Oceanul Indian

TIPĂREȘTE

Când am ales o cazare în sud-estul insulei am avut în mintea mea aia creață să descopăr chestii cât mai inedite, sălbatice și definitorii pentru Zanzibar. Dădusem deja un vot în plus “sălbăticiei” în detrimentul confortului și vă spun la toți: de vreți apă, plajă și potol nu alegeți să stați chirciți atâtea ore într-un “low cost” pentru un luxuriant “all inclusive” … pentru asta mergeți în Turcia. Zanzibarul e despre altceva!

Una din “minunile” ce trebuiesc trăite și apoi înțelese este mareea… fenomenul de flux și reflux atât de evident în această parte a insulei. În cele ce urmează vă voi povești cum am simțit eu fenomenul respectiv, ce m-a impresionat mai mult și ce am înțeles, fiind pentru prima dată la marginea oceanului Indian. Apoi era primul ocean în care-mi bag picioarele, că Varadero nu se pune… era la marea Caraibilor! Luati-o ca pe o lectură de vacantă, cum spunea un domn intr-un ecou recent, căruia ii multumesc!

Chiar din ziua când am ajuns dădeam să rup ușa, că-mi ardeau călcâiele pe nisipul încins și țopăiam să intru în apă. Așa că îmi trag la repezeală un șort, cu șliț, ca de milițian, mă ung ca apasul la răzbel cu o cremă dubioasă ce nu-mi intră deloc în piele, iau doi șlapi într-un picior și-o rup la fugă spre ocean de ziceai că n-am aer. Bine că era la numa' 100 de metri de “târnațul” în care eram cazat, că intram gata transpirat în apa rece și făceam aprindere la rinichi.

Da de unde - apa Indianului era ireal de caldă și limpede. Am plonjat cu capu-naite, ca un MIG rusesc sau ca săracu' la însurătoare, mai să-mi las nasul în nisipul argintiu de pe fund. Fundul oceanului, zic. M-am redresat la timp și-ncep prima bălăceală, înțelegând după pielea de pe frunte că intrarea în apă e mult prea lină. Cred c-am mers în patru labe peste suta de metri până ce apa începuse să-mi treacă de buric.

O minunăție, apa era foarte caldă, tot sărată ce-i drept, fără alge sau alte bălării și cu un nisip atât de fin, că de-l puneai în clepsidră, scoteai minutul în trei secunde. Așa că bine te-am găsit frate Ocean Indian, hai să te iau la bras, spate și fluture și să ne iubim liber ca doi amanți ieșiți la pensie, într-un “dezmăț” controlat. Pole, pole… sau cum ar spune pretenu' di la Valui: înșet și pi loc!

Tot trăgând cu brațele apa sub mine, ca un rotor de hidrocentrală, simt așa ca o strangulare la încheietura mâinii drepte. Mă ridic în două picioare, că n-avea rost să mai mimez că înot nefiind nimeni pe lângă mine. Când mă uit la mână văd că aveam înfășurată o chestie ca o brațară. Părea ceva ca un fir de undiță cu niște mărgeluțe negru-gri, dispuse simetric din loc în loc. Să vezi că nimeri în undița cuiva și mă-ntepai în cârlig, da' unde-i acul? Că de momeală nu mai vorbesc.

L-am deșurubat de pe incheietură, aruncându-l grabnic în spuma mării, fără a-l mai cerceta în amănunt. Greșeală! Pe lângă urzicătura inițială simțeam și o arsură, combinată cu o amorțire anestezică. Gata, îmi pierd membrul, mi-am zis… bine că m-a luat de mână și nu…! Ce pana mea să fie? Tentacul de meduză, bumbac de coral… ce-o fi fost, a fost, c-am ieșit iute din apă, cam cum caut buda dimineața după cafea. Și eu vorbeam de “amantlâcul” cu oceanu' … uite, vezi și de asta nu-mi plac mie indienii, pe lângă miros.

A două zi dimineața, scăpat de urzicătură și trezit din lipsă de somn, de parcă băgam marfă în piață, scot telefonul să fac ceva instagramări photo, din cerdacul bungalow-ului: grădina, piscină, ocean etc. Când ajung cu filmarea pe la jumate, undeva spre plajă, las impulsurile poetice deoparte și mă frec la ochi: NU MAI AVEAM OCEAN!! Bă, eșți prost? Aseară era, făcusem baie în el! Să fi secat? O fi cald pe la ăștia, dar nici așa…

Frecându-mă în creștet ca-n palmă, mi-am făcut o idee practică despre fenomenul teoretic nestudiat cum trebuie la orele de geografie. Pe semne că pe atunci schimbam bilețele pe sub bancă cu vreo colegă mai… dezvoltată și n-am fost atent. Asta e, flux și reflux, că-l știa până și poetu' nepereche, când a spus :” ce e val, ca valul trece” . Și bag mâna-n foc (sau în ocean, again!) că nici el n-a fost atent la lecție. C-avea în banca din față pe Verotica… Așa că mi-am tras papucii de plajă și-o șapcă pe intelect și-am pornit în explorare. Nea Jules Verne geaba ai scotocit centrul pământului dacă n-ai văzut fundul oceanului! Ia d-aci!

Mda… se retrăsese oceanul peste 1 km. Se vedeau valurile cum izbeau în bariera de corali iar până acolo rămăseseră doar porțiuni cu ceva apă în adânciturile de pe ce aseară numeam fundul mării. Prin ale băltoace se acundeau vietățile oceanului, rămase captive pentru câteva ore până ce revenea valul. Asta dacă nu erau “recoltate” de armata indigenă de tineri și copii, ce se “dezvoltase în manevră” cât vedeai cu ochii. Cam cum e pe la noi în sezonul ciupercilor… De unde or fi apărut?

Am înaintat în larg, pășind cu grijă, iar de mă priveai dinspre mal, puteai să juri că merg pe apă. Al doilea, după cel de acu' 2000 de ani. Ocoleam ochiurile de apă în care viețuiau preponderent arici de mare. N-aș fi vrut să turtesc vreunul după experiența de ieri, dar i-am studiat curios, știind că unii mănâncă așa ceva. Îți dai seama ce stomac au aia? Sau îi belesc mai întâi? Treaba lor, eu prefer alte “porcări” ! Am mai văzut și un “șarpe” tare ciudat iar o murenă mi-a trecut printre picioare. Bine c-am mersul mai crăcănat…

Dincolo de debarcader rămas acum pe uscat, “pontile” cum era numit de italieni, gazdele noastre, mă întâlnesc cu un barcagiu local care se oferea să mă ducă el dincolo de bariera de corali. Să văd ce? Eu pe sub apă? … nexam! Cel puțin o vreme. L-am refuzat politicos că n-aveam nici creițari după mine. Poate altă dată. Am mai stat de vorbă, așa ca neamurile, și numa' că-l văd pe ăsta că scoate din barca lui un lighean cu cele mai frumoase stele de mare văzute ever. Supernove, ce mai, nu leșinături ce pozasem eu pe la mal. Așa că bagă alte poze, Gogule!

Drumul întors l-am făcut cu aceiași grijă de a nu călca în ceva proaspăt și țepos, tresărind și la “galopul” haotic al crabilor eșuați, dar și la sunetul valurilor. Parcă din ce în ce mai aproape. Asta mi-ar trebui, să mă prindă oceanul din urmă. Și eu mai aveam câteva sute de metri până la țărm. Mă mai intersectam cu ceva băieți având desaga plină de caracatiță și calamar, ce grăbeau să ducă “marfa” la mal, de unde alți băștinoși, în special femei, o pregăteau de livrarea spre piață... sau direct la hoteluri.

E o experiență și asta - să caști ochii la oamenii ăștia, la felul în care-și asigură existența, depinzând de și în strânsă legătură cu oceanul. Tranșarea și curățarea peștelui, precum și “frăgezirea” caracatiței, e un spectacol ce face toți banii. Asta dacă viața te-a obijnuit cu greul și mirosurile nu-ți mai dau emoții la stomac. Că n-ar da bine ca tu, ditamai “muzungu” , să le arăți copiilor ăstora ce-ai înfulecat aseară…

Oceanul se apropiase între timp, acoperind tabloul apoteotic de dimineață cu valuri molcome și ape cristaline. Începea exodul turiștilor… se mutau de la piscină în buza oceanului cu tot cu șezlonguri, prosoape, copii, neveste și amante. Asta urma să fac și eu, dar mai cu fereală, după experiența de ieri. Că-i auzi pe unii: ei, oceanul, tot o mare ca Mediterana sau Neagra noastră. Ce vorbeșți, dom' le! Oceanul e unic… e VIU! Uite, jur cu mâna dreaptă. Aia mușcată, da!

Undeva, la margine de ocean, alergand dupa apa.

---

VIZUALIZĂRI: 4490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI