Fiind băiet păduri cutreieram

TIPĂREȘTE

Am stat foarte mult și m-am gândit dacă să pun aceste rânduri pe site.

Nu știu pe cine ar putea interesa pe unde mi-am julit eu genunchii, ce mâță trăgeam de coadă sau faptul că mâncam bulz la stâna de oi.

Dar pentru că oameni cu mare suflet ai acestui site, au avut grijă să facă și secțiunea ,,De la lume adunate ,,respectiv - ,,Filozofări de suflet ,,unde să-ți mai descarci sufletul, să spui cu ce te-ai tratat pentru gripa aviară sau cum ai reușit să faci un cozonac din castraveți murați, etc., am zis să mă ,,descarc ,,puțin.

Și pentru aceasta din nou, mii de mulțumiri întregului staff AFA.

,,Prea cald, prea frumos afară, prea multe triluri de păsări, prea ca... la țară ,,vorba reclamei.

Și parcă toate acestea mă îndemnau să ies din casă la aer, să-mi caut un loc liniștit în pădure și să-mi mai deapăn din amintiri.

Poate și astenia de primăvară, poate și reîntoarcerea după 21 de ani acolo unde mi-am continuat copilăria după cei ,,7 ani de-acasă ,,(vezi impresii), mi-au făcut ,,prea sensibilitatea ,,(cum îmi spunea cineva), să ,,plece ,,către amintiri și locuri care să-ți mai aline din ,,cele ,,ale vieții.

Cu greu m-am desprins de primii șapte ani ai copilăriei mele, petrecuți la țară și povestiți cu dragă aducere aminte.

Venise vremea să încep școala primară la București, de, să mă fac băiet cu carte nu? Cu toate că, fără să mă laud, deja citeam și scriam cursiv datorită bunicului meu, învățătorul comunei unde-mi începusem copilăria.

Lăsasasem în urmă bunicii, petrecându-mă cu lacrimi în ochi, din poarta casei, până după colțul uliței.

Lăsasem în urmă, copiii satului, animalele din ogradă, grădina casei, dealul cu viță-de-vie, mărul sub care îmi plăcea să stau întins până seara târziu, nucul cel bătrân din spatele casei și mai ales, cerul plin de stele din nopțile de vară...

La București aveam să intru foarte timid întro altă lume.

În primul rând aveam să locuiesc la bloc. Un bloc de doar 2 etaje dar totuși... bloc.

Singurul lucru care îmi era totuși pe plac era acela că exista o curte foarte mare, cu câteva scrâncioburi (mai apoi aveam să aflu de la copiii bucureșteni, că se numesc leagăne), înconjurată de o imensă pădure de stejari, arțari și salcâmi.

Și copiii de aici erau oarecum diferiți de cei de la țară.

Eu care eram mândru de mașina mea de salvare din tablă (cred că multi și-o amintesc), când am văzut ce mașinuțe aveau băieții, m-am simțit cam marginalizat.

De jocuri nu mai zic. Se jucau ,,Țară, țară vrem ostași! ,,(Ce vor ăștia, în gândul meu? Ostași? Luați-i voi pe toți, mie dați-mi două nuci și-o mâță ca s-o încalț și s-o arunc pe acoperișul blocului, sau un cerc de butoi și-o sârmă să-mi fac o durigă și s-alerg până m-o băga mama în casă cu jordia.)

Dar încet, încet, am început să mă acomodez și să mă apropii de noii prieteni.

Și cel mai mult, am fost încântat de pădurea plină de vegetație și păsări, un ,,rest ,,rămas, dacă pot spune așa, a ceea ce au fost cândva Codrii Vlăsiei, pădurile ce acopereau odinioară o vastă regiune din sudul țării.

De cum natura își revenea la viață, mergeam la cules de ghiocei, toporași sau viorele. Alteori adunam urzici sau soc. Dar cel mai mult, drăcoși cum eram, ne plăcea să punem capcane pentru fazani, întinzând o sfoară peste care, din loc în loc, presăram boabe de porumb. Venea împăiatul vesel (așa vesel cum mergea năpăstuitul către ghilotină), lua una bucată boabă și-o înghițea cu tot cu sfoară. Apoi încă una, și-încă una, până ce intra în stop cardio-respirator și în cele din urmă... sucomba.

Doamne cât mai muncea mama săraca la înaripată. Fă-i baie clocotită să-i dai jos penajul, elimină-i cele netrebuincioase gurii, scufund-o apoi întrun baiț cu toate cele acceptate de papilele gustative, învelește-o ca pe-un prunc să nu răcească, vâr-o vreo 8 ore la frigider, și apoi așeaz-o cu grijă pe-o tavă unsă cu un pic de unt, fă-i și-un duș scurt cu ceva zeamă de buturugă și trage-i o rumeneală molcomă la cuptorul deja încins, cât să capete un bronz de Caraibe și să pui de-o mămăligă pripită.

Și-apoi, doar să zici Bogdaproste, să-ți faci cruce și... (hai că-mi plouă-n gură).

Deja pădurea avea să devenită pentru noi copiii, cel mai plăcut loc de joacă.

Nu ne prea mai încânta jocul cu mingea sau plimbatul cu bicicletele.

Prea ne ,,unisem ,, cu această dătătoare de viață a naturii.

Ne făceam cazemate din crengi sau ne agățam de rețeaua de liane ce sufoca copacii, mândrindu-ne că toți eram Tarzani.

Dar poate, cel mai plăcut, era, atunci când odată cu lăsarea serii, ne strângeam la liziera pădurii, adunam lemne din pădure, încingeam un foc zdravăn și cât se coceau câțiva cartofi, cântam la chitări.

Cântecele greierilor și al păsărilor îl acopeream doar noi și troznetul lemnelor din foc.

Și toamna târziu, la vremea gutuilor, făceam același lucru. Doar foșnetul frunzelor arămii, glasul chitărilor și ochii ațintiți la lemnele troznind... ne trimitea parcă întro lume ireală, întrun vis din care nu ai vrea să te mai trezești.

Și-acum scriind, rezemat de-un trunchi bătrân de stejar, parcă mi se face dor de-acele vremuri...

Mulți dintre copiii de-atunci au plecat în altă parte. Pădurea a fost nevoită să suporte nenumărate defrișări, iar unele păsări au renunțat să-și mai cânte trilul aici, și nu știu de ce, mi se pare mai săracă...

Și totuși este a mea... prea multe am trăit alături de ea...

Am să mă ridic și am să mă mai plimb puțin pe cărările ei... Cine știe, poate își mai aduce aminte de mine...

Și poate mai pe seară, am să-mi iau chitara, am să mă las cuprins de amintirile ei și am să cânt ceva, ...ceva ușor, ... căci prea mi-e dor...

Și știu sigur că mă va asculta, așa cum doar ea știe să o facă, în acea liniște deplină...

P. S. Am uitat să-mi iau aparatul foto cu mine. Sper să nu fie vreo problemă postând fotografii făcute anul trecut.

---

VIZUALIZĂRI: 2171 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI