Meliton DeLuxe, un hotel cu tarife exagerate şi practici balcanice...

TIPĂREȘTE

Porto Carras este un domeniu privat (circa 1800 ha), situat pe coasta vestică a peninsulei Sithonia, la numai 120 km de Thessaloniki. Aşadar, domeniul este uriaş şi deci, e imposibil să-l cunoaşteţi în totalitate, chiar dacă sunteţi pasionaţi de jogging, golf sau călărie şi aveţi astfel predilecţie pentru mişcare în aer liber. Oricum, spaţiile comune puse la dispoziţia publicului sunt atât de vaste, încât nu veţi simţi nevoia să vizitaţi plantaţiile de măslini, cele de viţă de vie, ori gospodăriile anexe ale domeniului. De altfel, imediat ce pătrundeţi acolo şi vă instalaţi la hotel Meliton (eventual la hotel Sithonia, dacă aşa aţi decis, ori la Village Inn, dacă aţi optat pentru o cazare mai ieftină), vă copleşeşte multitudinea de excursii şi croaziere ce vi se oferă, evident, contra cost, la care se adaugă programul de animaţie destul de divers. Dacă aţi fost vreodată în Turcia şi v-aţi petrecut sejurul la hotelurile mai de soi dintre cele cinci stele (căci în staţiunile de pe Coasta Egeeană sau Mediteraneană, de câtva timp, s-a introdus noţiunea de „ultra all inclusive”), nu vă prea impresionează Porto Carras şi nici luxul desuet de la hotel Meliton. Totuşi, dacă luaţi în consideraţie că acest domeniu a fost dobândit şi modernizat la finele deceniului şase şi începutul deceniului şapte ale secolului XX – deci pe vremea dictaturii militare Ioannidis –, ridicându-se pe el stabilimente care nu s-au modificat esenţial până astăzi, este posibil să vedeţi totul cu alţi ochi şi să priviţi cu mai multă atenţie la arhitectura clădirilor, a portului, a interioarelor. In acest sens, este de reţinut faptul că hotel Meliton şi Villa Galini au fost clădite după planurile arhitectului german Walter Gropius, un nume de rezonanţă în lumea artei, iniţiator al curentului Bauhaus şi, ulterior, al stilului „The New Bauhaus”.

Puţini ştiu că la Porto Carras se iau decizii importante, atât pentru Republica Elenă, cât şi pentru alte ţări a căror bunăstare depinde de anumite decizii de ordin financiar. Iar la hotel Meliton se întâlnesc periodic mai multe minţi luminate, bine cunoscute şi mult respectate în lumea speculativă a pieţelor de capital. Aşadar, poate şi datorită acestui lucru, Grecia este oarecum privilegiată. Oricum, dacă veţi cerceta istoria acestui popor după cel de-al doilea război mondial, veţi constata că permanent s-au iniţiat acţiuni de salvare a ei. Pentru un neiniţiat, această stare de lucruri pare de neînţeles. Însă, dacă priviţi cu atenţie harta, este imposibil să nu sesizaţi importanţa geo-strategică a Republicii Elene pentru Europa. Iar dacă aflaţi din ziare, eventual din reportajele televizate, despre acţiunile grupărilor anarhiste din această ţară, finanţate din interiorul sau din afara ei, înţelegeţi imediat situaţia reală la care trebuie să facă faţă, atât guvernanţii săi vremelnici, cât şi cei ai ţărilor europene dezvoltate, destul de aroganţi în declaraţiile iniţiale, dar raţionali în deciziile lor finale care reflectă nenumărate interese. Din nefericire, turismul grecesc pare a fi influenţat (chiar dacă nimeni nu recunoaşte acest lucru!) de situaţia politică şi economică a ţării. Aşadar, totul pare că se degradează acolo, mai ales atitudinea faţă de turişti. În schimb, am constatat că persistă şi chiar au proliferat unele practici balcanice: bacşişul fără perdea, uneori fără o minimă decenţă; discuţiile zgomotoase dintre chelneri, cameriste sau valeţi, deseori, cu abordarea grosolană a turiştilor; intrigile diverse şi ieftine la care turistul este antrenat prin dezinformare. Primele două carenţe par a fi acceptate de către toată lumea, pe considerentul că te afli, oarecum, destul de aproape de porţile Orientului. Ele par atât de fireşti şi nevinovate, încât fac parte din peisaj, dar sunt preluate într-o formă mult prea rudimentară, drept pentru care trezesc oarece resentimente. Însă, cea de-a treia constituie o mare problemă, iar cei ce conduc hotelul par a fi incapabili să-i dea de capăt, mai ales că manifestarea în sine denotă, cel puţin, lipsă de maturitate... Şi ca să vă faceţi o idee, am să dau un singur exemplu... Într-o zi, s-a întrerupt curentul. Lucrul acesta se petrece destul de frecvent la hotel Meliton, mai ales dimineaţa, parţial, între 8:00 – 10:00, dar nimeni nu-i dă prea mare atenţie. Însă, de acestă dată, întreruperea a fost totală. Nu mai funcţiona nimic. Nu s-au pornit generatoarele de curent, aşteptându-se, probabil, ca totul să se rezolve de la sine. Iar când vezi dezinteresul conducerii hotelului pentru necesităţile fireşti ale turiştilor, te simţi ca acasă, în România. Prin urmare, ascensoarele s-au blocat, iar oamenii alergau ca bezmeticii, grăbindu-se parcă să-şi rupă gâtul pe scările întunecoase... Nu se ştie cine a lansat zvonul că deranjamentul durează mai multă vreme şi că de la recepţie se distribuie lanterne. Şi toată lumea s-a bulucit la locul cu pricina. Ei bine, dacă au văzut în ce situaţie se află, recepţionerii au pretins că, în acel moment, lanternele se pot obţine numai de la restaurant, întrucât tocmai se servea masa. (Mă întrebam consternată: „- De ce ar trebui neapărat să împrumut o lanternă? ”... Mai ales că în fiecare supermarket se găsesc nişte lanterne mici şi ieftine prevăzute cu un acumulator, care se încarcă de la un generator manual prin învârtirea unei mini-manivele, ambele încorporate. La Nikiti, de exemplu, la supermarket, un asemenea dispozitiv este 5 Euro iar la bazar, costă 3... „Şi apoi, de ce tocmai de la restaurant? ! ”... Drept urmare, având în vedere evoluţia nefirească a lucrurilor, am urmărit totul destul de contrariată). Iar când scandalul era în toi şi managerul de sală de la restaurantul Athos era gata să facă infarct aflând pretenţiile aiurite ale turiştilor, s-a aprins lumina... Un tărăboi şi mai mare s-a iscat două zile mai târziu, când s-a zvonit că se opreşte apa de la robinet. Şi toată lumea trecea pe la recepţie, ca să se lămurească dacă urmează să se instituie starea de necesitate, ori ba... Nu-mi venea să cred că la un hotel de cinci stele se poate petrece aşa ceva. De aceea, profitând de faptul că tocmai întâlnisem un om important din conducerea acestuia – mi-l prezentase un magnat grec pe care-l cunoscusem din întâmplare şi care ţinea cu tot dinadinsul să ia mereu masa cu mine –, i-am povestit stimabilului ce apucături au oamenii de acolo, făcând haz de situaţie. Eram convinsă că omul e de bună credinţă, că nu era bine informat şi deci, dacă află, va întreprinde măsurile pe care le crede de cuviinţă, că de-aia conducea un respectabil hotel de cinci stele, „de lux”. Spre surprinderea mea, acesta a izbucnit în râs, ca şi când făcusem o glumă nedemnă de momentul şi locul unde mă aflam... „- Alooo! ”, am sărit eu direct la protest, surprinsă de atitudinea omului. „Aici nu e hotel de cinci stele? ! ”... „- Ba da, este”, mi-a răspuns el. „Dar, evident, dumneavoastră improvizaţi, aveţi o extraordinară imaginaţie şi mult haz”, a continuat privind la mine cu îngăduinţă, aşa cum te uiţi la prostul satului atunci când îşi dă şi el cu presupusul... Nici nu ştiam ce să-i mai spun, mai ales că tot ceea ce povestisem până atunci fusese aprobat oarecum tacit de către noul meu amic, magnatul, iar lucrul acesta reprezenta pentru mine un argument în plus ca să-mi impun o anumită decenţă. Şi iar s-a întrerupt curentul electric, că aşa se întâmplă mereu atunci când sunt luată-n râs: se face dreptate!... Drept urmare, hotărâtă să-l pun pe stimabil cu botul pe labe şi să scot adevărul la lumină, l-am luat de braţ şi l-am dus repede la recepţie, asigurându-l că acolo se vor distribui lanternele despre care tocmai vorbisem. Intrigat peste măsură de reacţia mea, magnatul ne urma îndeaproape şi se prăpădea de râs. Iar când a văzut ce scandal făceau ruşii, solicitând de la recepţioneri lanterne pe termen lung („- Că prea se întrerupe des lumina”, argumentau ei), personajul în cauză a dat în bâlbâială...

Nu intenţionez să vă vorbesc despre istoria acestor locuri: chiar dacă o cunosc, este irelevantă pentru sejurul în sine. Fac numai menţiunea că sunt o admiratoare a lui Yiannis Karras, miliardarul care, în final, şi-a pierdut averea şi a părăsit lumea materială sărac. Pentru viziunea sa, omul acesta şi-a riscat propria prosperitate şi a schimbat faţa acestor locuri, dar căruia, nici în viaţă şi nici după trecerea în nefiinţă, nu i s-a ridicat statuie, nici la propriu, nici la figurat. Probabil, grecii au considerat suficient că staţiunea îi poartă numele, iar acţiunile de genul acesta, prin care un investitor se implică în modificări de anvergură asupra destinului unui ţinut nu sunt neobişnuite pe la ei. Oricum, dacă aveţi relaţii sau reuşiţi să vă faceţi la Porto Carras – presupunând că nu mergeţi la o locaţie turistică numai ca să admiraţi peisajul, sunteţi deci, mai întreprinzători şi vreţi să cunoaşteţi şi să înţelegeţi oamenii locului, inclusiv pe cei ce iau decizii –, dacă pur şi simplu vă lipiţi de un grup care beneficiază de aprobare (este mai greu, dar nu imposibil!), ori dacă solicitaţi la recepţie în mod expres, veţi putea vizita Villa Galini, un loc aflat undeva, la înălţimi, la capătul unui drum secundar care urcă spre o privelişte minunată peste întreg domeniul Porto Carras. Acolo veţi afla mai multe amănunte, atât despre munca şi opera armatorului, cât şi despre viaţa din peninsula Sithonia de dinaintea construirii staţiunii, pe vremuri, un loc sărac, cu drumuri improvizate şi fără utilităţi publice, în contrast evident cu ceea ce a devenit în prezent. (Nu ştiu dacă agenţiile de turism pot rezerva locuri la Villa Galini şi cam cât costă un sejur petrecut acolo: încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă lămurească pe deplin. Iar când afli că la această locaţie şi-au petrecut sejurul mari şefi de stat, renunţi să mai faci orice investigaţie socotind că, probabil, este o destinaţie mai specială)...

Toată lumea spune că dacă ai ajuns în Halkidiki, există numai trei feluri de a-ţi petrece timpul:

Primul, să te pierzi într-o locaţie modestă – celor în vârstă le recomand Metamorfosis, ori Lagomandra, iar celor mai tineri, Kalamitsi, mai ales dacă au copii (am ataşat câteva poze la review-ul despre Athena Pallace, reprezentând nişte cărţi de vizită ale unor proprietari bucuroşi de oaspeţi, la care mai adaug numărul de telefon aparţinând proprietarei unei vile, în apropiere de Lagomandra: 6978445463 – Katerina; sper să vă îndrume spre locuri confortabile şi ieftine) şi să trăiască acolo bucurându-se de apă, soare şi natură, la preţuri modice.

Al doilea, să locuieşti la un hotel, de preferinţă unul de lux, beneficiind astfel de toate facilităţile din dotarea acestuia – vă recomand hotel Meliton, mai puţin Sithonia; dar nu o fac cu prea mare tragere de inimă.

În fine, al treilea, să experimentezi modul de viaţă ascetic de la Muntele Athos – asta, dacă sunteţi bărbat, că dacă sunteţi femeie, nu se pune!

Ei bine, nu ştiu cum este să fii un ascet ortodox şi nici nu cred că mi-ar plăcea: firea mea mereu neliniştită, cu înclinaţii justiţiare, nu-mi permite să mă retrag în singurătate!... Am aflat ce se înţelege printr-un hotel de lux din această zonă (că nu prea mai este de lux, poate numai la tarife, care sunt prea exagerate!) şi în aceste împrejurări oarecum nefaste pentru turismul grecesc, nu mă prea încumet să vă recomand această variantă: este prea scump, sunt fel de fel de reguli care te calcă pe nervi, mai ales pentru că toate acestea se respectă preferenţial, majoritatea turiştilor este de proastă calitate, formată din parveniţi încuiaţi şi inculţi, dar cu suficientă avere şi evident, cu prea multe mofturi şi ifose. (Cred că oamenii ajung la Meliton pentru că, în ţările lor, se face multă reclamă, iar în 2003, la acest hotel s-a ţinut Summit-ul European. Mai mult, am întâlnit turişti care veniseră la Porto Carras cu intenţia mărturisită de a afla cât mai multe detalii picante din sejururile personalităţilor ce au călcat pe acest domeniu). În contrast, adevăraţii oameni bogaţi se îmbracă cu modestie, sunt mereu amabili şi săritori (asta până-şi dau seama că aţi aflat cine sunt ei de fapt!) şi au foarte mult haz, încercând astfel să se bucure de viaţă, să cunoască persoane străine şi să mediteze la diferenţe, savurând pe îndelete iluzia unei vremelnice evadări din universul concentric al banului. (Este interesant să asişti la o conversaţie între un magnat grec şi un turist rus, cunoscut fiind că ruşii care vin la Porto Carras sunt – din propriile lor mărturisiri –, în majoritate, persoane cărora angajatorii lor le plătesc sejurul, cu condiţia ca întorşi în ţară, să facă o descriere amănunţită a clipelor petrecute în acest spaţiu divin. De aceea, turiştii ruşi sunt foarte deschişi – mai ales dacă eşti văzută prea des în compania celor cu bani –, încearcă mereu să afle cine eşti, de unde vii şi ce învârţi pe acolo. Şi este foarte amuzant să observi eforturile pe care le fac cei doi: în timp ce magnatul dă relaţii generale privind condiţia sa şi încearcă să se eschiveze de la furnizarea unor amănunte cu caracter personal, eventual schiţează un portret nereal al preocupărilor sale, rusul dă multe informaţii despre ţara lui, despre ocupaţia lui, despre preocupările lui, elemente care nu interesează pe nimeni, dar care predispun la destăinuiri similare din partea interlocutorului)... În ceea ce priveşte petrecerea sejurului la o locaţie modestă, aşa cum am menţionat şi la review-ul despre Athena Pallace Village, vă recomand staţiunile modeste, Metamorfosis, Nikiti, Kalamitsi, Porto Kuofo, Vourvourou, Sarti, etc. şi voi publica un review despre toate acestea, evident, simplificat. Oricum, dacă vă pierdeţi într-o locaţie modestă, este preferabil să o faceţi într-un grup de prieteni, că seara, înainte de culcare, simţi mereu nevoia să schimbi impresii, eventual să puneţi ţara la cale.

Împreună cu prietenii, am locuit la hotel Meliton zece nopţi. Nu mă întrebaţi de preţ, că nu vă pot spune şi chiar de-aş face-o, veţi fi nemulţumiţi de răspuns... Totuşi, trebuie să fac precizarea că perioada sejurului nostru a coincis cu un eveniment mai special: la acest hotel, a avut loc un Congres al medicilor psihiatri. Şi nu ştiu dacă aţi aflat până acum, dar peste tot în lume, cu excepţia României desigur, unde sistemul medical se bazează pe suprimarea bolnavilor cronici, îndeosebi a scrântiţilor aflaţi sub tratament – că mai există scrântiţii aflaţi în libertate, uneori în posturi importante, dar ăştia nu se pun la socoteală! –, psihiatrii sunt foarte căutaţi, mai ales dacă au dobândit experienţă şi notorietate. Ei bine, pentru această întâlnire ne-am deplasat la Porto Carras. Şi aş mai fi locuit patru nopţi la hotel Sithonia, că aşa am încheiat contractul, dar a trebuit să-mi întrerup sejurul din considerente personale. Prin urmare, n-am să vă vorbesc prea mult despre hotelul Sithonia, cu toate că am suficiente poze şi multe povestiri (de la prietenii mei, care s-au distrat de minune!), dar nu le-am trăit eu, aşa că mă voi abţine, mai ales că nu au neapărat un caracter turistic, ci strict profesional.

Intrarea în Porto Carras

De la şoseaua principală care înconjoară peninsula Sithonia, imediat după ce aţi trecut de intrarea D în localitatea Neos Narmaras, pe partea dreaptă, începe drumul frumos asfaltat, spre Porto Carras. (De fapt, se poate spune că intrarea D în Neos Marmaras este ieşirea principală din localitate, pentru că în oraş există un sens unic şi indiferent pe unde intri în aceasta, dacă ai ajuns în port, este obligatoriu să ieşi prin D). Nu mergeţi prea mult şi, dintr-o dată, în faţa dumneavoastră, pe trei benzi de circulaţie (a patra, banda din stânga, este pentru ieşirea din Porto Carras!), vă întâmpină nişte cabine din metal şi sticlă, prevăzute cu bariere de acces. Acolo aflaţi dacă puteţi să intraţi nestânjeniţi (adică, dacă aveţi rezervare la unul dintre hotelurile din zonă şi pentru care trebuie să prezentaţi voucherele), ori dacă trebuie să achitaţi câte 3 Euro de persoană, în caz că vreţi numai să vizitaţi domeniul.

Ne-a întâmpinat un tânăr bine legat, îmbrăcat în uniformă şi, binenţeles, cu ochelari de soare, prin care ne-a scanat intens şi fix, de parcă ar fi avut lasere. Şi mă întrebam de ce se comportă astfel, din moment ce peste tot se află la vedere camere de filmat în stare de funcţiune. Dar m-am lămurit repede: după prezentarea voucherelor, pe care stimabilul le-a aşezat în faţa unui aparat şi cred că le-a scanat, înapoindu-mi-le zâmbitor, omul a zâmbit larg încercând să fie cât mai agreabil. A făcut-o într-un fel profesionist, situaţie care m-a dus cu gândul mult mai departe, întrebându-mă câte limbi cunoaşte, câţi dani are la centura neagră (pe care, evident, nu o purta!) şi dacă trage bine cu pistolul...

Parcarea hotelului Meliton

Spaţiul aferent parcării este îndestulător. Acesta este monitorizat permanent, astfel încât vă puteţi lăsa maşina acolo fără nicio grijă (cred că şi neîncuiată!) sub prelata verde, arcuită frumos, ca să-ţi ferească automobilul de razele intense ale soarelui, eventual de ploaie sau zăpadă, dacă e cazul. De regulă, chiar dacă parcarea este plină cu maşini, n-am prea întâlnit multe persoane, iar turiştii, care mai apăreau din când în când, erau atât de preocupaţi de problemele lor personale, încât am avut impresia că devenisem invizibilă. În vreo două rânduri, am încercat să intru în vorbă cu ei: sunt amabili şi extrem de săritori, indiferent ce maşină au şi sunt multe cu pretenţii. Foarte repede, am stabilit că cea mai mare parte dintre aceştia reprezintă de fapt, un fel de şoferi personali şi că adevăraţii turişti sunt alţii. Iar atunci când mi-am dat seama de confuzie, m-am adresat ca din întâmplare, unor doamne mai în vârstă, invocând o nelămurire măruntă: m-au privit de sus, ca şi cum ele n-au timp pentru asemenea amănunte, iniţial au vrut să mă expedieze, dar văzând privirea mea zâmbitoare şi atentă, precum şi atitudinea impunătoare, au şovăit, una dintre ele a scos un telefon mobil şi a chemat şoferul personal, ori valetul – că nu era prea clar ce hram poartă –, lăsându-mă să-mi lămuresc toate problemele cu acesta. (Aşa ceva nu se poate întâmpla la un hotel de lux din Turcia. Bunăoară, în Kemer, la hotel Vogue Avantgarde, fiind într-o situaţie similară şi profitând de faptul că dintr-o maşină de lux au coborât un domn mai plinuţ şi trei tinere, m-am adresat uneia dintre ele, care-mi părea mai importantă. Solicitând din priviri bărbatului şi obţinând tacit permisiunea de a-mi răspunde, a purtat cu mine o conversaţie fermecătoare: cu modestie, cu mult umor şi bun simţ, dându-mi foarte multe detalii, ceea ce m-a încântat. Şi cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi vine să spun: „Este evident, turcii nu se compară cu grecii! ”. Oricum, este bine să mergeţi la Porto Carras, ca să puteţi face comparaţie cu Turcia şi să vă învăţaţi minte). În fine, parcarea maşinii la hotel Meliton este demnă de un hotel de cinci stele. Ulterior, am constatat că, chiar dacă nu sunt prevăzute cu monitorizare computerizată, la celelalte hoteluri de la Porto Carras domneşte aceeaşi atmosferă de siguranţă (oricum, parcările nu sunt prevăzute cu prelate şi chestia asta te cam derutează). Probabil, pentru că nu există alt drum de intrare-ieşire din staţiune, iar oamenii aflaţi în interior, sunt atent şi discret monitorizaţi. (Că nu poţi să faci orice-ţi trece prin minte, aşa cum vezi deseori la majoritatea hotelurilor de pe litoralul românesc)...

Recepţia de la hotel Meliton

O mare surpriză am avut când am ajuns în faţa uşii de la intrare în hotel: un negru elegant îmbrăcat (ulterior, am aflat că este etiopian!) ne-a deschis larg uşile şi ne-a poftit să intrăm de parcă am fi fost nişte celebrităţi... „- Bă, ce chestie! ”, făcea Sile, un prieten. „Cât îi ţine pe-ăştia, nene? Când vor afla că suntem din România, ne iau la şuturi? ! ”... Singurul lucru care ne-a surprins neplăcut a fost că la intrare nu se găseau valeţii care parchează maşinile, aşa cum am văzut că se procedează la alte hoteluri de lux.

Cazarea se face foarte repede şi cu profesionism, ceea ce m-a încântat. Aş fi putut să jur că oamenii de acolo se poartă la fel, oricând şi cu toată lumea. Însă, după câteva zile, m-am confruntat cu o situaţie care m-a revoltat şi care mi-a arătat adevărata faţă a lucrurilor. Şi am să vă povestesc despre aceasta, pentru că am promis şi este important... Ei bine, aşteptam la recepţie, că trebuia să ne întâlnim cu tot grupul şi să luăm nişte decizii. Pe un fotoliu mai larg, şedeau doi tineri şi fetiţa lor, o prinţesă de numai patru ani. Păreau foarte obosiţi şi socoteam că arătau aşa din cauza drumului făcut până acolo. Fetiţa a spus în limba română: „- Hai, tati, cât mai stăm? ”... Bărbatul a privit impacientat către recepţioneri, a vrut să se ridice şi să meargă la ei pentru a-şi lămuri situaţia, dar a renunţat ştiind parcă ce răspuns urmează să primească (era evident că mai încercase!) şi a precizat destul de neconvingător: „- Imediat, scumpa mea. Nu durează mult”... „- Dar stăm aici de multă vreme. Mi-e foameee! Mi-e sooomn! ”... Omul a mângâiat-o cu tandreţe, s-a uitat mut la soţia sa, apoi m-a privit direct în ochi. Iar privirea lui m-a cutremurat şi o să înţelegeţi de ce. De aceea, m-am apropiat şi am întrebat destul de prudentă, în limba română: „- De unde sunteţi? ”... Erau din Bârlad. Apoi mi-au povestit că, după un drum de vreo 14 ore, chiar dacă prezentaseră voucherele, aşteptau de aproape două ore fără să li se dea vreo atenţie. Ei bine, aşa cum am mai spus, povestea lui m-a revoltat. Aşadar, m-am ridicat imediat şi m-am dus la recepţie. Am solicitat explicaţii. Recepţionerii, oarecum descumpăniţi, s-au uitat oarecum jenaţi la compatrioţii mei aflaţi în necaz şi au răspuns că nu sunt camere disponibile, că vorbiseră cu tur-operatorul grec şi urma să-i trimită la Village Inn, un hotel de trei stele... „- Păi, bine, domnilor, dar oamenii au plătit pentru cinci stele şi pentru acest hotel. Au achitat 1500 Euro pentru sejur. Cum să-i pasaţi la Village Inn, că ăla-i de trei stele? ”... Au zâmbit neputincios, au mai privit o dată la cei trei, care şedeau umili pe fotoliu aşteptând, apoi şi-au făcut de lucru la calculatorul lor. E drept, conaţionalii mei erau îmbrăcaţi cam sărăcăcios şi cred că nu se gândiseră să dea bacşiş, dar în accepţia mea, asta nu conta. De aceea, profitând de neatenţia recepţionerului, m-am uitat pe lista nominală a oaspeţilor hotelului, listă pe care figura şi numele meu şi care se găsea peste tot, adică la restaurant, la plajă, la baruri, la piscine. Şi am văzut că aproape jumătate dintre camere erau libere. Lucrul acesta m-a scos din sărite şi, prin urmare, am solicitat mai multe explicaţii, acuzându-i că-şi băteau joc de oameni. Imediat a apărut un domn mai în vârstă, a privit prin mine din înălţimile-i ”aristocratice” de mare slujitor al unui hotel de lux şi mi-a solicitat pe un ton ferm să-mi văd de treabă. Ei bine, asta a pus capac la toate. Drept urmare, am luat la iuţeală lista nominală şi i-am pus-o în faţa ochilor... „- Sunt conaţionalii mei! Nu accept să fie priviţi aşa şi nici să fie trataţi ca nişte rude sărace, din moment ce şi-au achitat sejurul. Vă rog să-i cazaţi imediat! ”... „- Altfel ce? ”, a răspuns omul amuzat de reacţia mea... „- Altfel fac publică atitudinea dumneavoastră! ”, am spus cu determinare în glas. Evident că am făcut trimitere la magnatul grec cu care mă împrietenisem şi care locuia la acelaşi hotel. Am ameninţat că le voi înlesni jurnaliştilor şi paparaţilor accesul la acesta, cu condiţia de a se dezbate în presă cazul conaţionalului meu... S-a lăsat liniştea. Apoi, omul a zâmbit cu încântare, privind la mine cu admiraţie... „- Vă cer iertare”, a spus el pe un ton împăciuitor. „Este o neînţelegere. Nu se va mai repeta”... Şi i-a făcut un semn compatriotului din Bârlad, căruia, după ce a venit lângă noi, i-a înmânat cardul de intrare al unei camere, fără să mai adauge nimic... „- Unde vă pot găsi? ”, a întrebat acesta, privind la mine cu vie recunoştinţă. (Şi mi-am dat seama că vorbea bine limba engleză!)... „- Pe AFA. Este un site românesc de turism. Voi aminti despre acest incident”, am răspuns eu veselă, direct în limba română şi am plecat spre prietenii mei, care mă priveau înmărmuriţi...

Oricum, am rămas cu un gust amar şi chiar dacă nu m-am mai întâlnit cu tinerii din Bârlad, ca să-mi dau seama cum pun ei problema atunci când se află în străinătate, am stabilit că de vină pentru toate acestea este numai educaţia păgubitoare de care beneficiem în ţară, poate şi complexul de inferioritate pe care-l încearcăm, cei mai mulţi dintre noi, din cauza sărăciei care ne înconjoară, eventual manierele păguboase pe care ni le-am însuşit pentru că nu ne bagă nimeni în seamă, mai ales dacă suntem verticali. (Că altfel, de ce nu te-ai comporta relaxat şi cu mult aplomb, dând bacşişul necesar pentru a-ţi netezi calea, dacă peste tot, la hotel Meliton şi nu numai, se procedează aşa? Şi de ce n-ai insista ca să fii tratat cum se cuvine?). Ei bine, atitudinea asta de miel ce urmează să fie sacrificat mi se pare revoltătoare. De aceea, am o admiraţie deosebită pentru cei ce se bat pentru drepturile lor şi îi desfid pe cei ce opinează că dacă te duci într-o ţară străină, trebuie să te comporţi cu îngăduinţă faţă de manierele discutabile ale localnicilor. Am citit review-ul lui @victoria-ioana, referitor la ceea ce s-a petrecut anul acesta la Alexandros Palace şi o felicit pentru reacţia avută şi pe care a descris-o pe larg. Oricum, sunt convinsă că aş fi făcut mai mult tărăboi! (Mai ales că nu aveam niciun interes să fiu mâţă blândă!). Şi cred că este bine că se întâmplă aşa. Mai mult, cred că este bine că luăm atitudine făţişă insistând să ni se facă dreptate, iar mai târziu să-i atenţionăm pe ceilalţi. Că altfel, de ce am mai scrie pe AFA? Şi de ce am mai expune atâtea poze, care de care mai frumoase şi mai atrăgătoare, poze care încearcă să sublinieze opiniile exprimate, fie prin asociaţie, fie prin contrast?

Cazarea

Cazarea la hotel Meliton este excelentă. Mi-am amintit imediat că, în trecut, am fost mereu impresionată de meticulozitatea cu care este organizată camera: paturile curate cu aşternuturile impecabil aranjate (e drept, saltelele sunt cam tari!), spaţiul generos în care ne învârteam neîncrezători, luminozitatea încântătoare obţinută prin reflexia repetată a luminii, funcţionarea ireproşabilă a instalaţiilor aferente, peisajul ravisant care-ţi dădea impresia de măreţie şi grandoare, senzaţia de libertate şi linişte interioară pe care ţi-o conferea aşezarea mobilierului, a tablourilor, precum şi culoarea preponderentă a pereţilor. Am beneficiat de o cameră cu vedere spre Munţii Itamos, în apropiere se putea vedea o parte a hotelului Sithonia, iar mai în depărtare, de pe balcon şi cu oarecare efort, puteam zări câteva case din Neos Marmaras. (De altfel, din portul micuţ, înţesat cu yachturi de plăcere, aflat în faţa hotelului Meliton – Marina, îndiferent la ce hotel din Porto Carras locuiţi, vă puteţi îmbarca pe un vaporaş, care vă va duce în portul din Neos Marmaras – este foarte aproape! . Priviţi la fotografii, sunt interesante. Am inserat şi una care înfăţişează tariful practicat, precum şi orarul de circulaţie. Fac menţiunea că seara, vaporaşul este neîncăpător, adică atunci când Neos Marmaras se trezeşte parcă din lâncezeală, iar sunetele muzicii greceşti cântată la tavernele din port plutesc peste mare)... Oricum, camerele sunt extrem de confortabile şi, dacă ar fi după mine, în caz că m-aş mărita, presupunând că n-aş vrea să mă depărtez mult de casă, acolo mi-ar plăcea să-mi petrec luna de miere. E numai o sugestie pentru că, deocamdată, nu intenţionez să-mi pun pirostriile...

Schimbarea lenjeriei de pat, a prosoapelor, a halatelor se face zilnic. Şi la Athena Pallace am avut halate de baie, dar nu ni le-a schimbat nimeni câtă vreme am stat acolo. E drept, nici noi n-am solicitat. (Ca să nu mai vorbesc de faptul că Mitică, prietenul meu, nici nu putea să-l poarte pe al lui – era prea mic. La hotel Meliton, Mitică a beneficiat de un halat pe măsură. Vă rog să trageţi singuri concluziile şi să faceţi comparaţie cu alte hoteluri similare pe care le cunoaşteţi). Prosoapele miros frumos, iar dacă vreţi prosop de plajă, el poate fi luat dintr-un loc situat lângă piscina exterioară, menţionând numărul camerei şi numai după ce vi s-a bifat numele pe o lista tipărită la o imprimantă, urmând să-l lăsaţi în cameră, de unde este ridicat a doua zi şi, eventual, preschimbat. (Nu poţi preschimba prosopul de plajă în aceeaşi zi!). Nu ştiu cum verifică ei lucrurile astea, că aceeaşi listă se află peste tot în hotel, inclusiv la plaja îngrădită, unde au acces numai turiştii hotelului Meliton, dar cred că este imposibil să încerci să-i induci în eroare, ori să-i păcăleşti. (Cu toate acestea, am întâlnit un caz ciudat, al unei rusoaice cazată la hotel Sithonia şi care intenţiona să facă plajă, împreună cu doi copii, la plaja îngrădită de la Meliton. Şi asta, pentru că ea voia să servească masa de prânz la taverna Pefkari, prevăzută cu autoservire, ce se afla în apropiere. Nu vorbea decât limba rusă şi pretindea că locuieşte la hotel Meliton, drept pentru care făcuse rost de nişte prosoape VIP cu monograma acestui hotel (! ?), pe care le prezenta drept dovadă. Dar omul de la intrarea pe plaja îngrădită şi care-ţi furnizează prosop bifându-te pe listă, solicita numărul camerei şi nu ştia limba rusă. Iar femeia făcea mare tărăboi. De aceea, i-am spus imediat, în rusa mea de baltă: „- Vedeţi că aici totul e monitorizat. Dacă ceva este în neregulă, le daţi de lucru. La ce hotel staţi? ”... Nu mi-a răspuns, dar a arătat înspre Sithonia... „- E mai bine să renunţaţi”, am continuat. „Nu-i alertaţi de pomană”... Înciudată, femeia a aruncat prosoapele şi a plecat cu copiii spre plaja comună, unde a ocupat câteva şezlonguri, scoţând din sacoşă mai multe prosoape personalizate cu monograma hotelului Sithonia. Oricum, tot sistemul ăsta cu acordarea prosoapelor de plajă, cu bifarea numelui pe o listă, fie că serveai masa la restaurant, ori la autoservire, fie că voiai să intri la Cazino-ul de la hotel Sithonia, ori te bucurai pe îndelete de băuturile unui bar din incintă sau la beach bar, mă scotea din sărite. Dar să vedeţi ce chestie interesantă: după două zile, un barman pus pe şotii m-a botezat cu numărul camerei şi foarte repede, toată lumea care deservea hotelul mă striga aşa. (Nu ştiu cum aflau ei lucrurile astea caraghioase!). Nu m-am supărat, chiar dacă sistemul semăna oarecum cu cel de la puşcării, ori de la unele ospicii neuropsihiatrice unde sunt încarceraţi criminali periculoşi cu grave tulburări de personalitate şi comportament. Totuşi, l-am întrebat pe stimabil: „- Cum îi spuneţi prietenului meu? Că stăm în aceeaşi cameră de hotel”... Omul mi-a răspuns imediat: „- Dimitris”. Şi pentru că păream nedumerită, mi-a precizat: „- El e bărbat. Cu el mai stăm la o şuetă, mai bem un pahar de whisky. Nu i te poţi adresa cu un număr”. Ca să vedeţi cum îşi ţin bărbaţii parte...

Şi ca să conchid: cazarea a fost excelentă, am dormit atât de bine, încât dimineaţa mi se părea că vine prea repede. Aş mai fi zăbovit în pat, că programul la care trebuia să particip începea de la ora 10:00, dar trebuia să-i dau „socoteală” amicului meu, magnatul, iar omul se trezea pe la ora 5:00, se zbenguia împreună cu nevastă-sa în apele Golfului Toroneos (într-o dimineaţă, i-am întâlnit la jumătatea distanţei până la insula Kelyfos!), iar la 7:30 fix, se înfiinţau în faţa restaurantului, de parcă, din cauza foamei, ar fi vrut să dărâme uşa acestuia. Au fost şi dimineţi când rămâneam singură în camera de hotel şi mă bucuram pe îndelete de clipele minunate pe care le trăiam. Camera se afla aproximativ, pe partea unde răsare soarele, la nivelul trei. Ei bine, atunci când priveam la spaţiul imens ce mi se oferea ochiului şi simţeam din balcon aerul curat care mă învăluia (uneori bătea vântul şi vestea schimbarea vremii!), aveam impresia că mă aflu pe o altă planetă, oricum, pe una mult mai curată decât aceasta în care trăim. Şi pentru că mă împrietenisem cu soţia magnatului, serveam cafeaua la mine, pe terasă şi-i povesteam cum este în Seychelles, cum trebuie să te fereşti de rechini atunci când faci baie, cum te instruiesc cei de la hotel în legătură cu obiceiurile locului şi alte lucruri interesante. Femeia era uluită de amănuntele pe care i le dezvăluiam şi care o interesau... „- Oricum, nu se compară cu Porto Carras”, îi spuneam eu privind visătoare la peisaj. „E mai frumos aici”... Erau şi dimineţi în care nu făceam nimic: pur şi simplu şedeam pe fotoliul din cameră şi admiram liniile camerei, dispunerea mobilierului, uneori priveam la televizorul care prindea mai multe posturi internaţionale româneşti, evident, plicticoase, prost elaborate, parcă ascunzând o anumită realitate crudă. Până la urmă, am refuzat să mai privesc la televizor: prea suntem grozavi în tot şi-n toate, iar declaraţiile conducătorului patriei mă scoteau din sărite...

Servirea mesei

Intervalul de servirea meselor în regim de demipensiune este similar cu cel de la hotelul Athena Pallace Village... La hotel Sithonia, produsele sunt aproape identice. (Într-o zi am luat masa acolo, împreună cu magnatul şi soţia lui, că voiam să mă lămuresc cum este! Iar dimineaţa, nu ţi se cere numărul camerei, spre deosebire de hotel Meliton). De altfel, o să vedeţi din poze cum este. Am fost uluită să constat că la acest hotel, manierele turiştilor sunt discutabile: se mănâncă neglijent, seara ruşii comandă băuturi alcoolice şi se-mbată fără nicio jenă, uneori provoacă scandal. Totuşi, măsurile de chemare la ordine sunt prompte şi nu se ajunge la discuţii neprincipiale, aşa cum se petrece la piscina maisonettelor de la Athena Pallace. Într-o singură seară am văzut o bătaie între un rus şi un ucrainian, dar imediat a intervenit personalul de pază, iar apoi, cei doi au fost urcaţi într-o maşină a poliţiei...

La hotel Meliton, lucrurile stau altfel. Masa se serveşte la restaurantul Athos. Managerul de sală (un tip uscăţiv şi foarte energic!) e de toată isprava. Trece personal pe la fiecare masă şi întreabă dacă totul este O. K. Eventuale plângeri sunt soluţionate imediat, iar măsurile luate sunt atât de categorice, încât am fost convinsă că neajunsul nu se va mai repeta. Nu există muşte!!!

Mesele te întâmpină mereu în aceeaşi formaţie. Sistemul de deservire este cu bufet suedez, dar se poate şi pe bază de comandă, ca la restaurantul à la carte, „Crystal’s”. Şi am văzut mai mulţi turişti procedând astfel. Interesant este faptul că magnaţii cu mulţi bani preferă să se servească singuri. „- De ce nu comandaţi printr-o chelnăriţă? ”, l-am întrebat odată pe proapătul meu prieten, magnatul, pe care-l găseam mereu la restaurant, uneori, împreună cu soţia sa. (Şi chiar dacă veneam la masă împreună, Mitică şi ceilalţi serveau masa în mare grabă şi plecau la plajă – nu ne-am mai aranjat o masă, aşa cum făcusem la Athena Pallace, nu ni s-a permis)... „- E prea periculos”, mi-a mărturisit el. „Niciodată nu ştii cine te priveşte şi cine are interesul să te elimine”... Dintr-o dată, mi-am dat seama că viaţa este grea, indiferent câţi bani ai avea. În acest sens, omul mi-a povestit atâtea lucruri, încât aş putea scrie vreo zece romane. Dar toate acestea nu fac obiectul acestui review, aşa că, dacă le voi scrie vreodată şi vă interesează, am să vă anunţ.

În esenţă, este o plăcere să serveşti masa la restaurantul Athos (are şi o terasă care dă în golfuleţul cu ambarcaţiuni – Marina, priviţi la poze!). Oricât ai fi de pretenţios, nu prea găseşti de ce să te plângi. Iar produsele sunt diverse şi se adresează tuturor categoriilor de turişti, inclusiv celor care ţin dietă. Se pot prepara produse ad-hoc. Trebuie numai să spui ce. Aşadar, am comandat imediat: „- La surprise, vă rog! ”... Şi am spus aşa, fiind convinsă că bucătarul mă va întreba cum se prepară. Dar acesta m-a întrebat amuzat, direct în limba franceză: „- Sunteţi frantuzoaică? ”... „- Da”, i-am răspuns la fel. „Şi la mine-n ţară, chestia asta se găseşte pe toate străzile”... Omul a izbucnit în râs şi mi-a mărturisit că e francez, ceea ce m-a lăsat mască. I-am povestit despre Alexandros Palace, despre Vassilis, bucătarul de acolo, pe care-l cunoscusem în urmă cu un an. A fost impresionat. Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu el şi să mi se servească, în fiecare dimineaţă, un produs specific franţuzesc. Solicitam două, pentru că unul îl cedam prietenului meu, magnatul grec, care rămânea mereu singur la masă, de parcă m-ar fi aşteptat. Nu înţelegea cum ajungeam eu să fiu atât de prietenoasă cu personalul de deservire, mai ales cu bucătarii şi odată m-a întrebat despre asta, privindu-mă oarecum dezaprobator (în contrast cu uluiala şi admiraţia pe care le etala atunci când îi vorbeam despre forex!)... „- Păi, pe dumneavoastră cum am ajuns să vă cunosc? Uneori, ne înţelegem din priviri”, am răspuns amuzată, de parcă s-ar fi putut pune semnul egal între el şi noi mei prieteni... A râs, apoi a devenit serios şi a mărturisit cu siguranţă în glas: „- Eu am vrut să te cunosc şi te-am verificat în prealabil. Eşti inteligentă şi foarte simpatică! ”... L-am privit veselă, mai ales că chestia cu verificatul mă călca pe bătături şi m-am decis să cobor nivelul dicuţiei şi să-i dau o lecţie. Aşadar, am răspuns: „- Vedeţi, asta înseamnă să ai mulţi bani: întotdeauna, cineva îţi trezeşte interesul. Dar banul constituie o barieră împotriva relaţiilor umane fireşti. Tata avea o vorbă şi ţinea să mi-o repete mereu: „Oricâţi bani ai avea în viaţă, vorbeşte mai mult cu portarul, cu chelnerul, cu bucătarul, care te servesc. Ei îţi stabilesc cursul vieţii şi nu numărul banilor”... „- Ce este tatăl tău? ”, m-a întrebat el destul de contrariat... „- A fost colonel în serviciile militare de informaţii româneşti şi a lucrat sub acoperire. Acum e mare şmecher cu bani şi nu prea se ştie în ce serviciu lucrează. Cred că sunteţi de aceeaşi vârstă”... (Aşadar, pusesem lucrurile la punct, mai ales în privinţa vârstei şi ca să descurajez pretenţiile de masculinitate!). Şi priveam la el, ca să aflu cum gândeşte. Iniţial a fost descumpănit de răspuns, semn că verificările despre care vorbise erau apă de ploaie. (Şi ce m-am mai bucurat că i-am tras-o!). Apoi, s-a ridicat de la masă şi a plecat fără să-mi spună vreo vorbă... Iar lucrurile s-au complicat, că m-am trezit brusc întrebată despre finanţatorii mei, iar persoanele care se arătau interesate păreau foarte neîncrezătoare. După două zile, magnatul a revenit la fel de precipitat cum a plecat, de parcă relaţia lui cu mine era un privilegiu şi nu voia să renunţe la el. (Cred că făcuse toate verificările care se impuneau şi aflase că făcusem o glumă, căci mă privea cam jenat, cu o oarecare decenţă surâzătoare)... Ei, dar asta vă povestesc cu altă ocazie, eventual pe alt site, ori când îmi public memoriile...

Petrecerea timpului

În privinţa excursiilor şi a croazierelor, lucrurile sunt foarte clare: la toate hotelurile din Porto Carras se găsesc diferiţi agenţi la care puteţi să apelaţi în vederea informării şi, evident, pentru a vă înscrie. Programul lor începe de la ora 9:00 şi-i puteţi găsi în spaţiul alocat recepţiei. (Tot acolo se află diferite magazine, destul de scumpe. Bunăoară, la hotel Sithonia se află un magazin de blănuri. Mai bine nu intraţi pentru că preţurile practicate întrec orice imaginaţie. În schimb, vă recomand un magazin din Neos Marmaras, în centru, lângă port, singurul de altfel). Oricum, atât la excursii, cât şi la magazinele din incinta, preţurile se adresează numai celor cu bani, lucru firesc, dacă luaţi în consideraţie tarifele practicate pentru ocuparea unei camere. De aceea, te uiţi cu oarecare nedumerire la ruşii ce sunt preponderenţi printre turişti, mai ales că oriunde te-ai duce în acest hotel, este imposibil să nu dai peste ei. Şi gândindu-mă că la ei în ţară, mai în trecut, pensionarii îşi primeau pensiile direct în natură (conserve, legume, carne etc.), mă tot întrebam: „De unde au atâţia bani? ”... Şi apoi, de unde interesul acesta obsesiv pentru Grecia şi Turcia? (Că nu mai ai loc de ei şi, uneori, pe plajă, se vorbeşte numai ruseşte, că-ţi vine să-ţi vâri capu-n nisip)...

Oricum, vă recomand croaziera la Muntele Athos, plimbări cu yachtul de-a lungul plajelor din Golful Toroneos (mi s-a spus că sunt grozave!), excursie cu trenuleţul la vinărie (evident, cu degustare!). Nu am fost în nicio excursie, nici măcar cu trenuleţul: poate pentru că la toate aceste destinaţii mai fusesem, ori, cine ştie? , pur şi simplu, n-am avut timp, mereu se găsea altceva de făcut. În schimb, am călărit, am participat la partidele de golf (într-o zi, a trebuit să trag după mine mai multe crose Wilson, dar n-a fost nicio problemă şi nu m-am prăpădit, chiar dacă m-am împiedicat şi m-am prăvălit cu ele de pe o movilă, făcând la baza acesteia o groapă de zile mari), am jucat tenis cu magnatul meu care nu înţelegea cum e posibil să-l bată o femeie şi continua să dubleze suma de bani pe care paria. (Iar eu îi spuneam: „- Tata nu este atât de generos ca dumneavoastră. Înţelege repede cu cine are de-a face”... Intr-un final, m-a întrebat privind la mine crunt: „- Câte limbi vorbeşte tatăl tău? ”... „- De ce? ”, am făcut eu nedumerită... „- Ca să-l înjur în fiecare limbă, atunci când îl voi cunoaşte. Prea e deştept! ”)...

Dar cel mai atrăgător lucru la acest hotel reprezintă cursurile: cursuri de yachting, cursuri de pescuit sau scufundări cu deplasări în locuri uluitoare, cursuri de golf, cursuri de călărie, cursuri de bridge, cursuri de forex. În fine, nu cred că le pot enumera pe toate. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să vă adresaţi la recepţie şi vă pun ei în legătură cu responsabilii de curs şi condiţiile în care se desfăşoară acestea. Din câte am aflat – că m-am cam lecuit să-mi folosesc PC-ul în reţelele wireless ale hotelurilor greceşti –, internetul nu este gratuit (7 Euro pe oră, apoi s-a schimbat şi a devenit similar cu cel practicat pentru cabina internet: 7 Euro pe zi, dar lucrurile erau mereu incerte – îmi destăinuia un român) şi, ca să aveţi acces la reţeaua wireless din incintă, trebuie să vă faceţi un cont. Dar atenţie! Vi se goleşte contul cu repeziciune. Evident, puteţi să faceţi reclamaţie, aşa cum în Bucureşti, poţi să reclami că ţi s-a golit brusc şi nejustificat cardul de călătorii RATB. Dar până se rezolvă situaţia, trebuie să mai scoţi alţi bani din buzunar şi o iei de la capăt. (La hotel Sithonia, am întâlnit un român care-şi începea dimineaţa venind la cabina internet. Şi de fiecare dată, afla că nu avea suficienţi bani în cont. Drept urmare, revoltat, izbea tastatura calculatorului. Bine că nu lovea monitorul, că de-ar fi făcut-o, nu ne-am mai fi întâlnit şi deci, nu mai aflam cauza reală a atenţiei de care se bucura. Aşa am întâlnit şi eu un hacker sau cracker – că nu mi-a fost prea clar de ce făcea tot ceea ce făcea –, în carne şi oase)... Am observat că pentru ruşi, astfel de neajunsuri sunt lipsite de importanţă. Şi am mai văzut la hotel Sithonia, cum unul dintre ei trimitea zilnic mesaje email prin care povestea despre cum şi-a petrecut timpul în ziua precedentă, ce oameni cunoscuse şi de unde erau aceştia. Nu s-a ferit de mine: subiectul era nevinovat şi apoi, spunea el, câţi străini de acolo pot să înţeleagă limba rusă? Ei, dar asta-i altă poveste...

Apa este minunată (piscinele sunt superbe – priviţi la poze!), nisipul este excelent, şezlongurile şi umbrelele sunt gratuite. E drept, dacă-ţi părăseşti locul o perioadă mai lungă de timp şi laşi pe el prosopul pentru a-l ţine ocupat, aşa cum se procedează la hotelurile din Turcia, apare un salariat al hotelului şi ţi-l ridică, eliberând şezlongul. De altfel, aflat la vedere, un anunţ te pune în temă, în toate limbile de circulaţie, despre regula impusă într-o asemenea eventualitate (am inserat o poză, e drept, cam neclară). Şi iar un prilej de scandal, că ruşii refuză s-o respecte. Un alt lucru care m-a nedumerit: fiind de faţă la un scandal teribil la terenul de joacă pentru copii şi văzând ce neajunsuri provocau uneleaparate, mă gândeam că cei ce au gândit toată problema, nu sunt preocupaţi de nervii clienţilor. Un alt neajuns: se petrec prea multe accidente în apă (şi chiar cazuri de inec!), pentru că salvamarii de acolo par a uita uneori de siguranţa copiilor. Nu-i trage nimeni la răspundere. Iar atunci când i-am spus magnatului meu, l-am văzut foarte îngrijorat. De-abia după ce a intervenit el (nu ştiu cum a făcut-o, că n-a vrut să-mi spună!), au schimbat salvamarii.

Concluzii

Pentru un român, hotelul Meliton (chiar şi Sithonia!) este prea scump. Că nu poţi să stai şi să priveşti la ceilalţi turişti care se distrează foarte bine pentru că au bani.

La restaurant (chiar şi peterenul de golf), ţinuta decentă este obligatorie şi am întâlnit mulţi ruşi întorşi de la uşă pentru că încercau să intre în incintă, în pantaloni scurţi sau în costume de baie (aşa cum se procedează la hotel Sithonia!). Iniţial, m-am bucurat, dar când am observat că, uneori, regula era încălcată, mai ales dacă turistul împingea 5 Euro în mâinile făcute greblă ale managerului de sală, m-am întristat. I-am spus despre aceasta magnatului cu care serveam masa. Mai mult, pentru că făcusem o fotografie, i-am arătat-o. A râs de mine şi m-a întrebat dacă tata m-a învăţat să fac fotografii compromiţătoare. I-am vărsat paharul de bere, ca din neatenţie, iar şeful de sală a trebuit să intervină, să-l ajute şi să facă curat. Am profitat de ocazie, i-am arătat omului poza şi l-am întrebat: „- Astăzi cât ai câştigat din încălcarea regulii? ”... De fapt, voiam să aflu cum gândeşte magnatul... Managerul a rămas mască, a început să se bâlbăie şi a vărsat din nou paharul de bere, pe care-l umpluse atunci când venise la masa noastră, spre amuzamentul magnatului, care nu mai contenea privindu-mă (probabil că arătam foarte haioasă şi mă pricep la chestii de-astea!). În final, magnatul a scos un carnet de cecuri, a scris ceva şi i-a dat o filă managerului de sală zâmbind către el şugubăţ şi zicând: „- Luna aceasta nu mai iei bacşiş! Să vedem dacă se poate”... Managerul de sală s-a îndepărtat împiedicându-se de piciorul meu, făcând temenele, iar eu l-am ajutat să-şi revină. După ce s-a îndepărtat, am întrebat: „- Crezi că eşti deştept? ”... Magnatul mi-a răspuns: „Nu. Dar tu nu eşti, în mod sigur! ”... Ei bine, cred că arătam tare răvăşită. De aceea, am luat o linguriţă şi foarte supărată, am aruncat-o în sus. (Întotdeauna mă relaxează trucul acesta, pe care l-am învăţat de la Pătru, un prieten de familie despre care v-am mai vorbit, iar în situaţii din astea, mă încântă de-a dreptul)... Omul a privit în sus stupefiat, întrebându-se unde a dispărut linguriţa. După ce m-am aşezat astfel ca să nu pot fi filmată prea clar de camerele de luat vederi, i-am pus mâna după ceafă, i-am atins urechea şi am scos la vedere fila de cec puţin mototolită. Am privit la ea: 1000 Euro, la purtător... „- Mulţumesc pentru acest cadou”, am spus cu vie satisfacţie. „Sper să păstrezi secretul operaţiunii. Acum, cine e prostul? Nu încuraja practicile astea, că banii uşor vin, uşor se duc! ”... A fost atât de încântat, încât după aceea, n-am mai scăpat de el şi mă tot întreba ce am mai descoperit... „- Nu te-ai întrebat unde a dispărut linguriţa? ”, zâmbeam eu misterioasă... A râs şi mi-a mărturisit că o găsise valetul lui, în costumul purtat cu ocazia incidentului... „- Dar mă tot întreb”, a adăugat. „De ce nu s-a putut filma incidentul? Poţi să mă lămureşti? ”... Şi mă privea cu aerul lui şugubăţ... „- Care? Cel cu linguriţa? ”, am făcut pe nevinovata... „- Nu. Cel cu fila de cec”... „- Nu ştiu la ce te referi. Fii mai explicit! ”... S-a uitat la mine îndelung, a râs foarte bine dispus, apoi a devenit serios şi a spus: „- Iartă-i. Aşa sunt toţi grecii! Şi nu-i poţi schimba prea curând”... „- La fel sunt şi turcii! ”, am răspuns eu. „Dar ăia sunt mai atenţi, mai serioşi şi nu se pierd cu firea. In meseria asta, contează asemenea amănunte! ”... Şi i-am înapoiat fila de cec, ceea ce l-a derutat peste măsură...

Lenjeria de pat se schimbă zilnic, dar să te ferească Dumnezeu să fii în cameră atunci când trece camerista iar tu faci amor: intră peste tine, uneori, fără să mai bată la uşă!

Instalaţiile sanitare funcţionează fără reproş. Iar dacă nu ai ghinionul să se spargă o ţeavă în propria-ţi cameră, deasupra sau în cea alăturată, e posibil să ai un sejur fericit. Statisticile hotelului au relevat faptul că lunar se petrece cel puţin un asemenea eveniment nefericit. (I s-a întâmplat lui Sile şi a trebuit să schimbe camera!). Pentru că din 2003, când au renovat hotelul, ca să ţină măcar pe toată perioada Summit-ului European şi să nu se facă astfel de râs, s-au realizat numai reparaţii periodice de mântuială: lipsă de fonduri!... Oricum, actualul proprietar al hotelului, Technical Olympic S. A. din Athena (din 2002), pare a fi un investitor important în construcţii şi turism. Însă nu atât de meticulos şi profund ca Yiannis Karras. Şi fac acestă precizare gândindu-mă că poate citeşte cineva şi le spune direct în greceşte, că în engleză e inutil, după cum am aflat scriind pe tripadviser...

The Conference Room are o audiţie perfectă. E suficient să utilizezi toate facilităţile existente (presupunând că vrei să te exprimi audio, video, prin reglarea treptată a luminii interioare, pentru a sugera ceva anume), ca să constaţi că oamenii care te ascultă au asurzit de-a binelea, din cauza decibelilor rezultaţi în urma amplificării sonore accidentale... Ei, dar asta nu vă interesează.

Terenul de golf este perfect. Să te ferească Dumnezeu să te împiedici şi să cazi. Urmele rămân mai multe zile la rând, până când catadicseşte cineva să le elimine... Şi cei cu care joci golf râd de tine şi fac glume nesărate de fiecare dată când trec pe acolo. Nici asta nu vă interesează.

Mâncarea este minunată. Mai rău este cu cea care se reciclează. Asta trebuie să vă intereseze, că se bagă în ea fel de fel de chestii, ca să fie mai gustoasă, iar după numai o zi, îţi admiri iritaţia ce ţi-a apărut pe piele în mod inexplicabil. Ca să nu mai vorbim de senzaţia de prurit care o însoţeşte, că nici nu ştii cum să te mai scarpini şi eşti obligat să descoperi sisteme inedite şi foarte sofisticate. Oricum, faceţi un pustiu de bine şi nu părăsiţi România fără a cumpăra „Claritin”. Că cine ştie cine are nevoie de el...

Băuturile de dimineaţă de la dozator sunt excelente. Sunt unele acre sau amare, dar nu se pun la socoteală pentru că vă puteţi reprofila pe cele utilizate frecvent. Şi apoi, de ce aţi vrea ca lucrurile astea să fie diversificate?

Să nu vă accidentaţi la tenis, la călărie, ori cine ştie unde, în incinta hotelului sau pe domeniu: asistenţa medicală este prea scumpă, iar cardul de sănătate european se refuză. Se refuză iniţial, pentru că dacă faci scandal (cum a făcut un ceh!), lucrurile intră în nornal.

Ei, v-am spus destule. Mergeţi acolo şi dacă se confirmă cele ce am scris aici, să nu spuneţi că nu v-am zis. Dar ce contează neajunsurile, atunci când pătrunzi într-un ţinut de vis? ...

A dvs pe viaţă,

Andreea

Ps. Vă recomand ca înainte de a cumpăra bilete pentru această destinaţie, să vă uitaţi lunar pe tripadviser (vreo două, trei luni!). Aştia spun numai adevărul. Nu toţi, dar sunt unii care nu pot fi cumpăraţi uşor. Veţi observa că General Manager al hotelului Meliton din Porto Carras (un oarecare Herry!) răspunde numai celor ce-i laudă hotelul. Ei bine, pe ăia nu-i luaţi în seamă! Oricum, ulterior, îşi face timp şi răspunde şi celorlalţi. E drept, nu prea înţelegi ce măsuri a luat, dar ce contează?

Review-ul a fost elaborat astfel pentru a fi mai comestibil celor ce îndrăznesc să meargă la hotel Meliton, chiar dacă nu beneficiază de prea mari resurse financiare. Aşadar, nu am amintit nimic despre restaurantul à la carte, „Crystal’s” şi, în general, despre toate facilităţile care costă bani, foarte mulţi bani. Oricum, femeile sunt cele mai afectate de preţuri, mai ales dacă aleg să se supună procedurilor locale de înfrumuseţare. Dar să ştiţi, chestia asta este discutabilă şi am văzut-o pe Stela, nevasta lui Jean (un prieten despre care am mai amintit la review-ul despre Athena Pallace Village), intrând acolo aşa cum o cunoşteam noi, adică frumoasă, dar n-am mai recunoscut-o când a ieşit. Şi nici ea pe noi, că era cam ameţită! Aşa că...

Am să vorbesc cu Jean, că a făcut nişte filme extraordinare şi din care reies mai multe carenţe importante ale hotelului. Să vedem dacă acceptă să le insereze pe trilulilu, că a trebuit să semneze un contract de confidenţialitate, iar banditul ăsta a devenit foarte pricinos. Pricinos era şi înainte, dar acum îmi tot vorbeşte despre pasiunea lui pentru artă şi nu te prea poţi pune cu pretenţiile oamenilor.

---

VIZUALIZĂRI: 6129 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI