Delta mea dragă!!

TIPĂREȘTE

Am fost in acest week-end la pensiunea Chirilov, Băltenii de Jos, un loc minunat din Deltă.

Şi cum am trecut pe lângă o gramadă de peisaje care mi-au făcut efectiv inima să vibreze, am decis sa împărtăşesc cu voi sentimentele pe care mi le-au trezit. Doar partea asta a ţării are puterea să trezească în minte asemenea emoţii. Retrăiesc întotdeauna în Dobrogea, cu Delta ei minunată sentimente extrem de puternice. Ca şi când partea asta din ţară ar adăposti secrete pe care deşi nu mi le amintesc, le-am cunoscut odată. Iar sentimentul ăsta mă face extrem de fericită! E ca un fel de acasă în care mă întorc după mulţi ani de stat departe. Un colţ de lume unde îmi găsesc liniştea, cu locuri pe care deşi în aparenţă nu le cunosc, sunt de fapt colindate de un alt eu îndepărtat. Iar revenirea “acasă” poartă cu ea toată gama de sentimente pe care le simte orice om care a fost plecat multă vreme şi în sfârşit ajunge pe tărâmurile cunoscute sufletului său.

Maşina îşi urmează cursul ei iar eu privesc mai mereu pe geam la câmpurile cu maci şi albăstrele, la vegetaţia de atâtea feluri de verde care îmi reaminteşte cât de diversă e lumea asta care ne înconjoară şi cât de sensibili emoţional suntem noi oamenii, făcuţi să ne emoţionăm atât de tare la vederea minunilor naturii. Recunosc că toată bogăţia asta de peisaje şi culori, mă impresionează enorm! Mi-as dori să pot să cobor din maşină şi să pot merge printre tufele de albăstrele şi macii înfloriţi, să le simt mirosul suav, inocent şi curat. Să adun mănunchiuri de levănţică pe care să o iau cu mine şi să o usuc, iar apoi să o ascund, aşa cum făcea şi Manana, bunica mea, printre hainele din şifonier. Iar iarna să-mi aduc aminte de soarele, lumina, caldura şi fericirea acestor zile. Dar fiindcă sunt cu grupul meu de prieteni voi alege o altă dată în care să fac asta!

Este frapant contrastul între câmpurile pe lângă care trecem: în stânga un câmp cu grâu parţial uscat, de un galben pal, în dreapta câmpul cu floarera soarelui neînflorită, ale cărei frunze de un verde închis fac notă discordantă cu galbenul grâului. Iar pe mirişte, tone de culori, pentru toate gusturile, de la roşul macilor încă înfloriţi, până la violetul aprins al ciulinilor sau levănţicii, iar între ele galben, albastru, alb...

Nicăieri ca în Dobrogea oamenii nu sunt mai legaţi de pământurile şi animelele lor. Aici vezi turme întregi de căpriţe însoţite întotdeauna de măgăruşi. Doar aici vezi aceste animale împreună, fiindcă laptele de măgăriţă în zona asta a ţării este foarte întâlnit. La fel ca laptele de bivoliţă, cu care se fac bine copiii ţăranilor, când sunt bolnavi. Regăsesc aici o putere aparte a oamenilor pe care am mai întâlnit-o şi în Moldova, dată pesemne de greutăţile peste care sunt obligaţi să treacă. Văd femei care mână cu pricepere căruţe încărcate cu fân, bărbaţi tineri sau mai puţin tineri care lasă la iveală muşchi lucraţi prin munca fizică la câmp, copii care au o privire maturizată cumva, prematur. Sunt oameni forţaţi să supravieţuiască doar cu ajutorul propriilor forţe, ale propriei munci. Nu munceşti, nu ai! Aici legea este foarte clară.

Mă întreb în acest moment dacă oamenii din zona asta pot să se bucure de frumuseţile naturii, de câmpurile înflorite, de păsările sălbatice cu care convieţuiesc. Sau oare li se par atât de naturale, fiindcă, până la urmă, le văd an de an? Totuşi, nu cred.

Cunosc multe povestiri din Dobrogea, unde lotul de pământ al fiecăruia este considerat cumva sfânt, apreciat, muncit cu trudă şi smerenie, fiindcă, să nu uităm că zona asta a ţării este extrem de neprimitoare iarna, când crivăţul îşi face simţită prezenţa. Astfel că oamenii care trăiesc în satele din Deltă şi din podişul Dobrogei sunt obligaţi să trăiască peste iarnă cu ceea ce reuşesc să cultive şi să strângă în timpul verii. Deci pământul le oferă şi adăpost, şi hrană, astfel că nu îmi este greu să-mi imaginez de unde vine sentimentul ăsta de apropiere sufletească pentru pământ, atât de puternic în zona asta.

Cuiburile de berze sunt ocupate cu câte cel puţin un adult care supraveghează câte doi pui. Uneori trec de-a lungul unor sate întregi şi nu văd niciun cuib, pentru ca alteori să găsesc şi câte 30-40 de cuiburi în acelaşi sat.

Bisericile au şi ele un rol aparte în Dobrogea, fiind una din zonele ţării cu aglomeraţia cea mai mare de biserici, dovadă că într-adevăr oamenii de la sat sunt mai aproape de Dumnezeu. Aproape fiecare sat are biserica lui. La răscruci de drumuri găseşti troiţe.

Dacă ar fi după mine, aş reveni cât se poate de des în aceste locuri. Fiindcă cu adevărat simt că în Deltă îmi încarc bateriile la maxim cu pozitivitate şi voie bună!

---

VIZUALIZĂRI: 2797 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI