar veritabil, neavând nici bandeletă de aia neagră peste un ochi, nici pălărie ca a lui Napoleon şi nici picior de lemn, trase brusc de o sfoară şi un clopot cu dangăt spart ca o tigaie de tablă netrebnică dadu semnal că vaporaşul se pregăteşte a ne plimba pe unduioasele întinderi de apă. Şi cu ochii de atunci am cercetat să văd dacă măcar avea vreun papagal şi tare am fost dezamăgit...

Era o zi caldă; pescăruşi ţipând ascuţit săgetau cadenţat întinderea de apă; noi, ţincălăi tehui de cap, unii mai proşti, alţii şi mai proşti... după priceperea fiecăruia, ne îmbrânceam unul pe altul smuncindu-ne în scurt de puţinele haine ce ne acopereau firavele trupuri. Căci pe atunci cam aşa arătam; toţi subţirei şi mititei, dar a’ naibii de neastâmpăraţi.

Numai unora, stând aşa cu gurile căscate spre malurile împodobite cu dantelării de conifere ce de la distanţă păreau covoraşe de muşchi moale şi pufos, ni s-a arătat ochilor o himeră ce mie unul mi-a impregnat în memorie o imagine pe care n-aveam s-o revăd nici până astăzi.

Din luciul de apă o săgeată argintie ca o sabie aruncată de un zeu ascuns adânc la fundul lacului s-a azvârlit drept în sus cu zbateri agile, căzând apoi pentru totdeauna înapoi în abisul cel de nepătruns.

,,E o lostriţă. ’’ A zis simplu nenea cel cu clopotul dogit, fără a ne da alte lămuriri. Mulţi ani la rând am visat la acea lostriţă ca la un fel de balaur care totuşi, milostiv, nu s-a încurcat el să bage în seamă câţiva prăpădiţi de copilaşi ce clănţăneau din dinţi, în bătaia vântului, pe zgomotosul şi pufăitorul vaporaş ce-şi săvârşea misiunea zilnică plutind pe Bistriţa cea zăgăzuită în pântecosul Baraj al Bicazului.

Acea întindere de apă nu era vreo rece mare nordică sau vreun lac rusesc fără fund, ci era şi este una dintre minunăţiile naturale cu care a fost dăruit neamul acesta tracic la începuturile lumii, când Judecătorul cel drept l-a călăuzit din îndepărtata Asie către Europa şi l-a înzestrat cu locuri minunate pe lumea asta.

Şi-acea apă şi azi curge năvalnic şi zadarnicele încercări omeneşti tot n-au putut-o opri din cursul ei dat pe vecie.

Bistriţa - apă repede, vijelioasă, după cum slavii cei darnici în cuvinte au botezat-o, a fost ea supusă multor încercări, au încălecat-o muntenii plutaşi cu trunchiuri lungi de brad, meştesugit cârmuite către Siret şi apoi către Dunăre, au înfrânat-o bieţii oameni zăgăzuind-o şi au încercat ei aşa iluzoriu, să se creadă cumva stăpânii ei.

Păi Bistriţa e apă venită năvalnic tocmai din vârf de munte, nu-i baltă clocită cu peşti ce se mişcă molatic şi pun untură pe burtă. Vine din Maramureş, din ţinutul urmaşilor traci – dacii liberi – care n-au ştiu ce-i aia stăpânire străină căci mai presus de orice, dorinţa de a fi liberi au împrumutat-o tocmai din ceea ce-i înconjura: munţi de nestăpânit, păduri de nepătruns şi ape de neoprit. Şi din acei urmaşi liberi se trăgea şi neamul bunicului meu, transfug năsăudean, bejenar numit în Moldova, şi sângele meu clocoteşte de mândrie şi patimă şi preţuire pentru acest neam şi pentru tot ce-i al lui.

Dar fiindcă e târziu când scriu şi dacă târziu o să citiţi neroziile izvorate şi ele din puţinătarea gândirii mele, nu vreau a vă chinui degeaba şi o să vă spun ce am de spus, apoi mă duc la culcare căci poate mulţi aşa vor crede şi ei de cuviinţă şi spre a lor uşurare aşa voi face.

Iată că la nici o aruncătură de băţ, să tot fie o zvârlitură de maşină, de oriunde vei locui în ţara asta, curiozitatea îţi poate da imbold a te ferici cu o impresionabilă incursiune pe Valea Bistriţei. Dar nicăieri nu vei găsi mai multă măreţie şi nu vei putea admira deplina forţă naturală a acestui râu decât la barajul Izvorul Muntelui, de la Bicaz până la Poiana Largului.

De vei veni dinspre Ardeal, prin secuime, mai la nord ajungi drept la coada lacului prin Topliţa, sau mai la miazăzi, de la Gheorgheni vei ajunge la Lacul Roşu cu splendoarea şi farmecul său, cu pensiuni şi căsuţe câte pofteşti. N-are culoarea roşie cum se aşteptă toată lumea, însă de te vei încumeta la o plimbare cu barca, raţe şi răţuşte sălbatice îţi vor însenina ziua, printre trunchiurile de buşteni retezaţi ieşind din apă. Din nord, dinspre Vatra-Dornei, după ce vei fi urmat nestatornicul drum croit de oameni după îndârjirea Bistriţei vei nimeri la coada cea şerpuită a marelui baraj.

Dacă vii dinspre sud, ajungi pe E85 la Bacău, iar de aici la Piatra-Neamţ apoi spre Bicaz.

La Bicaz se uneşte drumul dinspre Lacul Roşu cu cel venit din vale şi împreună, ca să le fie efortul mai lesne şi să poată birui semeţia muntelui, urcă într-unul singur până deasupra barajului de la Bicaz.

În vremuri ploioase când Bistriţa absoabe vijelios toate şturlubaticele pâraie repezi de munte prăvălite zburdalnic pe colţi de piatră sură, lacul de acumulare se întinde pe o lungime de peste 30 de kilometri, până mai sus de Poiana Largului, dincolo de pod şi de Stânca dracului – un stei azvârlit de uriaşii cei de demult, undeva aşa la întâmplare... ca să se minuneze cei de acum de aceasta poznă mare.

Ochiul obosit de insinuanţii fotoni ce perpetuu izbesc infatigabila retină, de astă dată va tresări şi cu o disponibilitate totală va lăsa loc imaginilor majestuoase pictate de maestra şi minuţioasa natură pe fundalul azuriu al cerului îndepărtat.

Şi din loc în loc, mergând de la un capăt la altul al impresionantei întinderi de apă pe care munţii morocănoşi o ţin strâns în îmbrăţişarea loc nu te vei putea răbda a opri pentru a gusta un păstrăv fript la grătar, strâns bine cu sfoară de cânepă între crenguţe de molid, însoţit de delicata mămăligă ce se vrea consoarta deplină a înfumuratului peşte. Îmi vine şi-acum aroma cărnii afumate şi gustul ăla în gură şi simt cum la aşa oră târzie mi se face dor de acele locuri. Na că tac; dacă aşa vreţi, aşa fac.

Iar dacă neastâmpărata şi nepotolita Bistriţă dă năbădăios piept cu vanitoşii oameni, se lasă înduplecată şi uneori învinsă de regina apelor de munte. Şi cum ziceam de generoşii slavi, care ne-au dat cuvinte multe să le folosim la biserică, ne-au făcut cadou şi denumirea unei alte minunăţii: lostriţa.

Azi teoretic ocrotită de lege, practic..., lostriţa a reprezentat secole la rând ploconul cel mai de preţ al bistriţenilor riverani pentru potentaţii acestor locuri.

Se zice că atunci când n-o mai fi lostriţa, atunci va seca şi Bistriţa. Dacă aşa va fi, tristă zi se va abate atunci asupra omenirii.

În ziua de azi, pe marele baraj Bicaz se poate naviga cu barca cu motor, cu vaporaşul sau cu tot felul de dracovenii cu motor de drujbă ce tulbură imberb liniştea acestor locuri, iar plutaşii cei de altă dată s-au dus departe... să-l călăuzească pe Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotaru spre casa lui de veci.

Acum cazare se gaseste si la hotel, si la pensiuni si la camping, timp sa ai si bani; iar baba Irinuca cu caprele ei râioase nu mai găzduieşte pe nimeni...

Iar de la o mică pensiune cu nume de femeie creştină – Cristina – am tot umblat încoace şi-ncolo să descoperim oameni şi locuri şi amintiri vechi despre alte timpuri.

Şi-apoi după masa aia cu peşte de la crescătoria de pe malul lacului, iată că după multe urcuşuri, grele căci cum pot fi uşoare pentru cineva ce nu-i obişnuit cu ele, am întâlnit o bătrânică ieşită parcă de nicăieri. Era cam cât un şcolar, mititică, gârbovită şi cu o legătură de cinci-şase lemne uscate în spinare. Baticul de pe cap îi cădea pe o parte şi-i acoperea un ochi. Şi mergea şi ea aşa, cu vreascurile alea ale ei pe marginea drumului.

Parcă nu prea era verosimil ca pe o şosea unde circulă vehicule de zeci de cai putere, o băbuţă rămasă din alt timp pe aici printre noi, să-şi ducă singurică povara întregii vieţi.

M-a privit cu ochiul cel neacoperit de năframă şi cu glas stins mi-a răspuns că e şi ea de pe undeva şi stă şi ea din mila schivnică la o mănăstire de pe-aproape, undeva de-i zice Buhalniţa.

... din casa ei, acuma ruină de bârne de brad, scânduri şi draniţă înnegrită, rămăsese o sobă oleacă mai încolo de şosea după un dâmb şi mai venea şi ea din când în când să aprindă acolo focul şi să se uite cum ard lemnele şi cum trece vremea...

Din rola sobei din piatră lipită cu lut a scos cât am stat să-mi împărtăşeasca din veninul ei de-o viaţă câţiva cartofi copţi în coajă. Te topea aroma lor oleacă a fum aşa.

,,Iaca barabulili aiestea îs di pi coasta asta di deal. Ia şî mânâncă şî matali dacâ ţ-o place’’.

Oltenii şi muntenii le zic cartofe, moldovenii balabule, ardelenii crumpene, pere, brandamburce, gheţi ori picioci, dar oricum le vor zice cei ce le gustă coapte în cenuşă fierbinte, în foc mocnit sau în cuptor, încântaţi vor fi de aroma lor îmbietoare, imposibil de descris în cuvinte. Şi cine îşi va fi încercat umila limbă cu tot felul de bunătăţi din lumea largă şi măcar o dată nu va fi mâncat un cartof copt, rumenit, cu coaja oleacă tare de arsură, a pierdut un strop din fericirea de a fi pe această lume.

Şi dacă năzuinţa de a nu trece prin această lume fără a gusta din toate cele lăsate întru desfătarea gurii şi veţi cuteza a gusta din acei indolenţi de cartofi copţi, atunci vă rog să lăsaţi ruşinea şi stinghereala în seama altora şi tăvăliţi-i cu ciudă printr-un mujdei vârtos de usturoi, cu apă şi sare, şi aşezaţi-i unde li-i locul.

Iar băbuţa asta şi o alta pe care am cunoscut-o la Borca, pe Sabasa în sus pe munte – Ana cea cu leacuri din buruieni – nasc în mine fiori la gândul că Sfânta Miercuri şi cu Sfânta Vineri chiar au existat aievea... şi cumplită suferinţă va cunoaşte lumea când cei din urmă copii vor vedea în mitul lor doar praf purtat de vânt...

Eiii... şi fiindcă ceasul ăsta e potrivit închinării zeului Morfeu, cel căruia îi e somn îi zic noapte bună, iar celui care nu, atunci să se mai gândească olecuţă şi la bietul lui stomac... n-o pofti el oare ceva?!

* * * * *

Dacă am supărat pe cineva cu ale mele tâmpe cugetări, iertare îmi cer, iar dacă pofte i-am facut atunci cred că l-am dăruit cu un gând bun.

CO. COS1410

---

VIZUALIZĂRI: 3022 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI