Puerta América Madrid – Un hotel ceva mai altfel

TIPĂREȘTE

Mini-vacanța asta a picat pe neașteptate, într-o zi mohorâtă, când n-aveam niciun gând de ducă, dar cum nimic nu este întâmplător, o conferință organizată de alții la care participa soțul, a fost șansa mea să văd Madridul.

Am ajuns acolo într-un moment foarte bun din an - zic eu, un pic după jumătatea lunii aprilie. Vremea a fost călduță, fără ploi și fără arșițele din mijlocul verii, când îmi imaginez că centrul Spaniei, deci și Madridul, clocotește sub temperaturi la superlativ.

Acestea fiind premisele, n-am ales noi nici aveoanele, nici hotelul, singura contribuție fiind rezervarea biletului meu de avion (370 euro dus/întors – cu fix trei săptămâni înainte de ziua plecării) și prelungirea cazării cu încă 2 nopți, că dacă tot era bal… bal să fie! Și în plus, după muncă, se cuvenea și o mică răsplată pentru cei care sclavageau pe plantație... not me! Eee biiine, mi-au revenit și mie câteva sarcini: să învăț spaniola, să caut locuri frumoase de vizitat, să rezerv intrări pe la obiective, să arunc un ochi pe saitul hotelului, să văd care-i treaba cu transportul de colo-colo… păi ce, astea nu erea grele?

Recunosc, număram zilele și muream de nerăbdare!... Tot ce speram era să mai fiu în viață la data plecării. Mi-am dorit să vizitez Madridul cu mai mulți ani în urmă și doar o dată am fost extrem de aproape de acest oraș, mai exact de Terminalul T2 din aeropuerto, de unde am închiriat o mașină pentru o vacanță în Portugalia. Și mai era și chestia că îmi plăcuse mult Barcelona, dar cineva îmi spusese că Madridul este muuult mai frumos!... Ia să vedem noi dacă este chiar așa!

A venit și ziua plecării, una din cursul săptămânii, când avionul nostru decola pe la prânz, iar în București turna cu găleata încă de dimineață, ceea ce făcea o încurcăceală de nedescris în traficul bucureștean. După lupte seculare care au durat… vreo oră-jumate ????, am descălecat la Otopeni și toate au decurs apoi normal. De fapt nu chiar, că ne-am mirat și noi când Rynair-ul ajunse la destinație cu jumătate de oră mai devreme, de parcă se făcuse gaură-n cer. Ori aveau piloții vreo șustă? Nouă ne-a picat bine, anyway.

Am trecut repede de controlul pașapoartelor, iar autobuzul 200 cu care aveam noi treabă, a fost ușor de găsit, la ieșirile 13-14 din Terminalul T1. Cursa a durat puțin peste un sfert de oră și a fost o nimica toată pentru prețurile spaniole, adică 1,50 euro de căciulă (plătiți la șofer) până la capăt de linie - Avenida de América, un important nod central al metroului și autobuzelor madrilène. Eeiii și de-aici, n-au mai fost decât câteva minute de tras de bagaje; dar erau mici și n-a fost prea greu, cu excepția unor porțiuni de trotoare cu piatră cubică, pe care hurducăielile din roțile trolerelor ni se transmiteau prin mână direct în dantură, că atunci când am deschis gura la recepție, vorbeam o spaniolă ssspléndidă.

Uite așa ajunserăm noi la Hotel Puerta América, gazda noastră din acel sejur, dar și locul în care se înfăptuia conferința.

Hotelul a fost inaugurat în 2005 și se laudă cu faptul că fiecare dintre cele 12 etaje a fost proiectat și amenajat de către un alt designer-arhitect, după cum l-a dus capul și imaginația. Si pe unii i-a dus nene, că dacă le vezi creațiile, îți stă ție mintea! Dar nu neapărat în sens rău, doar că trebuie să ai neuronii pe invers, e de înțeles… sau să rezonezi cu arta asta. Când se deschidea ușa liftului la câte un etaj și apărea câte un gogoloi sau vreo sculptură d-aia, îți venea să stai în cap în speranța că așa o pricepi.

Dacă vreți să aflați despre artiștii ăstia, sunt afișați toți pe pagina de net a hotelului. Nouă nu ne-au spus mare lucru numele lor, pe care le vedeam în fiecare zi când urcam și coboram cu liftul, că în dreptul fiecărui buton era afișat și numele artistului care prestase pe etajul cu pricina (veți vedea în poză).

Există vreo 4 tipuri de camere de dimensiuni diferite, iar unele dintre ele cu servicii VIP și acces la Executive Lounge-ul, situat la etajul 5.

Mai există cinci săli cu o capacitate de până la 1.000 de persoane pentru toate tipurile de evenimente, ca acela cu conferința sau chiar pentru nunți, botezuri-cumetrii de orice fel, mai multe soiuri de restaurante și baruri, o sală de fitness și parcare subterană pe două nivele, de amenajarea cărora s-au ocupat evident, tot niște artiști designeri.

Despre spațiile comune în care se stă, se bea sau se mănâncă, internetul zice așa:” Puerta América se mândrește să-și prezinte propunerile sale inovatoare de stil de viață, o fuziune perfectă de design, bucătărie rafinată și petrecere a timpului liber vibrant” . Noi n-am vibrat decât pe la unele dintre ele, că ba eram plecați, ba prea obosiți după o zi întreagă de activități. Și în plus, orașul era plin de o grămadă de alte atracții.

Partea de parter, unde se află recepția este foarte spațioasă, cu tavane înalte și vedere directă către nivelul superior la Entresuelo - adică la mezanin, unde în fiecare dimineață ajungeam la micul dejun.

Imediat în stânga intrării, de-a lungul recepției, Lobby & Bistró este un spațiu confortabil și potrivit să savurezi o cafea, să citești o carte sau să stai pur și simplu la un pahar de vorbă. Pe timpul zilelor de conferință aici a fost organizată zona de primire a participanților.

Din Lobby & Bistró se poate accesa direct terasa exterioară Lichid 41, înconjurată de plante verzi, amenajată cu mobilier de terasa cu perne viu colorate, așezat pe o podea din teak. Piscina era cât un castronel, dar dădea totuși un aer exotic locului. În orice caz, se vedea fain din liftul exterior.

Marmo Bar și Terasa Karrara sunt prezentate ca două chestii distincte, dar de fapt sunt complementare, că barul deservește terasa, iar terasa n-ar fi nimic fără bar. Marmo bar este la dreapta recepției, un soi de spațiu în oglindă al Lobby & Bistró, iar terasa Karrara – ați ghicit – este prelungirea lui exterioară.

Cea mai bengoasă parte însă, este în moțul hotelului, la ultimul etaj. Aici se găsesc un restaurant gourme - The Observatory – cotat la 4,4 pe Google, care nu arată rău deloc, și un lounge bar care se spune că este emblematic pentru Madrid – Skynight, un amestec de stil și glamour urban, unde se găsesc cocktail-uri și cea mai bună muzică DJ - dar la care trebuia să ajungi seara, nu ziua, că asta era toată fița: să vezi Madrid by night de la etajul 13.

Zona de Parking se întinde pe două nivele la subsol, dar cum noi nu eram cu mașina, vă e clar că n-am folosit-o. Treaba cu parcarea asta este că - vă vine să credeți sau nu - a fost făcută de un architect italian cu doctorat în arhitectură la Universitatea Politehnică din Torino și în Arte Plastice la Parson School of Design din Paris - Teresa Sapey... da, o femeie! Ei, vă dați seama? Toți bărbații și-au consumat imaginația pe celelalte etaje, iar pentru parcare a trebuit să cheme o femeie să le salveze onoarea.

Cam peste tot, prin camere și prin spațiile comune predomină un stil minimalisto-futurist și în general fiecare etaj sau spațiu delimitat este axat pe o linie și o culoare-două. De exemplu, dacă pe holul etajului predominau liniile curbe și formele alungite, în camere se păstra aceeași notă, iar mobilierul și luminile contribuiau la definirea stilului.

Norocul ne-a surâs de data asta, la recepție fiind doar două persoane la check-in, dar și doi recepționeri (o niña și un niño), așa că ne-a venit imediat rândul și totul s-a petrecut foarte rapid. Să fi văzut ce-a urmat după noi, parcă le scrisesem numele pe talpa pantofului…

La niña care ne-a luat în primire a verificat rápidamente rezervarea, ne-a cerut o tarjeta să facă un depozit de 250 de euroi până la check-out (să nu fugim cu argintăria) apoi ne-a mai ținut un poco de vorbă despre mărunțișuri de genul mic dejun, parola de wi-fi, ne-a înmânat 2 carduri de acces în camera deluxe 930, de la etajul nouă, după care ne-a arătat direcția lifturi.

[În paranteză fie spus, asta mi-a plăcut, am apreciat că au ținut cont de solicitarea pe care o făcusem în mod expres prin email (grație domnișoarei care se ocupase de rezervare) să avem o cameră la un etaj superior, pentru că citisem că din lifturile exterioare și camerele cu vedere la stradă ai o perspectivă excelentă asupra orașului].

Lifturile, 4 la număr, sunt exterioare și dispuse în semicerc pe suprafața hotelului, cu vedere la Avenida. Toate erau comandate prin 2 seturi de săgeți pe care trebuia să le apeși după cum aveai nevoie (în sus sau în jos), dar cursele lifturilor erau optimizate, așa că la etajul tău ajungea liftul care era cel mai aproape.

Ca să vă faceți o idee despre cât de bine se întâmplau lucrurile, trebuie să menționez că în cele 2 zile de conferință în hotel au fost cazate peste 150 de persoane și cam toate aveau treabă în câte-un loc în același timp. Vă dați seama cât de abuzate au fost lifturile în aceea perioadă și cu toate acestea, nu-mi amintesc să fi așteptat mai mult de 2-3 minute dimineața, când afluxul de populație către zona de mic-dejun era maxim.

Dar să revin… am chemat liftul pentru etajul 9. Citisem că acest etaj este opera lui Richard Gluckman, un american născut la Buffalo, iar proiectul lui se numește Cutii de culori. Conceptul ar fi de cutie în cutie datorită organizării simple a spațiului și luminozității, precum și absența elementelor de prisos. Sunt folosite materialele ca aluminiul, plasticul și sticla. Holul din care se accesează lifturile și coridoarele cu camere au un aspect industrial; pe tavan și pereți a fost folosit fibrociment, în timp ce podeaua este acoperită cu mochetă. Singura iluminare din holuri vine din partea superioară a ușilor către camere și din numerele camerelor, iluminate cu un LED. Predomină griul, tipic unei zone asemănătoare fabricii. Cam asta a vrut să spună” poetul” .

Cum a fost impresia pe care mi-a lăsat-o mie

… Și s-au deschis ușile etajului nouă. Într-un hol circular cu aspect sordid stătea în mijloc o pastilă imensă de algocalmin expirat, de un gri lucios. Pereții erau încă la faza de glet, așteptau lavabila. De-a dreapta și de-a stânga holului circular erau coridoarele dreptungiulare - tot gri, care duceau spre camere; prima pe dreapta a fost camera noastră. Numărul camerei 930 era scris luminos pe podea, în dreptul ușii.

Uneori, indiferent cât de mult îți propui să nu ai așteptări, oricât tratezi cu mintea ta să fie pregătită pentru orice, tot nu poți să-ți imaginezi toate detaliile. Eeee, ce poate mă să fie? Și am pătruns prin ușa camerei! Eu m-am oprit brusc, iar peste mine cât pe ce să venim grămadă unul peste altul, mi esposo: Camera cu mobilier minimalist, avea un cub de sticlă într-un colț, pe post de baie; pereți de sticlă transparenți - cu excepția celor care dădeau la vecini :D, suprafețe lucioase și oglinzi care reflectau lumina în toate direcțiile. Puteai să vezi balconul prin peretele băii, chiuveta din baie stând în cameră și patul uitându-te spre TV… de începeai să crezi că mintea îți joacă feste; cred că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai ajuns la muzeul iluziilor… mi-a fost suficientă camera de hotel :D

Dimensiunea camerei nu era în niciun caz deluxe de 5* – doar 25 mp – dar se spune că mărimea nu contează!

Decorul era așa de subtil, că lipsea cu desăvârșire. Caracteristica cea mai remarcabilă era peretele galben-pal din sticlă translucidă care conținea patru nișe, în gaura cea mai mare fiind televizorul; sub el, un paralelipiped galben era răcitorul; în altă gaură d-asta era o tăblie în consolă pe care stătea telefonul și servea și ca birou de scris, dar trebuia să ai mare grijă ce puneai pe el, că una-două se răsturna, dacă lucruri mai grele erau așezate către perete. Sub această măsuță, un cub invelit în material gri-lucios, pe post de scaun.

Exact vis-à-vis, peretele pe care stătea patul era gri mat și părea neterminat. Piesa de rezistență însă, a fost salteau groasă și extrem-extrem de confortabilă… cred că de mult n-am mai dormit atât de bine într-un pat de hotel.

Nuanțele de gri și galben stins nu erau supărătoare, dar nici cele mai vesele de pe lume. Singura pată de culoare era un fololiu roșu cu un design modern, așezat cu spatele la geam, iar în plan mai îndepărtat balconul într-o nuanță de portocaliu roșiatic ce se regăsea și în exteriorul hotelului, la toate etajele. Restul acareturilor de prin cameră le vedeți voi prin poze.

Aaa… ce era de ne-remarcat – vreo ușă care să dea spre balcon, peretele de sticlă imens fiind fix, cu un ștraif orizontal de vreo 40 cm în partea de sus, care se rabata un pic spre exterior pentru aerisire. Cu greu ne-am prins ce naiba era zgomotul care se pornea când acționam butonul cortina pe panoul electric de lângă baie (P13), că de văzut, nu prea se vedea mișcarea. Dar m-am bucurat ca un copil de jucăria lui, când am dat de draperia black-out!

Cutia mare de sticlă, adică baia, avea totuși o ușă glisantă, acționată de un mâner-buton metalic, dar până ne-am obișnuit să-l găsim și să ne asigurăm că ușa este deschisă, ca să nu intrăm direct ca-n brânză ăhhăăă…. a trecut ceva! Apoi am făcut compromisul să lăsam ușa pe deschis, ca să nu plecăm cu capete sparte de-acolo. Slavă domnului că peretele dinspre dormitor era acoperit cu o perdeluță albă, dar și asta putea fi trasă la o parte pe șina metalică pe care culisa, pentru o priveliște minunată. Depinde către ce priveai.

Podeaua și unul dintre pereții băii erau din granit - gri și ăsta! Chiuveta era o gaură pătrată într-un paralelipiped de marmură albă, ușa de la duș – tot din sticlă groasă, culisa și ea peste zona vasului de wc. Piesa ce-a mai interesantă era dușul, că dacă nu știam că acolo îi este locul, nici nu l-am fi observat.

Altfel, baia era dotată cu de toate, consumabilele de calitate, inclusiv cască de păr, set demachiant, bețișoare de urechi, trusă cu ac și ață, uscător de păr pus într-o husă sub chiuvetă, prosoape albe și variate. Aveam și oglindă pentru make-up.

În dulapul de pe hol am găsit 2 extra-perne pătrate, safe-ul și un device de călcat vertical cu abur – asta mi-a plăcut maxim – dar cred că a fost în compensare, că ne-au șutit halatele de baie.

Încălzirea/răcirea se făcea cu sistem de clima, care se comanda tot de lângă intrarea în baie și a funcționat bine - am avut nevoie să răcorim când ajungeam seara. Chiar într-una dintre zile am găsit cam ghețărie, că fetele” uitaseră” o tarjeta înfiptă în centrul electric de comandă.

Curățenie se făcea în fiecare zi, prilej cu care schimbau prosoapele, completau consumabilele, refăceau aranjamentul patului adică înfășau bine pilota pe sub saltea, că la culcare picam frânți de cât ne căzneam să o scoatem ca să ne învelim!

Răcitorul a fost gol-pușcă pe toată durata sejurului, motiv pentru care îi salvam nuditatea cu câte o sticlă de apă sau suc.

Ce să vă mai spun? … mai descoperiți și voi prin poze, că nu știu ce vă interesează pe fiecare. Oricum, ceea ce probabil nu rezultă din poze este impresia generală de uzură (ex: mocheta era cam obosită - am găsit chiar și ceva pete, un sertar din dulap nu mai glisa corect și dacă trăgeai mai mult de el, cădea cu totul). Cu siguranță se cere o șlefuire a celor cinci stele și asta cât mai curând.

Micul dejun, după cum ziceam, era servit zilnic în sala-fără-nume de la mezanin, între 7 a. m. și 10.30 a. m. De obicei, la intrare stătea un nene și te întreba la ce camera locuiești, ca să te treacă într-un registru, apoi îți dădea liber să faci ce poftești prin incintă.

În două dintre zile, eu am ales să ajung la 8:45, ca să nu prind aglomerația” conferențiarilor” care începeau distracția la 9 a. m., dar chiar și după ce trecuse puhoiul am găsit de toate: mezeluri, brânzeturi, ouă de 2 feluri, legume gătite și murate, niște tortilla de patatas pentru de dimineață –calde, mici ușor crocante și delicioase, iaurturi, unt, gemuri, fructe și prăjiturici, sucuri apă și cafea. Zilnic m-am delectat la cafeluță cu churros cu sos de ciocolată ținut la cald, atât de satisfăcătoare, că nici nu mi-a mai trebuit să le încerc prin alte locuri.

Deci da! Micul dejun a fost îndestulător, variat și gustos. Eu am încercat în fiecare zi câte ceva și pot să spun că pe toate le-am găsit foarte bune. Cafeaua era din boabe râșnite pe loc, de la 2 espressoare dispuse în locuri diferite, să nu ne călcăm pe bătături unii pe alții.

Am mai băut cafeluțe și ciugulit gustări și pe la Lichid 4 și Marmo Bar, unde atmosfera era când-cum, în funcție de zi și aglomerație, dar n-aș putea să vă spun nimic despre finețurile de la The Observatory, că după cum am spus n-am ajuns să mâncăm pe acolo. Dar vă las niște poze de pe net, să vedeți cum se vede noaptea.

Puerta América este ușor de dibuit, stă exact pe bulevard, aproape de stația de metrou Cartagéna (la 200 de m) și la 15-20 de min de aeroport (cu mașina/autobuzul). Peste drum de avenida se află un centru sportiv cu de toate - Santiago Apóstol. Prin împrejurimi sunt o grămadă de magazine, Lidl, baruri si restaurante cotate foarte bine pe Google.

De aici se ajunge ușor în centru, dar nici cartierul în care se află nu este de lepădat. Eu am mers pe jos până la Plaza de Toros (18 min).

Hotelul ar fi primit Premiul Nobel pentru Arhitectură și este cotat la 5*, totuși imaginea pe care o am eu în cap pentru atâtea stele nu corespunde cu cea pe care am găsit-o, așa că ar fi nevoie de ceva renovare pe ici-pe-colo și în punctele esențiale.

Despre relaxare și odihnă, vă spun cu mâna pe inimă: am dormit excelent în patul ăla, poate mai bine ca acasă. ????

La distrație n-am luat parte, dar se spune că restaurantul și barul de la etajul 13 întrunesc aceste condiții.

By the way, nenea Webby poți să-l lași pe Ricky să ne facă un pic de atmosferă?

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1177 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI