“Biz Romalılar, ama biz aptal değiliz!”…

TIPĂREȘTE

“Biz Romalılar, ama biz aptal değiliz! ”…

Ceea ce înseamna... „Suntem români, dar nu suntem proşti! ”... Şi veţi vedea de ce.

După părerea mea şi a multor oameni pe care i-am întâlnit acolo, Marmaris este un paradis. Şi dacă n-aţi ajuns încă pe acele meleaguri, faceţi ce-aţi face şi puneţi de-un drum către această destinaţie. Să nu fie în toiul verii, adică în lunile iulie sau august. Că e prea cald, iar noi, cei din zona temperată a planetei suportăm altfel căldura. Este bine să fie prin mai-iunie sau septembrie-octombrie, mai degrabă către începutul sezonului estival (care durează din aprilie şi până la sfârşitul lui octombrie, uneori, dacă vremea se încăpăţânează să rămână frumoasă, şi noiembrie). În aprilie şi mai, turcii sunt parcă mai primitori, nu sunt plictisiţi şi sunt plini de speranţă pentru afacerile ce şi le nutresc înfloritoare, ori pentru jobul ce urmează să-l presteze, uneori extrem de istovitor. (Începând din septembrie, ei devin mai cârcotaşi, mai nemulţumiţi, mai nerăbdători şi mai excesivi!). Ei bine, dacă aţi ajuns acolo, vă veţi desfăta cu peisaje minunate, veţi trăi clipe plăcute şi intense şi, de ce nu? , veţi afla lucruri interesante despre alţi oameni. Pentru că în Marmaris întâlneşti mai multe naţii, fiecare cu frumuseţea, dar şi cu hachiţele ei.

Din acest punct de vedere, Green Nature Resort & SPA nu face nicio excepţie. Aşadar, veţi întâlni acolo norvegieni, suedezi, olandezi, danezi, mulţi englezi, mulţi francezi, destul de puţini români, câţiva bulgari, câţiva ruşi, niciun ceh, niciun ungur, niciun grec şi foarte mulţi nemţi (peste tot, bulgarii sunt dispreţuiţi de turci, probabil din cauza manierelor lor discutabile, ori cine ştie? , or avea ceva de împărţit!). Toţi aceştia călătoresc spre Marmaris cu avionul, rareori cu autocarul şi din câte am constatat, numai românii şi turcii se încumetă să ajungă la acest hotel cu autoturismul personal. Drept urmare, în incinta hotelului, se vorbeşte alandala, iar uneori, ai impresia că e mai bine să renunţi la cuvinte şi să te exprimi prin gesturi, situaţie care devine atât de comică, încât stârneşte hohote de râs şi deschide toate inimile, indiferent unde s-ar petrece toate acestea. Este ca în copilărie, când jucam „Mimă”. Şi cât de mult îl iubeam pe cel mai ingenios şi mai caraghios, pe care uneori îl imitam, alteori îl ironizam, dar trebuia să recunoaştem că ne învăţa metode haioase de exprimare, cu ajutorul cărora comunicam între noi fără să fim înţeleşi de părinţi, ori de alţi copii ce nu făceau parte din anturaj, iar lucrul acesta ne unea şi mai mult.

Green Nature Resort & SPA se află la circa 3 km depărtare de centrul oraşului (în zona Siteler), dacă consideraţi că „centrul” la Marina, unde se află şi o statuie uriaşă a lui Mustafa Kemal Atatürk şi The Grand Bazar. (Dar veţi vedea că centrul este pretutindeni!). Hotelul este amplasat la baza unor munţi din granit de circa 300 m, într-o pădure deasă de pini. (Pinii ajung până la parcarea aflată în faţa recepţiei şi se continuă spre înălţimi, spre stupoarea turistului obişnuit cu astfel de păduri la altitudini de peste 1400 m, aşa cum cresc ei în zona temperată. Iar dacă seara se întâmplă să ieşiţi la plimbare, ori vă întoarceţi de la vreo petrecere, vă întâmpină un parfum minunat de conifere, care vă linişteşte dându-vă senzaţia că vă aflaţi într-o staţiune de munte. Totul este minunat. Dar atenţie! Dacă vă lasaţi maşina în parcarea hotelului, – ceea ce este recomandabil pentru că acolo ea va fi permanent monitorizată –, o veţi regăsi intactă, dar pictată cu numeroase pete de răşină ce cad de sus şi care se curăţă destul de greu, de regulă, fără alcool sau detergent, ci numai cu şerveţele umede si parfumate, pe care sunt convinsă că le aveţi în maşină pentru a vă spala mâinile după ce aţi meşteriţi ceva la partea ei exterioară, ori i-aţi curăţat geamurile de praf).

Iniţial, hotelul a fost alcătuit dintr-o clădire, care acum este clădirea principală (Resort), cu cinci niveluri locuibile (la nivelul L1, în partea centrală, se află recepţia şi se ajunge acolo ocolind stabilimentul, intrând oarecum în pădure) şi două subsoluri. Aceasta se desfăşoară sub forma literei ”U”, între laturile căreia se află restaurantul „Green” cu terasa (de fapt, nivelul –2 şi este locul unde se serveşte masa), o piscină uriaşă prevăzută cu tobogan şi un pool-bar, în spatele căruia se găseşte grădina de vară. Ulterior, s-au mai construit două clădiri (Club) şi o piscină la fel de spaţioasă şi de curată ca cea de la Resort. Internetul, sala de jocuri, cabinetul medical, frizeria şi coafura, precum şi SPA se află la nivelul -2 al cladirii principale. Dacă priviţi dinspre sud (de la vale!), din afara hotelului, de pe stradă, veţi vedea o poartă frumos ornamentată dincolo de care se ghiceşte o grădină de vis. În depărtare (la deal!) se zăreşte cladirea Resort, cu frumoasele-i ascensoarele exterioare. De altfel, dacă pătrundeţi cu automobilul de la şoseaua principală, ajungeţi chiar la această poartă (pe 129 Sokak), care e permanent deschisă, iar atunci când vă uitaţi la ceea ce se află în spatele ei, simţiţi că vă pierdeţi răsuflarea. (Totul este minunat, se aud strigătele copiilor, plescăitul apei, muzica bine aleasă şi, de ce nu? , oarecum în fundal, vocea DJ-ului care conduce programul de animaţie şi divertisment; iar grădina este formată din flori ale căror culori sunt atât de vii şi de plăcute, că-ţi vine să-ţi abandonezi maşina şi să intri degrabă pentru a te desfăta în voie cu toate aceste frumuseţi). Evident că vă întâmpină portarul (nu veţi fi lăsaţi să pătrundeţi acolo decât ca pieton şi numai dacă purtaţi la vedere o brăţară bleu, aferentă hotelului!), care vă îndrumă cu multă solicitudine către recepţie. (Şi trebuie să ocoliţi ditamai stabilimentul, trecând prin faţa hotelului Pineta DeLuxe, eventual, în sens contrar, pe lângă hotelul Grand Paşa, ambele de cinci stele, apoi pe o stradă paralelă, privind cu nerăbdare la drumul care parcă nu se mai termină)... În mare, cam atât vedeţi la început...

Ei, dar staţi puţin, că surprizele de-abia de-acum încep, şi bune, şi rele. Că după ce aţi făcut check-in – ul, vi s-a aplicat o brăţară de plastic bleu şi aţi intrat în posesia cardului magnetic aferent camerei ce vi s-a repartizat, trebuie să purcedeţi la investigaţii şi astfel să aflaţi toate dotările de care veţi avea parte şi condiţiile lor de utilizare. (Nu există o hartă cu toate acestea, aşa cum este firesc la un hotel de cinci stele şi dacă insistaţi să primiţi aşa ceva de la recepţie, nu veţi avea succes. În schimb, vi se pune la dispoziţie un om care să vă conducă peste tot, oriunde doriţi, inclusiv la cameră şi care să vă care bagajele, dacă le aveţi la îndemână. Să nu faceţi aşa ceva, pentru că omul în cauză este interesat numai de transportul bagajelor dumneavoastră, apoi rămâne în aşteptare cu mâna întinsă, iar după ce-i daţi bacşişul, vă lasă cu ochi-n soare şi dispare ca măgarul în ceaţă, aşa că tot singuri trebuie să vă descurcaţi!). Oricum, dacă sunteţi persoane mai neîncrezătoare şi vreţi să aflaţi dacă aţi fost sau nu trase pe sfoară, de îndată ce primiţi cardul magnetic, veţi porni la drum prin hotel. Veţi avea multe lucruri interesante de văzut, chiar dacă în prealabil, înainte dea ajunge acolo, v-aţi uitat îndelung şi repetat pe site-ul hotelului (www.hotelgreennature.com) şi v-aţi familiarizat întrucâtva cu facilităţile acestuia... Aşadar, la nivelul 1 al Resortului se află o Terasă Bar, un spaţiu acoperit cu prelată, utilat cu mese şi scune şi care vă oferă o imagine splendidă asupra întregului stabiliment ce vă va părea uriaş, precum şi asupra Marii Marmaris (aşa este denumită pe hărţile lor turistice!), dacă se poate numi astfel fâşia de mare cuprinsă între oraşul Marmaris şi Insula Paradisului, de fapt un fel de peninsulă care opturează oarecum intrarea în Golful Marmaris. La nivelul -1 se află Conference Room, dar nu cred că vă interesează prea mult şi, cât am stat acolo (vreo zece zile şi ceva) nu am văzut pe nimeni interesat aşa ceva. La nivelul -2, se află Restaurantul Green, pe lângă care va trebui să treceţi (de fapt, treceţi printr-un hol!) pentru a ajunge la Club sau la piscine. În drumul dumneavoastră, veţi întâlni cabinetul medical (prevăzut numai cu o asistentă, care va chema medicul numai dacă achitaţi 120 TRL!), frizeria-coafura, SPA, un magazin general şi o încăpere unde se vând ceasuri scumpe. La parterul clădirii Club, se află Snack Barul, prevăzut cu o terasa acoperită, dotată cu scaune din răchită (aşa cred, că pe la turci sunt altfel de esenţe lemnoase şi nu m-am prea dumirit pe deplin din ce sunt făcute) şi nişte mese generoase, tot din răchită. În imediata vecinătate, înspre Pool Bar, se află o tablă mare de şah unde sunt aşezate piese masive din plastic, pe care trebuie să le mutaţi împingându-le, trăgându-le, ori pur şi simplu, cărându-le, spre amuzamentul tuturor, cu excepţia jucătorilor, binenţeles, care sunt foarte serioşi şi concentraţi, oarecum în contrast cu atitudinea turiştilor ce par că vor numai să se ţină de şotii. Între cele două clădiri ale Clubului, mai spre lateral, se află o altă terasă acoperită unde o femeie aşezată la vedere lângă un bar, prepară nişte clătite turceşti umplute cu brânză şi ceva verdeţuri. (Băuturile gratuite sunt la discreţie). Chelnerul care serveşte (permanent acelaşi!), un tip robust şi cam mândru de farmecele sale de mascul, se întrece în fel de fel de glume deocheate, dar destul de naive. (Şi să vedeţi când m-am apucat să spun bancuri: râdea ca apucatul, însoţit de mai mulţi turişti nordici care, amuzaţi, strigau la compatrioţii lor, chemându-i la spectacol. În final, când s-au adunat atâţia oameni, că nu mai încăpeau pe terasă, m-am oprit brusc şi i-am solicitat banii... „- Ce bani? ”, a întrebat chelnerul uluit... „- Păi, ce? Tu credeai că spun glume pe gratis, glume caale tale, deocheate şi răsuflate? După cum vezi, ale mele sunt mai bine elaborate şi mult mai bine jucate. Hai! Scoate banii sau te pălesc! ”... A fost un râs nebun şi eram privită cu atâta simpatie, încât nu mai puteam să mă retrag cu decenţă în vastele mele spatii din camera triplă pe care o ocupam. Iar seara, m-am trezit, frate, cu managerul hotelului, gata să mă includă în programul artistic nocturn, că văzuse el totul, la înregistrarea video. Ei, dar asta-i altă poveste şi nu ştiu dacă vă interesează). Tot aici se află un teren de baschet şi cel de tenis, căzute în degradare. De jur-împrejurul piscinelor ssunt prevăzute numeroase şezlonguri şi umbreluţe, la care accesul este gratis. Toboganul de apă este minunat şi, în pofida regulilor expuse la vedere, toată lumea îţi prezintă varianta proprie de utilizare, care de care mai ciudată şi care le încalcă, evident. Dar merită să-ţi petreci timpul pe acolo, mai ales dacă afară sunt 35 de grade Celsius.

Plaja de la mare

Hotelul îţi oferă accesul gratuit la plaja sa de la mare dotată cu şezlonguri şi umbreluţe. Dar să vedeţi ce chestie ciudată: plaja în cauză nu se află la Marmaris, ci la Içmeler (se cıteşte Icimeler, cu accentul pe „Ici”), o localitate superbă aflată la circa 4 km de Marmaris), iar transportul gratuit spre aceasta se face cu autobuzul, numai la orele 9:30,10:00,10:30,11:00,11:30 şi, înapoi, la 16:00,16:30 şi 17:00. Aşadar, dacă rezistaţi până la ora 16:00 fără mâncare şi băutură, este foarte bine şi puteţi să speraţi că veţi fi apreciaţi de către moştenitori, pentru tăria morală de care daţi dovadă. (Dacă n-aveţi moştenitori, este bine să aflaţi că înfometarea predispune la sex şi fertilitate!). Dacă nu rezistaţi, ieşiţi repejor la şosea şi vă urcaţi într-un Dolmuş (un microbuz care face naveta de la Içmeler la Marmaris, costă 2,5 TRL) sau o luaţi de-a dreptul pe propriile picioare, pe faleza extraordinar de frumoasă (dar trebuie să mergeţi pe jos cam vreo oră), ori comandaţi mâncare şi băutură de la nişte chelneri care se învârt printre şezlonguri şi umbreluţe, la nişte preţuri şi maniere care te lasă cu gura căscată. Şi staţi să vedeţi că turcii aceştia sunt puşi pe căpătuială, iar dacă le cazi în plasă şi te pune dracu’ să comanzi fără să soliciţi în prealabil o listă menu a restaurantului din imediata vecinătate, îţi vine să-ţi plângi de milă. Acolo am văzut şi eu o nemţoaică revoltată iniţial că i s-a interzis să deschidă o sticlă de apă cumpărată de la un supermarket, iar în final, să fie de-a dreptul scandalizată de suma ce i s-a cerut pentru ceea ce comandase pentru ea, soţul ei şi un băieţel de patru anişori. Ei, dar asta e altă poveste. Oricum, plaja este frumoasă, apa este foarte limpede, şezlongurile şi umbreluţele sunt gratuite, sunteţi înconjuraţi de munţi, sunt numeroare oferte de agrement şi sporturi acvatice (schi nautic, banană, parapantă, hidrobiciclete, etc.). Singura problemă e că nu beneficiaţi de regimul „all inclusive”. Şi să ştiţi că spre deosebire de plaja de la Marmaris, unde apa este mai închisă la culoare şi pare mai murdară din cauza faptului că localitatea se află într-un golf a cărui intrare este oarecum opturată de peninsula despre care am amintit mai sus, supranumită „Insula paradisului”, la Içmeler curenţii subacvatici aduc apă proaspătă din largul mării. Ei, dar nici acolo apa nu este atât de limpede ca la Turunç (se citeşte Turunci, cu accentul pe „ru”), o altă localitate aflată mai spre largul mării, dincolo de nişte munţi de granit de vreo 500 m altitudine, prevăzuţi cu peisaje şi pasaje extrem de pitoreşti. Oricum, dacă aţi optat să mergeţi la plaja de la mare, trebuie să renunţi la masa de prânz servită la hotel.

Cazarea

Ei bine, după ce am întrat în posesia cartelelor magnetice şi ne-am îndreptat către camerele repartizate, totul părea a fi minunat şi, pe drum, mă tot întrebam dacă nimerisem în paradis. Însă, abia atunci când am ajuns acolo, am constatat toată ticăloşia: în loc de camere triple (că în fiecare cameră urma să stea cel puţin trei persoane!), aşa cum aveam voucherele, ni s-au repartizat camere standard. (Şi fără pat suplimentar!). Prin urmare, ne tot uitam prostiţi unii la ceilalţi. Dar să vedeţi ce chestie teribilă: revenind la recepţie pentru explicaţii, o recepţioneră foarte înfiptă ne-a replicat că hotelul nu este dotat cu camere triple. Aşa că ni s-a sugerat să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferise iniţial. Atunci am înţeles măgăria făcută, mi-am explicat amabilitatea ei excesivă şi afişată iniţial, precum şi operativitatea check-in-ului. Dar să nu credeţi că eram numai noi în această situaţie. E drept, noi solicitam cinci camere triple, nu una. Dar erau francezi şi nemţi care strigau în neştire, din acelaşi motiv. Iar recepţionera îi privea pe toţi cu o privire limpede şi foarte îngăduitoare, aşa cam cum priveşti un copil încăpăţânat care-ţi solicită la nesfârşit jucăria preferată. Şi să nu gândiţi că turcii, respectiv turcoaicele, acceptă prea uşor eventualele argumente care reflectă preferinţele mai emancipate ale unor vest-europeni, chiar dacă la ei, în trecut, un bărbat putea avea două sau mai multe soţii şi se afişa cu ele la vedere, ca să nu mai vorbim de situaţia unei femei care doreşte să-şi petreacă sejurul împreună cu doi bărbaţi, soţ şi amant. Dar toate acestea s-au rezolvat până la urmă, pentru că francezii, nemţii sau alţii ca ei au acceptat camera standard. Noi nu. Mă şi întrebam cum aş dormi zece nopţi în acelaşi pat cu Mitică şi sora lui mai mică. Dar recepţionera nu putea fi convinsă cu asemenea argumente. Drept urmare, tărăboiul se prelungea şi nu părea că se va sfârşi, cu una, cu două. Deodată, de recepţie s-a apropiat un personaj ciudat, cu priviri poruncitoare, îmbrăcat în uniforma de pază şi ordine. Imediat, recepţionera în cauză (mai erau alţi doi recepţioneri, dar aceştia nu prea suflau în faţa ei şi-i repetau la nesfărşit frazele) s-a îndreptat către acesta şi, peste pupitrul despărţitor, a purtat cu el o conversaţie în limba turcă din care reieşea că suntem recalcitranţi, că aşa sunt toţi românii, spre deosebire de francezi şi nemţi aflaţi în aceeaşi situaţie, care acceptau ceea ce li se oferea. „- Totuşi, de ce nu le dai camerele triple? ”, a întrebat personajul. „Nu putem accepta ca tărăboiul acesta să se prelungească la nesfârşit”... „- Acesta este ordinul conducerii”, a răspuns recepţionera. „Camerele triple se repartizează numai cu acceptul managerului. Şi apoi, nu vreau să-i ajut! Sunt români! ”... În acel moment, am intervenit spunând zâmbitoare direct în limba turcă: „- Suntem români, dar nu suntem proşti! ”... Cei doi au rămas cu gura căscată. Au privit la mine ca nişte copii prinşi asupra unei fapte reprobabile. Le-am întors spatele şi le-am comunicat prietenilor mei ceea ce aflasem din discuţia celor doi. Marian, unul dintre membrii grupului, a explodat: „- Vă rog să chemaţi poliţia! ”, a solicitat el celorlalţi recepţioneri... Şi dintr-o dată, la recepţie s-a făcut gol: brusc, toţi recepţionerii au dispărut în încăperea din spatele ei. Iar noi priveam înmărmuriţi unii la alţii şi ne întrebam ce mai urmează. După un timp, din încăperea în cauză, a apărut un tip binevoitor, cu priviri agere şi foarte sigur pe el, îmbrăcat în costum de hamal (dar pe care nu l-am văzut niciodată cărând bagajele!), care ne-a recomandat să acceptăm pentru moment ceea ce ni se repartizase, urmând ca a doua zi, la ora 10:00, să revenim în biroul managerului. „- Dumnealui este singurul care poate rezolva această situaţie”, a mai adăugat... „- Vă rog să-l sunaţi acum pe manager”, a solicitat Diana, fiica lui Marian, o tânără brunetă ce putea fi luată uşor drept o turcoaică, dacă nu ar fi avut privirile atât de vii şi de directe... Omul a privit-o cu multă simpatie, mai ales că i se adresase direct în turceşte şi a răspuns: „- Acum nu se poate. Este ora 17:00, peste programul de lucru al managerului”... Şi când lucrurile păreau că s-au domolit, a apărut recepţionera ce-a înfiptă, care s-a îndreptat direct spre Marian (n-am înţeles de ce spre el, poate pentru că solicitase prezenţa poliţiei!) şi i-a spus în limba engleză: „- Eşti mulţumit? M-ai făcut să plâng! ”... Şi toată lumea a rămas mască, nimeni nu înţelegea ce vrea să spună. Se pare că Diana a fost cea mai inspirată, a ghicit intenţiile acesteia de autovictimizare şi i-a răspuns: „- Dacă nu ar fi domnul acesta (şi a arătat spre hamalul cel ciudat), chemam poliţia. Şi ai fi avut de ce să plângi! ”... A doua zi, când am intrat în biroul managerului însoţită de Diana, am întâlnit un om extrem de civilizat. Nu am spus niciun cuvânt şi am lăsat-o pe Diana să expună problema, că vorbea perfect engleza şi-mi plăcea cum se descurcă. Omul a solicitat numerele camerelor repartizate, a pus mâna pe telefon şi a sunat la recepţie spunând: „- Le dai camere triple. Pe cele mai bune! Încă un astfel de incident şi eşti concediată”... A ascultat o vreme ceea ce i se spunea, apoi a continuat: „- De ce nu m-ai sunat? Este ultimul avertisment. Ce s-a întâmplat este deja înregistrat video şi a ajuns la cel mai înalt nivel. Gata! ”... Şi a închis calm telefonul, ca şi când nu se întâmplase nimic... „- Îmi pare rău”, am spus în turceşte. „Nu ne aşteptam la un asemenea tratament, mai ales că cei ce ne-au furnizat voucherele vă cunosc personal”... „- Ştiu şi vă cer scuze”, a răspuns omul destul de jenat. „Problema este că până de curând, toate camerele triple au fost ocupate. Acum s-au mai eliberat. A trebuit să iau nişte măsuri de avarie”... „- Noi vrem cinci”... „Le veţi avea la ora 14:00. Veţi fi foarte mulţumiţi”... Într-adevăr, camerele triple sunt excelente: de fapt, sunt camere duble, prevăzute cu un pat dublu într-una dintre camere şi un pat simplu în cealaltă. Dar au un fotoliu-pat dublu şi încă două fotolii simple, care se pot transforma în paturi, aşa că pot dormi comod şase persoane. Una dintre camere este prevăzută cu un balcon uriaş, televizor şi dulap, cealaltă cu o fereastră destul de largă şi o oglingă splendidă. Amândouă au noptiere. Nu au uşă despărţitoare. Şi cred că suprafaţa totală este de circa 40 mp, plus balconul de vreo 7- 8 mp prevăzut cu o masă şi trei scaune de plastic. Baia este comună, e drept, cam mică şi fără cadă. Instalaţiile de aer condiţionat funcţionează ireproşabil, la fel şi cele sanitare. Lenjeria de pat se schimbă la două zile, iar prosoapele, zilnic. Paturile sunt teribil de comode. Este o mare diferenţă între camera dublă şi cea standard la care se pune un pat suplimentar. Oricum, am fost foarte mulţumiţi de cazare şi am înţeles de ce mi s-a sugerat acest hotel şi asemenea tip de cazare. Aşadar, atenţie pentru cei amatori! Dacă intenţionaţi să mergeţi la Green Nature Resort & SPA şi achiziţionaţi o cameră triplă, e posibil să aveţi probleme. Că nu cred eu cum că vinovaţi de situaţiile acestea care presupun mare tărăboi sunt numai recepţionerii!

Servirea mesei

Micul dejun se serveşte între 7:00 şi 9:30, prânzul numai între 12:00 şi 13:30 (iar la 13:30 te trezeşti că ţi se închide uşa în nas, se ridică tăvile cu mâncăruri cu iuţeala fulgerului, iar chelnerii te tot presează să măninci mai repede, că programul lor s-a terminat deja), iar cina între 18:45 şi 22:00. Mai există aşa numitul Midnight Soup între orele 23:30 şi 0:30, unde se servesc numai ciorbe (çorba este un cuvânt turcesc şi are o semnificaţie similară ca cea din limba română!). Oricum, dacă aţi pierdut masa de prânz, că doar nu vă veţi face programul după ea, puteţi servi masa la Snack barul de la clădirea Club, între orele 14:30 şi 17:00. Şi să ştiţi că acolo au nişte preparate minunate gătite ad-hoc, proaspete şi uşor picante, salate îndestulătoare şi diversificate, că după ce le consumi îţi vine să te lingi pe buze. E drept, există numai două garnituri: cartofi prăjiţi şi paste făinoase. Iar dacă nu vrei să pui pe tine mai multe kilograme, trebuie să renunţi la acestea. Seara, în afara mâncării gătite la restaurant, pe terasa acestuia se prepară peşte, hot-dog, frigărui, clătite, gogoşi şi câte altele. (Există şi preparate destinate exclusiv vegetarienilor). Dimineaţa, poţi comanda, tot de acolo, omlete, clătite americane, etc. Băuturile sunt gratis, autohtone. Dozatoarele nu sunt stricate, iar lichidele cu care sunt umplute nu sunt acre şi nici amare. Alcoolul este la discreţie, tot autohton. Oricum, totul este bine gândit şi este greu să găseşti ceva de care să fii nemulţumit: mâncărurile sunt excelente şi se află la discreţie, bucătarul şef inspectează totul cu mult profesionalism, managerul restaurantului este omniprezent, partea interioară a sălii este enormă şi se întinde până hăt-departe, urmărind una dintre laturile („U”) ale clădirii Resortului, terasa este spaţioasă, e drept, uneori nesatisfăcătoare. Şi ceea ce este foarte important: lumea nu se îmbulzeşte. Există o singură problemă: chelnerii. Ei bine, tinerii aceştia nu prea sunt şcoliţi, nu au maniere, nu vorbesc bine limbi străine, cu toate că recunosc cu toţii că au salarii foarte mari (între 500 Euro şi 900 Euro pe lună), mâncarea şi cazarea fiind gratuite, iar poziţia pe care o ocupă este de invidiat. Şi am întâlnit acolo specialişti în calculatoare, dar pentru că nu şi-au găsit calea în acest domeniu, au ales această variantă de a câştiga bani. Toate lucrurile acestea pot fi privite cu îngăduinţă. Un singur lucru te deranjează: chiar dacă mâncaţi sau vă aflaţi în mijlocul unei conversaţii, sunteţi întrerupţi şi întrebaţi: „- Where do you come from? ”. Iar dacă răspundeţi cu sinceritate: „- From Romania”, vi se răspunde: „- Aaaa! Ce faci? ”... iar lucrul acesta se repetă la nesfărşit, pentru că omul uită repede că tocmai aţi discutat cu el. La fel se întâmplă cu toată lumea. De aceea, o englezoaică, exasperată că tot era întrebată la fiecare câteva minute: „Where do you come from? ” şi „How are you? ”, a răspuns într-un final: „- It doesn’t matter” şi s-a uitat aprig la chelner, făcându-i semn să dispară din faţa ei. Prin urmare, aflată într-o situaţie similară, am răspuns: „- From South Africa”, ceea ce l-a uimit pe om. Şi pentru că a insistat, s-a oprit din drumul său şi m-a privit preocupat, am continuat: „- In my country, I have a large property and 5000 negroes are working for me”, omul m-a privit contrariat şi a întrebat: „- Negroes? What dou you mean by that”... „- Black people, like you”... Şi cum toată lumea de la masa noastră a izbucnit într-un râs sănătos, inclusiv englezoaica cu care ulterior m-am împrietenit şi toţi cei de la mesele învecinate, omul s-a îndepărtat contrariat şi a comunicat toate cele aflate colegilor lui. (Era evident că nu cunoştea semnificaţia termenului şi nici istoria lui americană, – cred că nu auzise nici de Martin Luther King, Jr –, prin urmare nu o luase ca o jignire personală). Oricum, din acel moment, am avut oarecum linişte. Dar tot n-a fost să fim lăsaţi în pace: într-o zi ne-am trezit cu un chelner turc, întrebându-mă în olandeză: „- Hoe gaat het? ”, adică „- Ce mai faci? ”, într-o formă cam stâlcită, semn că chelnerii discutaseră între ei, eventual cu alţii mai luminaţi ca ei şi aflaseră cum să pronunţe silabele. Ei, dar mă aşteptam la chestia asta şi când am început să-i răspund în aceeaşi limbă, scurt, concis şi foarte apăsat (că limba aceasta are nişte diftongi tare plăcuţi urechii unui român, dar greu de asimilat pentru un turc), m-a lăsat în plata Domnului. Totuşi, turcii aceştia m-au uimit şi i-am admirat pentru dorinţa de a învăţa. Nu cred că ştiau ei ceva despre limba afrikaans (un fel de olandeză!), care este cea mai vorbită în Africa de Sud şi ar fi fost mai simplu să mi se adreseze în limba engleză, a doua limbă vorbită acolo. (Că în Africa de Sud sunt vreo opt limbi oficiale!). Şi totuşi, ca să se convingă de ţara din care provin, chelnerul a utilizat exact limba potrivită. La fel cum fac şi poliţiştii de la frontiera turcă cu cetăţenii români, întrebându-te, evident în limba română, ca să se convingă că eşti român neaoş: „- Unde merge? ”, „- Ce face? ”, ori mai elaborat: „- Cum te simţi? Drum lung? ”, atunci când le prezinţi paşaportul.

Programul artistic şi de animaţie

În timpul zilei, programul acesta se desfăşoară la piscina Resortului. Un DJ conduce totul dintr-o căsuţă de lemn mai înaltă, iar doi animatori, unul îmbrăcat în costum de clown, celălalt îmbrăcat în femeie, dansează la vedere şi se tot maimuţăresc în speranţa că vor capta mai multă atenţie. Bărbaţii care fac plajă acceptă să colaboreze şi se împart în echipe, la îndemnul DJ-ului, participând astfel la mai multe jocuri desfăşurate în apă, cu sau fără minge. Racolarea acestora se face de către animatorul îmbrăcat în femeie, cu perucă blondă, etc. Şi să vedeţi ce chestie haioasă s-a petrecut într-o zi, când animatorul travestit se deplasa printre şezlonguri... Dintr-o dată, un neamţ mai plinuţ s-a ridicat în picioare, l-a luat în braţe pe animator şi l-a sărutat cu patimă, mărturisindu-i sentimentele delicate pe care le nutrea faţă de el şi propunând să finalizeze relaţia care tocmai se înfiripa, în camera lui. La sărutul forţat, animatorul s-a scuturat scârbit (semn că omul nu avea înclinaţii homosexuale, iar atingerea fizică mai intimă îl oripilase!) şi a încercat să se depărteze. Dar neamţul, un pic mai afumat, a insistat şi a tulit-o după el. Şi să te ţii haz! A fost o explozie uriaşă de hohote de râs, ţipete şi huiduieli. Dar eu mă uitam uluită şi mă tot întrebam până unde vor merge lucrurile, că nimeni nu intervenea să-l salveze pe animator. În final, omul s-a îndreptat exasperat spre poarta de la vale, unde se aflau mai mulţi gardieni, care au pus mâna pe neamţul înfierbântat şi l-au dosit imediat. L-am revăzut în zilele următoare şi părea foarte docil, semn că tratamentul aplicat a fost eficient. Nu cred că incidentul a fost provocat deliberat pentru amuzamentul tuturor: când se întâlneau, neamţul şi turcul travestit se evitau reciproc.

In timpul nopţii, la Pool Bar se joacă bingo. Şi să vedeţi ce de lume, frate, că la început, am crezut că se pune de-un protest. Oricum, potul zilnic este de 500 TRL – 800 TRL, adică, vreo 200 Euro - 350 de Euro şi pare foarte râvnit. Deasemenea, după ora 22:00, la Grădina de vară din spatele Pool Barului se desfăşoară un program artistic destul de bine elaborat şi care reuşeşte să-ţi menţină ridicat tonusul psihic.

Vremea

Vremea este permanent senină şi foarte caldă. Poţi face plajă fără să te temi de apariţia norilor. Uneori, poţi să adormi pe şezlong, lucru care pare firesc. Nefiresc este faptul că dormi în vacarmul acela şi că nu-i dai nicio atenţie. Din cele zece zile cât am petrecut la acest hotel, două zile a plouat. Ploaia începea fix la ora 15:00 şi se sfărşea la ora 17:00. Cu o precizie de secundă, de ai fi spus că e comandată. În rest, cerul era senin ca lacrima. Ei, dar ploile de acolo sunt foarte zgomotoase, foarte agresive şi apar din senin. Mai mult, când începe ploaia, totul se înnegurează şi ai impresia că vine sfârşitul lumii. Apa curge gârlă, inundă piscinele, iar vântul bate cu furie. Şi într-o mare de picături de apă, prosoape care plutesc prin aer zmulse de la balcoane şi antrenate de vânt, tunete înfiorătoare, oamenii fac baie, dansează şi urlă cât îi ţin plămânii. Spectacolul este impresionant. Nordicii ies repede din clădiri şi se aruncă-n apă (femeile se poartă topless), francezii se aşează pe şezlonguri şi stau sub ploaia furioasă aşteptând parcă un semn de la Divinitate, nemţii cântă în cor fel de fel de marşuri, ruşii îţi întind mâinile înspre lateral şi dansează cazacioc. Ei bine, dacă priveşti toate acestea de la înălţimea balconului unde te refugiezi, este imposibil să nu te întrebi consternată care să fie explicaţia comportamentului. Dar nu cred că se poate înţelege, mai ales că reacţia aceasta pare a fi ancestrală şi sădită adânc în subconştientul acelor oameni.

Excursii

Sunt atât de multe, atât de diverse şi atât de frumoase, încât rămâi fără glas. Dar nu vă sfătuiesc să le contractaţi de la hotel, că e mai scump. Vă recomand să mergeţil a malul mării, în apropierea hotelului Paşa (nu Grand Paşa!). Este acolo un loc de plajă fără şezlonguri şi umbreluţe, prevăzută cu diverse ambarcaţiuni. Luaţi legătura cu Şakir (Şaka în turcă semnifică glumeţ!). Vă va oferi aceleaşi excursii la preţuri convenabile. O cale sigură de a ajunge acolo este să o luaţi pe strada care coboară la ţărm, situată pe partea dreaptă a hotelului Green Nature, cum staţi în parcare şi priviţi la el, traversaţi şoseaua principală, când ajungeţi la aceasta şi continuaţi drumul pe stradă, până la mal. Nu veţi merge mai mult de 500 m. Întrebaţi de Raif sau de Arif, doi fraţi, nepoţii lui Şakir. Sunt fermecători. Aveţi grijă însă! În timp ce Raif pare a fi mai îngăduitor şi mai generos, Arif încearcă să scoată de la dumneavoastră cât mai mult. Tocmiţi-vă la sânge şi veţi putea scoate o excursie la 60% din preţul solicitat iniţial care, oricum, este inferior celui de la hotel. Ei, dar pentru asta trebuie să vorbiţi, să glumiţi, să argumentaţi, să-i amuzaţi. Turcii ăştia nu sunt flămânzi: afacerea lor merge foarte bine!

Pentru cei interesaţi, că i-am văzut pe unii de pe acest site întrebând cum se poate ajunge la insula Rhodos, dacă mergi la Marmaris cu maşina personală: se poate! Trebuie numai să-ţi laşi autoturismul în vama de la Marmaris pentru o zi, cât durează excursia. Îţi eliberează ei un document care să permită proprietarului maşinii (pe paşaportul căruia se află aplicată viza ce atestă intrarea în Turcia cu maşina personală!) să treacă în Grecia, în Rhodos şi înapoi. Dealtfel, cele mai bune pot fi luate de la Rhodos Catamaran, o companie care îşi are sediul la Marina, în apropierea Marelui Bazar, vis-a-vis de locul de andocare a yachtului ORCA, cel cu care se fac excursiile de o zi la Turtle Beach (Dalyan).

Legătura internet

Wireless este o bătaie de joc. Şi-ţi vine să spargi laptopul, că se întrerupe foarte des. Ei, dar dacă plăteşti 6 TRL pe oră, la Internet cafe situat în Game Zone, se schimbă treaba. Aşa că, dai un ban şi poţi să speri la un tratament onorabil.

Şi acum, priviţi la poze. Sunt cam multe. Este numai începutul, pentru că în următoarele review-uri, intenţionez să descriu în amănunt Marmaris, Içmeler, Turunç, Turtle Beach (situat la vărsarea în mare a râului Dalyan) şi multe altele. Şi voi insera pe Trilulilu mai multe videoclipuri. Sper să vă placă.

Vă urez să vă delectaţi în linişte şi pace! Merită să vedeţi aceste minunăţii. Şi nu uitaţi! Faceţi ce-aţi face şi puneţi de-un drum la Marmaris. Iar dacă nu sunteţi prea pretenţioşi la cazarea standard, puteţi să alegeţi şi acest hotel. Oricum, pentru două persoane, este acceptabilă cazarea. Şi apoi, de ce v-ar interesa să locuiţi într-o cameră prea spaţioasă? Tot nu prea staţi prin ea... Iar drumul până acolo... Ei bine, drumul este superb, cu numeroase confruntări cu poliţia turcă, cu amenzi, cu aranjamente, cu proteste, cu accidentarea poliţiştilor de către motociclişti şi câte şi mai câte, că am ce să vă spun... Hotărât lucru! Viaţa în Turcia este mai amplă decât cea de pe la noi, iar în comparaţie cu turcii, noi suntem foarte domestici. Totuşi, dacă mergi prin bazarurile lor şi reuşeşti să-i păcăleşti, dar să o faci cu zâmbetul pe buze, ca şi când te-ai ţine numai de şotii, chiar dacă dispreţuiesc românii pentru obedienţa lor genetică, ai şansa să-ţi faci numeroşi prieteni. Cu toate că toţi turcii sunt nişte misogini, iar accepţia lor, o femeie, fie ea şi europeană, nu prea merită atenţie... Ei, dar turcul este şi el o fiinţă umană. Trebuie numai să-i afli punctele sensibile. Oricum, minunate locuri!

---

VIZUALIZĂRI: 10750 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI