O altfel de Cartea Oltului

TIPĂREȘTE

Imediat cum părăsești zona Călimănești-Căciulata, spre Sibiu (arhidescrisă de mulți colegi AFA în mod atotcuprinzător), se deschide defileul Oltului. În acest review mi-am propus să supun atenției cititorilor sectorul cuprins între Castrul Arutela și Gura Lotrului (la confluența cu bătrânul Alutus).

Despre Castrul Arutela nu pot fi spuse prea multe, fiind într-un stadiu de degradare avansată, lăsat de izbeliște, la cheremul legiunilor, cohortelor și altor soiuri de armate contemporane, urmașe ale Romei și Sarmisegetuzei, astfel încât, întemeietorul Titus Flavius Constans - procurator și guvernator militar al Daciei Inferior, s-ar perpeli în mormânt să vadă turmele de mioare cum pasc printre ruine, iar cerșetorii și boschetarii cum pângăresc blocurile de piatră în timpul când mioarele sunt la transhumanță.

Călătorul își caută mai departe drumul către Mănăstirea Turnu, trecând pe lângă campingul ce ține chiar de așezământul monahal. N-am stat cazat aici pentru a vă putea spune despre condiții, dar cred că se stă destul de decent și la prețuri nu foarte ridicate. Drumul, pe parte dreaptă cum urci înspre direcția de nord, este unul forestier, bolovănos, serpentinat pe mică distanță. Accesul de la Arutela la Mănăstirea Turnu pe aici, este de dată relativ recentă, prin anul 1994 fiind trasat și amenajat. Echipe de artificieri au aruncat în aer tone de rocă, iar utilajele au nivelat drumul cu grijă. Cele două tunele rutiere au necesitat eforturi considerabile, monumentul Masa lui Traian fiind mutat din apele învolburatului Alutus pe unul dintre cele două tunele.

În măsură egală, de călător cu mașina sau per pedes, nu poți rămâne indiferent la proximitatea versantului pietros. Impresia este de prăvălire iminentă, rațiunea umană fiind învinsă momentan de nepătrunse legi ale gravitației și osmozei materiei.

Tentația este de a călca pedala de accelerație, să treci mai repede de această zonă, să evadezi de pe fundul genunii… Dar parcă ceva te trage înapoi, mai privești odată în sus, către creste și lași pedala mai moale…

Nu de puține ori se formează coloane de mașini cu numere de înmatriculare de prin toată țara. Atunci nu ai ce face și o lași mai moale cu pedală, acordând credit contemplării minunilor naturii: apa râului pe stânga, roca muntelui pe dreapta. Nu ai unde scăpa, mergi doar înainte, împins de fluxul de mașini.

Ieșind pe sub portalul celui de-al doilea tunel, parcă răsufli ușurat, drumul se lărgește astfel încât încap două mașini una pe lângă cealaltă. Accesul către Mănăstirea Turnu se face pe sub calea ferată, de aici drumul capătă aspecte civilizate, fiind pavelat, iar pârâiașul ce se varsă în Olt este strunit de lucrare omenească. Mașina se turează mintenaș, urcă delușorul până în curtea mănăstirii. Dacă e zi de sărbătoare, lumea abundă, preumblându-se prin tot complexul monahal, de la chilii la altar, de la bisericuța cea mică la iazul cu pasarelă. De nu e sărbătoare, timpul este altul, mai leneș, dar și mai darnic cu pelerinul. Ai timp să vezi și să ”guști„ mai multe din minunile locului. Chiliile săpate în piatră dau impresia de pustnicie veridică, dar imediat ești smuls spre civilizație numai dacă muți privirea mai jos. Mai marii bisericii au pornit lucrare de extindere a așezământului creștinesc, modernizează toată zona sudică, deschizând drum nou de la terasamentul căii ferate până la iaz.

Fețele bisericești abia se arată prin preajmă, toată suflarea este ocupată cu treburile obștii. Atunci te faci mic, ca nu cumva vizita să deranjeze. Din magazinașul de suveniruri cumperi o iconiță pentru familie, o brățărică sfințită pentru copil, un pumn de lumânări pe care le aprinzi cucernic, pomenindu-i pe cei dragi plecați într-o lume mai bună poate.

”Portofoliul” actului de comerț la nivelul mănăstirii a fost oarecum extins, din același magazinaș se poate achiziționa miere la borcan din producție proprie, mănăstirea dispunând de o stupină impresionantă. Albinuțele trudesc când acasă prin poienițele din apropiere, când în pastoral de la Dunăre la Carpați, după cum orânduiește clima viața florală.

Din discuțiile purtate cu cel de vinde, aflu că încă se mai păstrează acea formă de troc folosită în vechime și cu deosebire între mănăstiri. Bunăoară se practică barterul cu miere, țuică, cereale, pește, brânzeturi cu alte mănăstiri din țară. Bucătăria mănăstirii nu duce lipsă de nimic. Se pot mânca bucate diverse, preparate de post dar și de dulce, după cum cade la calendar. Am nimerit odată în post, dar aveau niște brânzeturi sosite de pe undeva de prin Balta Brăilei. Starețul văzându-ne cu apa-n-gură, ne-a dat dezlegare. Am mâncat lingându-ne pe degete sărmăluțe de post din farfurii de tablă cu emblema mănăstirii. Faguri de miere s-au topit pantagruelic, finalizând apoteotic dejunul mănăstiresc. Apa rece de la cișmea răcorește orice călător însetat, dar mai ales pe unul ghiftuit. De e vară, siesta merită făcută pe pajiștea din livadă, sub merii împovărați de ani. De e iarnă sau vreme rea, un pat dintr-o chilie îți poate oferi confortul necesar. Asta dacă ești mirean sadea, dar dacă ai oarece înclinații către asceză, poți ieși la o plimbare numai bună pe plan spiritual, dar și pentru digestie. Astfel, se poate traversa livada până la Halta CFR, loc aflat în suferință, părăsit de diriguitori ministeriabili. Potențialul acestei halte a fost expus de diverse personaje efemere prin viața comunității. Se pare că într-un viitor relativ apropiat, aici vor fi puse bazele unui telecabine sau telegondole (! că doar am mai văzut și prin alte părți) ce va accede până la Vârful Cozia. Discuțiile sunt destul de avansate, nu prea se înțeleg autoritățile local-administrative cu reprezentanții bisericești cu privire la exproprierea unor suprafețe de pădure acolo unde vor fi amplasați stâlpii de susținere. Să le dea Dumnezeu gândurile bune și să treacă la fapte, să prindem și noi inaugurarea unei astfel de investiții. Tare mă tem că nu-i decât o utopie…

Plimbarea poate continua pe lângă remizele stației, mai departe către vechea carieră de piatră. De aici a fost extrasă piatră brută pentru construcții, locul fiind presărat cu bucăți mari de rocă, semn că anii de exploatare îndelungată se simt. Aici se află așa numitul ”Cuibul dracilor”, locul unde ploile și vântul continuă eroziunea stâncilor, steiuri uriașe fiind prăvălite până la drum. Utilajele intră atunci în scenă și mătură bolovanii împingându-i spre apele tăcute ale Oltului. Paralel cu firul apei, se desenează o lucrare făcută de mână omenească, după casetele de beton ce se văd. Ele acoperă și protejează, în egală măsură, de furia prăvălișurilor, aducțiunea cu apă potabilă a Râmnicului din sursa lacului de acumulare de la Brădișor. Zona este semisălbatică, vegetația perenă încercând cu încăpățânare să acopere orice urmă a trecerii omului pe aici. Doar calea ferată rămâne de neînvins, liniile de oțel și traversele de beton fac simțită prezența civilizației. Ici-acolo câte o remiză părăsită, semi-scufundată sau terestră, o gură de tunel de cale ferată dezafectat aflat jumătate în apa Oltului dau măsura lucrării timpului. Dar omul nu se dă învins. Pescari și ”picnicari” de ocazie se întrec care să ia locurile cele mai bune. Sunt câteva pentru care se luptă tacit, după principiul ”primul venit-primul stăpân”. Bune locuri sunt acelea în preajma cărora susură apa de izvor, așa cum am descoperit preumblându-mă cu răbdare. Vara, când seceta e aspră, apar și elementele de faună specifice locului. Scorpionul pitic, de culoare neagră prezent în zona carierei vechi sau vipera cu corn. Iarna când foamea face ravagii prin pădure, mistreții coboară până aproape de Olt în căutare de resturi. Încă mai există vulpi, cerbi și capre sălbatice, dar nu coboară decât accidental în zonă. Într-o dimineață am găsit o vulpe răpusă de tren, semn că fost surprinsă și orbită între linii de farurile locomotivei. Cu un binoclu bun poți vedea multe prin pădurile de pe versanți.

Itinerarul se scurtează brusc atunci când drumul dă de un tunel de cale ferată părăsit. Cândva l-am trecut, prin beznă, doar cu o bâtă ce mă ghida față de perete. Acum n-aș mai avea curaj să-l traversez. Dacă totuși treceți mai departe, ajungeți în sectorul cel mai sălbatic. De aici și până la Gura Lotrului defileul se îngustează simțitor, Oltul este mai năvalnic, curenții de aer sunt puternici. Cândva a existat o punte suspendată care făcea legătura cu șoseaua națională, dar a fost ”demontată„, furată și valorificată de întreprinzători de meserie. Traversarea pe astfel de punte, sub furia curenților, dădea ceva adrenalină.

Mai târziu voi încerca să postez niște fotografii relevante din plimbările mele prin această minunată zonă. Am foarte multe și mi-e greu să aleg.

---

VIZUALIZĂRI: 3501 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI