Hanoi - capitala Vietnamului

TIPĂREȘTE

Capitala Hanoi am folosit-o ca bază de plecare spre două excursii şi, la finalul vacanţei, spre casă. Însă am avut şi două zile pline plus o după amiază de explorare a oraşului.

Din aeroport ajuns în centru cu autobuzul expres 86, preţul unei călătorii fiind de 45.000 VND, adică 9 lei. Staţia e în stânga ieşirii din terminal, chiar în capătul peronului, cursele au o frecvenţă de 30 minute iar bilete le iei de la şofer.

Există şi câteva linii urbane – în funcţie de locul în care vrei să ajungi -, cam la jumătate de preţ dar cu mai multe staţii ce măresc timpul călătoriei.

Taxiul costă între 13 şi 15 dolari de la aeroport în centru, depinde unde e situat hotelul, iar din centru la aeroport între 10 şi 14 dolari. Preţurile sunt aflate de la şoferii din aeroport.

Ne urcăm în autobuz şi ne deplasăm pe o super autostradă cu 4 benzi pe sens. Zgârie norii oraşului apar învăluiţi în ceaţă dincolo de podul lung de peste 1 kilometru ce traversează Râul Roşu. Credeam că e poluare, aşa se prezenta şi Saigonul, nu se vedea deloc cerul clar dar aveam să aflu zilele următoare că aici doar vara cerul este limpede.

Suntem lăsaţi în staţie cam la 800 metri de hotel iar restul drumului îl parcurgem pe jos, devenind participanţi pedeştri ai unui trafic fără reguli. Dar ne place!

Cumva saturaţi de mâncare tradiţională după 17 zile de vacanţă, ne oprim la primul local din drum – bineînţeles pe scăunele dispuse pe trotuar – şi comandăm kebab.

Hanoi e mai interesant şi merită mai mult timp alocat decât Ho Chi Minh.

Pentru dezmorţire, în după amiaza zilei în care am ajuns, cutreierăm centrul vechi, fără o ţintă clară sau un obiectiv ales.

Ne lăsăm purtaţi de mirosuri de mâncare, de flux uman, de atracţia magazinelor înşirate pe ambele părţi ale străduţelor, în permanenţă cu atenţia trează la vâjâiala scuterelor ce se strecoară printre pietoni.

În apropiere de hotelul în care suntem cazaţi găsim Catedrala Notre Dame, loc de întâlnire şi fotografii ale tinerilor, lăcaş de cult aflat în plin proces de decorare pentru Crăciun şi care respectă arhitectura suratei din Paris. De altfel, îşi serbează şi aniversarea tot de Crăciun, în anul 1886, slujindu-se aici prima slujbă religioasă catolică. În fiecare an, în 19 martie, are loc o ceremonie dedicată înălţării lui Isus.

Toate drumurile din centru duc spre Hoan Kiem Lake (Lacul Ţestoaselor). Vechea denumire e Lacul Luc Thuy (Lacul Verde) pentru că apa lui era verde în toate anotimpurile iar actuala a apărut la începutul sec. XV când, potrivit legendei, Ly Thai To - primul rege al dinastiei Hau Le - a returnat sabia magică a Țestoasei de Aur în acest lac.

Prin împrejur dai peste tot felul de comercianţi, artişti sau meşteri artizanali care produc sub privirile tale mici capodopere precum cel de la care am cumpărat şi suvenirul reprezentativ pentru noi, un vietnamez cu pălărie de paie pe bicicletă, confecţionat din beţişoare de bambus.

În apropiere e St. Joseph Cathedral, una din clădirile celebre construite de francezi şi care a rezistat bombardamentelor din 2 războaie, şi Ngoc Son Temple (Templul Muntelui de Jad), cel mai vizitat templu din Hanoi, orar de vizitare 8 – 18, intrare 30.000 VND (6 lei).

Nu am intrat la spectacolul de la Thang Long Water Puppet Theatre deşi multă lume îl prezintă ca principal obiectiv turistic local. Spectacolul începea peste ceva timp şi nu doream să fim legaţi de timp în această după amiază de plimbăreală lejeră. Biletul de intrare costă 30.000 VND (6 lei).

De cum se lasă seara, în jurul lacului apare feeria luminilor colorate ale clădirilor. Agitaţia creşte şi mai mult. Oamenii aleargă pe aleile din jurul lacului, dansează în grupuri sau se plimbă pur şi simplu, bucurându-se de viaţă.

Seara o petrecem în Bia Hoi Corner (Junction) zonă de berării cu oameni stând pe scaune de plastic, la măsuţe joase. Suntem printre primii turişti sau localnici ai zilei, în următoarele zeci de minute se va aglomera zona. Berea servită va fi, cum altcumva, Hanoi Beer.

Suntem părtaşi la un scandal iscat între patroana crâşmei la care ne-am aşezat şi vecina ei, care nu avea nici un client. Din câte am înţeles din ciripitul lor nervos, avea loc o încălcare de proprietate reclamată de doamna fără clienţi şi finalizată cu retragerea unui scaun vreo 2 cm – nu mai mult!! – de la limita de proprietate.

Tare haioasă întreaga scenă!!

Dimineaţa următoare o luăm pe jos spre Templul Literaturii. Clădiri elegante, asemănătoare ca stil celor franceze, curţi verzi şi frumos amenajate ne apar în drum. Parcă am fi în Europa în această parte a oraşului.

Ajungem apoi la Muzeul Femeilor Vietnameze, locaş de cultură în care sunt prezentate momente şi ipostaze din viaţa doamnelor de pe aceste meleaguri.

În care, un loc aparte, îl are femeia-vânzător pe străzile localităţilor, cu pălărie conică pe cap şi cele două talere rotunde, cu marfă, trecute pe după umeri sau împingând biciclete cu coş. De fapt, majoritatea agenţilor de vânzări în trecut erau femei.

Pe secţiuni aparte, dispuse pe patru niveluri ale clădirii, vizitatorul este înştiinţat despre diverse aspecte ale vieţii cotidiene.

La primul etaj sunt referiri la maternitate şi măritiş: obiceiul de a aşeza o ramură de spini în camera copilului pentru alungarea spiritelor rele, dieta proaspetelor mămici, ritualuri de naştere, de acordare a numelui bebeluşului.

Vârsta agreată de comunitate pentru căsătoria fetelor era de 15 – 16 ani şi pentru peţit se foloseau doi mediatori, cu două nunţi, dintre care prima la fată (ca expresie a importanţei femeii în familie), cu repetiţie – ambele nunţi – peste un an.

Un alt etaj e destinat rolului femeii în dezvoltarea familie şi treburilor casnice, următorul activităţilor în agricultură şi meşteşugurilor.

Urmează galeria personajelor istorice şi personalităţilor din războaiele pentru unificarea ţării (aproape 1 milion de femei au participat la luptele de guerilă, fără a mai pune la socoteală voluntarele şi asistentele medicale).

Ultimul cat e destinat femeilor din zilele noastre şi modei (cu reprezentări pe manechine).

Ieşim cu o plăcută impresie vizavi de eforturile naţiei întru recunoaşterea statutului doamnelor şi ne înscriem la un curs de echilibristică stradală, nevoiţi fiind să ne strecurăm prin puzderia de măsuţe şi scaune întinse pe trotuare la ora servirii prânzului de către elevi şi muncitori deopotrivă.

Ne luăm o pauză pe BookStreet, o alee foarte liniştită cu băncuţe, standuri de cărţi şi mici cafenele.

Fără a fi programat, dăm de Train Street, o altă atracţie locală. Ca urmare a popularității acestui loc printre străini, localnicii întreprinzători au amenajat multe cafenele improvizate de-a lungul şinelor pe care trenul trece la distanţă foarte mică de turişti şi localnici. Linia străbate oraşul şi ai ocazia să priveşti asemenea imagini în mai multe locuri nu doar întrunul.

Pentru intrarea în Templul Literaturii plăteşti 30.000 VND (6 lei). Complexul de temple a fost construit inițial drept centru de învățare dedicat înțeleptului și savantului chinez Confucius iar de-a lungul celor 1.000 de ani care au urmat multe alte clădiri au fost adăugate și înfrumusețate, zona fiind plină de pavilioane ornamentale, altare, lacuri și o grădină bogată.

În zilele noastre a devenit un rit de trecere pentru doctorii absolvenți să-l viziteze.

Complexul cuprinde 5 curţi, legate între ele prin pavilioane, zone în care – la vremea vizitei noastre – tropăiau o mulţime de şobolani.

Cele mai importante relicve istorice se găsesc în a treia curte, unde sunt menţionaţi cei 1.304 candidaţi admişi la examene între anii 1442 şi 1779, în baza unui riguros sistem de examinare pentru a alege cine va deveni mandarin.

Examenele ce durau mai multe luni erau deschise tuturor tinerilor, însă interzise criminalilor, muzicienilor şi celor în doliu.

Calea centrală a intrării e destinată regelui şi mandarinilor de rang înalt, în vreme ce cele două căi secundare erau pentru studenţi şi oameni de rând.

Trecem apoi prin faţa Operei şi sunt impresionat de faptul că scările acesteia sunt spălate cu apă şi frecate cu peria.

Într-un părculeţ situat pe o latură de-a sa ne aşezăm pe o băncuţă şi asistăm la un interesant joc sportiv, ceva de genul voleiului numai că peste fileu trebuia să trimiţi cu piciorul un coş aidoma celui de badminton. Apreciez talentul participanţilor.

Pentru ultima zi a şederii în Vietnam programasem Citadella, cetatea imperială ce a servit drept centru politic timp de 8 secole începând cu anul 1010, şi Mausoleul Ho Chi Minh.

Din cauza impactului vremii, cetatea de odinioară şi splendidele pavilioane se află în stare de deterioare sau, unele, chiar au dispărut. Aici se afla sediul puterii politice în perioada în care China conducea regiunea prin administratori. Tot aici, mai târziu, îşi aveau sediul împăraţii vietnamezi, cartierul general al guvernului şi armata nord vietnameză în timpul războiului antiamerican.

Intrarea e tot 6 lei în complexul ridicat de dinastia Ly, cei care au mutat aici capitala imperiului pentru ca dinastia Nguyen să aleagă Hue drept capitală imperială începând cu anul 1805 şi să distrugă citadella din Hanoi.

Sunt prezentate toate dinastiile Vietnamului cu amănunte despre ele, arhitectura şi viaţa la curte din timpul fiecăreia.

Cetatea a fost preluată în anul 1882 de armata franceză drept sediu militar, a închis porţile de acces şi a transformat grădinile în spaţii pustii.

Pustietate care a dispărut în ziua vizitei noastre când aleile cu lampioane erau invadate de tineri absolvenţi care petreceau şi pozau pentru albume, îmbrăcaţi în uniforme negre cu roşu.

Sunt deschise clădiri care au servit odinioară unor diverse ceremonii, locuinţe sau săli de relaxare prin care te poţi plimba într-o atmosferă de tihnă.

La care contribuie şi exponantele, printre care şi un evantai galben pe care e scrisă cu cerneală roşie o poezie de dragoste a unui împărat. Nu se spune dacă era adresată împărătesei sau vreunei iubite de la curte…

O broască ţestoasă pare să dormiteze la soare. Nu e reală ci din safir şi e datată ca având peste 1.000 ani. Broasca ţestoasă era unul din cele Patru Fiare Sfinte care păzesc cele patru direcţii, un animal sfânt ce reprezintă longevitatea. Se presupune că s-au lucrat peste 1.000 de ore pentru realizarea ei.

Coborâm şi într-un buncăr folosit de forţele armate apoi, aproape de ieşire, treci printr-un culoar format din portretele unora dintre cei mai merituoşi piloţi ai armatei vietnameze.

Iar de aici, străbatem un cartier diplomatic cu vile somptuoase destinate sediilor de ambasade – am trecut şi prin faţa celei a României – pentru a ne îndrepta către mausoleu, reper important şi tribut adus unei figuri care a lăsat o amprentă de neșters în istoria vietnameză, Ho Chi Minh, venerat drept cel mai mare lider al țării şi supranumit „Unchiul Ho” de către localnici.

Trupul său conservat este acum îngropat într-o vitrină de sticlă iar edificiul este modelat după cel al lui Lenin din Moscova.

Trecem pe lângă Piața Ba Dinh, unde Ho Chi Minh a citit Proclamarea Independenței Vietnamului în anul 1945 (Ba Dinh e numele satului în care a avut loc prima luptă împotriva colonialiștilor francezi) şi ne îndreptăm spre Palatul Prezidențial, folosit în cea mai mare parte pentru primirea oficialilor naționali străini.

În zona împrejmuită intri doar după ce eşti scanat ca la aeroport, iar în jur este foarte curat şi totul impecabil aranjat.

În spatele monumentului găsim Pagoda cu un singur stâlp, având forma unui lotus care înfloreşte, şi modesta casă a președintelui (la nr. 54), simbol important pentru oamenii din Hanoi. Locuinţa originală a fost distrusă și minată de soldații francezi pe 11 septembrie 1954.

Finalizăm vizita în acest areal cu o intrare în lăcaşul de închinare plin cu fructe aduse ca ofrandă. Între care e strecurată şi o sticlă de Chivas Regal!!

Iar ultima oprire în Hanoi, înainte de a ne schimba la hotel şi pleca spre aeroport, e la Cafeneaua Cong (Armată în vietnameză), amenajată aidoma unui buncăr. Chelnerii sunt îmbrăcaţi în uniforme militare iar lampa e prinsă de tavan, abajurul fiind o cască de tanchist. Cănile sunt din tablă iar masa e improvizată pe stativul unei maşini de cusut. Foarte interesant şi cafeaua excelentă!

Aici se încheie periplul nostru prin această ţară care ne-a surprins şi ne-a rămas la suflet.

Ne-am bucurat să fi ajuns acolo, să fi întâlnit oameni simpli, să ne delectăm cu frumuseţile naturale şi preparatele culinare.

Am încercat să redau din evenimente şi trăiri. Unele poate într-un mod prea personal, altele fără prea mare acurateţe. Dar, cu siguranţă, vor rămâne în amintirea noastră ca provenind dintr-o lume ce încă pare sinceră şi naivă comparativ cu atâtea şi atâtea alte societăţi.

---

VIZUALIZĂRI: 2639 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI